— Cripta. Mă duci şi pe mine acolo?
Călugărul se înfioră din nou.
— Cine eşti?
— Poţi să-mi spui Gerhardt şi eu o să-ţi spun Augustin. Putem să
fim prieteni. Ăsta este drumul spre criptă?
Într-o parte a capelei se afla o poartă de fier.
Călugărul scoase un „da” slab.
Bărbatul se întinse din nou să apuce mâna călugărului, dar bătrânul şi-o băgă în roba lui aspră aşa cum o broască-ţestoasă se retrage în carapace în faţa pericolului. Îşi folosi mâna bună ca să se ridice, ajutându-se de banca din faţa lui. Abia când se ridică, diferenţa fizică dintre cei doi bărbaţi deveni vizibilă. Călugărul părea un copil mic ce urma să fie pedepsit.
Grilajul avea un lacăt. Bărbatul cel mare trebui să-l strângă tare pe călugăr de umăr pentru a-l determina să scoată o cheie din veşmântul lui. În vestibul exista un întrerupător pe perete şi o scară de piatră, în spirală, îşi făcu apariţia în lumina incandescentă. Bărbatul îi spuse călugărului să coboare primul şi îl urmă.
Cripta era pe jumătate faţă de capela de deasupra, cu tavanul jos şi o podea denivelată, cu pietrele şlefuite de secole de folosire.
Scufundate în podea se găseau pietre de mormânt cu inscripţii în latină, care marcau locurile de odihnă ale unor călugări din vechime.
Într-o firidă umbrită, pe un raft de piatră, se găsea o mică urnă de bronz.
— Sinistru, aici, jos, spuse bărbatul. Arată-mi ce i-ai arătat şi lui,
71 ➢
Augustin.
Călugărul făcu un gest în jurul camerei cu mâna validă.
— Nimic mai mult decât poţi să vezi şi singur, spuse el.
— De ce l-ai adus aici?
— El a vrut să vadă.
— Ce să vadă?
— Cripta. Voia să vadă mormintele.
— Nu sunt prea multe de văzut. Pietre şi, sub ele, oase. A fost altceva. Arătă spre urna de bronz. Ce-i aia?
— Un relicvariu.
— Augustin, Augustin, spuse el pe un ton de batjocură. Trebuie să
îmi explici asta. N-am fost cel mai conştiincios elev. Nu cunosc acest cuvânt.
— Un vas în care se ţin relicve. Ştii ce sunt relicvele, nu-i aşa?
Bărbatul masiv mârâi.
— Da. Ce relicve sunt în ăsta?
— Nimic. Este gol de foarte multă vreme.
Bărbatul se îndreptă spre firidă, luă urna de la locul ei şi o scutură.
— Da, pare să fie goală, dar lasă-mă să verific. Cu o scurtă răsucire, capacul se desfăcu. El întoarse urna cu gura spre podea. Nu ieşi nimic. Cred că, poate, a fost ceva aici, de curând. Cred că tu nu-mi spui adevărul, Augustin.
Călugărul păru îngrijorat şi abătut.
— Nu era nimic în această urnă când am venit la Sf. Atanasie, în urmă cu şaizeci şi cinci de ani şi nu este nimic nici acum.
— Nu este minciuna un păcat? spuse bărbatul în timp ce făcu câţiva paşi spre călugăr. Mai ales pentru un om al Bisericii?
— Este un păcat să răneşti un om în vârstă.
Bărbatul păru să se amuze.
— Să rănesc? Dacă ţi-am strâns mâna înseamnă că te-am rănit?
Pot să-ţi arăt ce înseamnă durerea dacă nu-mi spui adevărul. Ce era în…? Se lupta să găsească cuvântul şi când îl găsi, străluci. Relicvariu?
I-ai arătat preotului italian? I l-ai dat lui?
Oftatul lung al călugărului suna ca aerul care iese dintr-un cauciuc înţepat, dar rămase tăcut.
