Augustin îl ignoră şi îl aţinti în continuare pe Giovanni cu privirea.

— Noi, benedictinii, am fost aici, neîntrerupt, încă din anul 685.

— Este foarte mult timp, spuse Giovanni.

 89 ➢

— Faci cum vrei, spuse Ivan şi plecă.

— Este cea mai îndelungată comunitate benedictină neîntreruptă

din lume, nu-i aşa? spuse Forcisi, în încercarea de a atrage măcar un pic atenţia bătrânului călugăr.

Augustin întinse un deget scheletic. Abia atunci tânărul observă că

încheietura mâinii călugărului era înfăşurată într-o cârpă neagră.

— Cum te numeşti? întrebă acesta.

Giovanni se uită spre Forcisi de parcă l-ar fi întrebat de ce era călugărul interesat doar de el.

— Eu sunt Giovanni, spuse el. Acesta este Antonio. Suntem din Francavilla al Mare. Aţi auzit de oraşul ăsta?

— Francavilla? Nu. N-am vizitat niciodată Italia. Sunt la această

mănăstire de şaizeci şi cinci de ani. Înainte de asta n-am plecat niciodată din Croaţia. Ştiai că biserica are o criptă?

— În ghid nu este menţionată nicio criptă, răspunse Forcisi.

— Vorbeam cu Giovanni, spuse călugărul, acru.

— După cum spunea Antonio, răspunse Giovanni. Nu ştiam că

există aşa ceva.

— Ai vrea să o vezi?

Giovanni păru jenat de atenţia exclusivă a călugărului. Dădu din umeri.

— Desigur că ne-ar plăcea.

— Vino cu mine, spuse călugărul. Doar tu. Nu şi prietenul tău.

Giovanni protestă şi spuse că nu-l interesează dacă nu puteau să

meargă amândoi, dar Forcisi îi spuse, îmbufnat, că era OK din partea lui.

— Este o prostie, Antonio, spuse Giovanni, în italiană. Moşul ăsta oricum îmi dă fiori.

— Du-te, îl îndemnă Forcisi. Fă o poză şi spune-mi şi mie ce-ai văzut.

Călugărul porni înainte şi Giovanni îl urmă spre o poartă de fier, aflată într-o parte a capelei. Se întoarse să-şi privească prietenul în timp ce începu să coboare pe scara de piatră. Forcisi observă frica de pe faţa lui şi aproape că îl chemă înapoi, dar până la urmă nu spuse nimic.

Giovanni nu fu plecat mai mult de zece minute.

 90 ➢

La un moment dat, Antonio se îndreptă spre poarta de fier şi se aplecă pe scări încercând să audă ce se petrece acolo, dar nu auzi nimic.

Stătea pe banca din spate când poarta de fier se deschise.

Întâi ieşi fratele Augustin şi se împletici spre uşă, cu privirea în jos.

Giovanni îl urmă după câteva secunde, cu ceea ce Forcisi descrise ca fiind o expresie serioasă pe faţa lui până atunci lipsită de griji.

— Serioasă? întrebă Cal. Nu ştiu ce vrei să spui prin asta.

Forcisi păru să caute cel mai potrivit răspuns.

— A coborât în cripta aceea ca un bărbat copil fără griji, ca Giovanni pe care-l cunoşteam dintotdeauna. A ieşit ca un bărbat matur, un bărbat serios, ca cineva care dobândise dintr-odată o mare înţelepciune.

Cei doi prieteni nu scoaseră o vorbă până când nu ajunseră înapoi la maşină. Giovanni condusese de la Dubrovnik maşina închiriată, pentru că el era un şofer mai bun. Forcisi îl văzu tresărind când întoarse cheia în contact. Când băgă în marşarier, tresări din nou şi apoi aduse schimbătorul înapoi la punctul mort.

— Crezi că poţi să conduci tu? îl întrebă Giovanni.

— Ce s-a întâmplat? Eşti bine? îl întrebă Forcisi.

— Nu prea mă simt în stare să conduc. Sunt puţin obosit.

— Ce s-a întâmplat acolo, jos? Cred că s-a întâmplat ceva.

— Nu s-a întâmplat nimic.

— Povesteşte-mi ce ai văzut.

— Nu prea multe, răspunse Giovanni, plictisit. Nişte pietre de mormânt în podea. Un mic altar.

— Ai stat acolo jos cam mult timp pentru atâta lucru.

— Am stat?

— Uite ce e, o să conduc eu înapoi, dar aş vrea tare mult să

vorbeşti cu mine.