Cu respiraţia tăiată, Cal le răspunse în italiană.

— Mulţumesc. Mulţumesc pentru că mi-aţi redat încrederea, sfărâmată pentru scurtă vreme, în umanitate.

O oră mai târziu, Cal intră în Biserica San Domenico Maggiore, nu ca să se roage, ci pentru întâlnirea pe care o aranjase. Nu era prima vizită a lui Cal aici. O considera una dintre cele mai frumoase biserici din Napoli; o capodoperă barocă luminoasă, plină de comori, construită în jurul unor capele cu mult mai vechi. Tânărul preot, care veni de după capela din secolul al zecelea, la capătul din partea dreaptă a navei, păru să-l recunoască pe Cal.

— Profesore Donovan, spuse el. Sunt Antonio Forcisi. Sunteţi în regulă?

Cal îl sunase pe preot ca să-l informeze că fusese jefuit la gară şi că

va întârzia.

— Sunt bine, zâmbi Cal. Hoţul nu e la fel de bine.

— Sunt atât de bucuros că nu aţi fost rănit. Îmi cer scuze în numele oraşului meu adoptiv.

— Nu-i nevoie. Iubesc Napoli. Un incident mărunt ca acesta nu o să-mi schimbe părerea.

— Vă rog să mă urmaţi în biroul meu. Pot să vă ajut cu una dintre genţi?

 85 ➢

— Aş vrea ca şi hoţii să fi fost tot atât de politicoşi.

Forcisi era un tânăr palid, cu faţa proaspătă, cu o mustaţă subţire, blondă, pe care abia dacă i-ar fi luat câteva secunde să o radă.

Birourile parohiale se aflau în apropierea chiliilor mănăstirii. Forcisi împărţea spaţiul cu alţi doi preoţi asistenţi. Unul dintre ei se afla la birou, dar se ridică şi ieşi din cameră.

Forcisi observă cureaua tăiată a genţii de umăr şi îl întrebă dacă

dorea să găsească pe cineva care să o repare, dar Cal îi spuse să nu se deranjeze pentru că putea să folosească mânerul.

— De obicei nu e o idee foarte bună să te iei de aceşti hoţi de stradă, spuse preotul. Unii dintre ei au arme.

— Presupun că am avut noroc, spuse Cal.

— Deci vă rog să-mi spuneţi cum pot să vă fiu de folos, spuse preotul. Există întrebări suplimentare la care mai aveţi nevoie de răspunsuri?

— Îmi pare rău, nu înţeleg. Nu v-am pus, încă, nicio întrebare.

— Ei bine, nu dumneavoastră, ci domnul celălalt.

— Cine?

— Monseniorul de la Vatican care a venit săptămâna trecută. Cal se încruntă.

— Nu ştiam că a mai fost cineva. Cine era?

— Monseniorul Leinfelder. Un german, cred. Dar ar fi putut să fie austriac sau elveţian. Chiar nu l-am întrebat.

— Pe cine spunea că reprezintă?

— Nu ştiu. Vaticanul. Un monsenior vine la mine, trimis de Vatican, să-mi pună întrebări, aşa că eu nu-l iau la întrebări. La fel şi cu dumneavoastră. Aţi sunat de la Vatican şi eu nu am pus întrebări.

— Dar eu v-am spus cine sunt şi pe cine reprezint.

— Da. Aţi fost mult mai deschis. Nu sunt preot de prea multă

vreme. Respect autorităţile Bisericii şi îmi cunosc locul în ierarhie.

— Despre ce v-a întrebat?

— Poate aceleaşi lucruri care vă interesează şi pe dumneavoastră: prietenia mea cu Giovanni, timpul petrecut împreună la seminar, cunoştinţele mele despre stigmatele lui, părerea mea despre situaţia lui. Astea sunt problemele care vă interesează şi pe dumneavoastră?

— Aşa este. Monseniorul acesta a lăsat o carte de vizită?

 86 ➢

Preotul scutură din cap.

— Presupun că nu aveţi o fotografie a lui?

Forcisi râse ascuţit.

— N-am făcut un selfie, dacă asta era întrebarea. Apoi redeveni serios. Vreţi să sugeraţi că acest om nu era cine pretindea că este?

— Deloc, spuse Cal. Probabil că este o încurcătură birocratică

tipică Vaticanului, unde nu ştie stânga ce face dreapta.

Cal îşi scoase jurnalul, notă numele preotului german şi începu să

pună întrebări.

— De câtă vreme îl cunoaşteţi pe Giovanni?

— De multă vreme, spuse Forcisi. Am fost împreună în şcoala generală, de când aveam şapte ani. Stăteam în aceeaşi bancă, ne jucam împreună în pauze şi locuiam la mai puţin de un kilometru distanţă unul de celălalt. Am fost cei mai buni prieteni chiar până

când am devenit împreună preoţi.

— Nu mai sunteţi prieteni?

Tânărul preot căzu pe gânduri. Aruncă o privire scurtă pe fereastră, spre piaţă.

— Presupun că suntem, încă, prieteni. Vorbim la telefon. Nu chiar atât de des. Acum, lucrurile sunt altfel. El nu mai este la fel. Toate astea l-au schimbat. Nu mai este Giovanni cel care iubea distracţia.

Acum poartă o povară grea.

— Aţi discutat cu el despre această schimbare?