frenetic până când se agăţă de el.
— Trageţi-l în lateral! comandă, calm, Kempner. Voi, de acolo, ridicaţi-l în barcă.
Beckman înghiţise ceva apă de mare şi, odată ajuns în barcă, scuipă de câteva ori şi se aplecă, respirând greu.
— Eşti bine? îl întrebă Bruckner.
— Sunt bine, răspunse Beckman. Să stea altcineva în locul ăla idiot.
Bruckner se aşeză acolo şi îşi reluară traversarea spre Marta.
— Eu nu ştiu să înot, îi şopti Hufnagel, palid, lui Schneider.
Tot ceea ce putu Schneider să facă fu să-i spună să aibă încredere în vesta de salvare.
Hufnagel aprobă din cap, dar după numai câteva momente de gândire începu din nou să şoptească.
— Este o fată, în München, spuse el.
— Da?
— Este însărcinată.
— Astea sunt veşti bune sau rele? întrebă Schneider.
— O să nască copilul.
— Vă căsătoriţi?
— La dracu’, nu! Este frumoasă, dar mie nu-mi place de ea.
— Înţeleg.
— Uite cum stă treaba. Dacă mi se întâmplă ceva, vreau să-mi promiţi că vei avea grijă de copil. Chestia o să aibă nevoie de o figură
paternă.
— Chestia?
— Sper să fie băiat. Dar deocamdată este o chestie.
El îşi căută portofelul şi scoase fotografia unei fete foarte drăguţe, cu numărul de telefon scris pe spate.
Schneider o luă şi spuse.
— Oskar, dacă mi se întâmplă mie ceva, vreau să-mi promiţi un lucru.
— Orice.
— Stai departe de nevasta mea.
60 ➢
Ofiţerii de pe Marta erau germani, dar echipajul era format din argentinieni cu pielea măslinie. În sala de mese a ofiţerilor, Schneider şi cei din grupul lui primiră o tocană consistentă. Căpitanul, un bărbat cu obraji rumeni, îmbrăcat într-o jachetă de lână cusută cu sfoară, nu comentă nimic despre misiunea lor. Schneider presupuse că el ştia câte ceva, dar Kempner nu-i împărtăşea detaliile operaţiunii decât lui Bruckner. Era seară deja, dar Schneider încă trebuia să
mijească ochii din cauza luminii puternice a soarelui care pătrundea prin hublouri. Kempner plănuise misiunea pentru luna februarie, ca să profite de lumina aproape permanentă a zilei şi de temperaturile relativ plăcute, deşi era cumplit de frig, mai ales în largul mării.
— Sunteţi pregătiţi, toţi? întrebă Kempner adunând din farfurie ultimele urme de sos cu o bucată de chiflă. Răsună un cor zgomotos de „da” şi îşi împinse cu forţă scaunul în spate. Atunci, să mergem.
Schneider şi ceilalţi îşi îmbrăcară echipamentul gros şi îşi duseră
proviziile la pupa. Acolo, un elicopter Aerospaţiale, verde-măsliniu, era ancorat de punte şi motoarele erau încălzite cu cabluri electrice.
Îşi încărcară proviziile şi se urcară în cabina înghesuită. Din nou, Bruckner urcă lângă pilot, un german laconic, pe care nu-l văzuseră la cină.
Rotoarele porniră cu putere maximă şi elicopterul decolă.
— Domnilor, spuse Kempner, cu voia Domnului, următoarea oprire va fi lanţul muntos Muhlig Hofmann.
Nu se auziră niciun fel urale pentru că, aproape imediat, elicopterul fu scuturat de rafale de vânt din toate direcţiile. Schneider îşi dori să nu fi mâncat atât de mult şi se chinui să-şi păstreze tocana în stomac. Patruzeci de minute luptă elicopterul împotriva curenţilor de aer, până ce unul dintre oameni le spuse să privească afară, în partea stângă, spre o plajă gri, pietroasă, plină de foci, pinguini, cormorani şi rândunici de mare. Plaja făcu rapid loc unei întinderi de zăpadă şi gheaţă.
Zburară la altitudine joasă pe deasupra acestui peisaj pustiu, timp de încă jumătate de oră, când, brusc, pilotul ridică elicopterul spre cer şi se apropiară de o culme muntoasă. Odată ce o depăşiră, coborâră aproape la fel de rapid spre o vale îngustă şi, curând,
61 ➢
aterizară pe o câmpie de gheaţă strălucitoare. Bărbaţii săriră jos şi ajutară la prinderea de gheaţă a tălpicilor cu funii şi ancore, înainte ca pilotul să oprească motoarele pentru a economisi combustibil preţios.
