— Am prezentat faptele cât am putut de bine şi am lăsat cititorul să-şi formeze propria opinie.
Arhiepiscopul păru profund dezgustat.
— Nehotărât. La fel ca actualul papă. Eu văd lumea în alb şi negru.
Alţii văd curcubeu şi unicorni.
— Aţi vrea să trec şi asta în raportul meu către Sfântul Părinte?
spuse Cal zâmbind.
57 ➢
OPT
Antarctica, 1973
Hidroavionul McKinnon zbura în cercuri joase pe deasupra mării agitate. În cabină, Werner Bruckner, fost aviator Luftwaffe desăvârşit, dar îmbătrânit, se afla pe scaunul copilotului, alături de un aviator german mai tânăr, pe care îl întâlniseră la aeroport. Klaus Kempner, şeful expediţiei, stătea în spatele lor, în cabina înghesuită şi manevra aparatul de radio, căutând semnalul unei nave cu motor diesel, încă
nevăzută.
Ceilalţi şase bărbaţi se loveau unul de altul în compartimentul pentru marfă şi pasageri, uitându-se nervoşi pe ferestre.
— Chiar o să aterizăm pe vremea asta? întrebă Oskar Hufnagel.
— Sper că da, spuse Lambret Schneider. Alternativa nu este prea bună.
Fusese deja o zi lungă. Plecaseră înainte de ivirea zorilor de pe o pistă acoperită cu piatră sfărâmată, din Ţara de Foc, punctul cel mai sudic al Americii de Sud, şi zburaseră şase ore înainte să aterizeze pe o Mare Weddell calmă. Acolo fuseseră întâmpinaţi de un pescador care alimentase avionul pentru a doua etapă a călătoriei. Şase ore mai târziu se aflau la vreo treizeci de kilometri de coasta continentului îngheţat.
Kempner strigă prin uşa deschisă a cabinei.
— Avem contact radio! Imediat ar trebui să o vedem pe Marta dinspre tribord, adăugă el când uralele celorlalţi se stinseră.
— Acolo! strigă Hufnagel. Uite-o acolo!
Nava lungă de treizeci de metri păru, la început, minusculă, dar deveni oarecum mai impresionantă pe măsură ce se pregăteau de amerizare.
— Prindeţi-vă centurile, strigă Bruckner. Valurile o să ne cam zguduie.
Flotoarele luară contact cu apa cu un zgomot puternic. Hufnagel se prinse atât de tare de mânerele fotoliului, încât mâinile îi tremurau
58 ➢
şi îi aruncă tovarăşului său o privire care parcă spunea: nu le spune celorlalţi că mi-e frică. Schneider simţi cum impactul valurilor succesive i se transmite în rinichi şi se întrebă dacă îşi va petrece a doua zi urinând cu sânge.
Pilotul inversă tracţiunea motoarelor şi întoarse avionul în vântul sălbatic, pentru a tăia din lateral un val mare care putea să-i răstoarne.
— Vestele de salvare, domnilor, strigă Kempner.
Întrucât avionul gemea şi se clătina, nimeni nu avu nevoie să i se spună de două ori.
De la fereastra lui, Schneider văzu o barcă pneumatică mică, rigidă, cum se apropie de avion printre valurile mari. Căpitanul deschise uşa avionului şi fu udat sănătos pe faţă până când reuşi să
fixeze parâma şi avionul fu asigurat lângă un ponton. Înainte să
debarce, aduseră în interiorul avionului bidoane de combustibil pentru călătoria de întoarcere a pilotului. După ce terminară, Kempner le ordonă oamenilor să treacă pe ponton. Apoi, unul după
altul, se ţinură de stâlp şi îşi calculară salturile în barca pneumatică, în funcţie de mişcarea valurilor. Ultimii doi care ieşiră din hidroavion transmiseră bagajele în faţă până când puntea bărcii pneumatice se umplu.
Barca avea doar cinci metri şi un număr limitat de locuri şi, cu zece oameni la bord, doi dintre ei trebuiră să stea pe Rotoare. Unul dintre membrii expediţiei trebui să se alăture omului din echipaj, pe catargul şubred. Kempner îi făcu semn lui Mattias Beckman, un bărbat robust de vreo patruzeci de ani, să se ridice de pe scaun.
Beckman se conformă imediat fără să comenteze, barca fu dezlegată
şi motorul băgat în viteză. Pe când se aflau cam la jumătatea drumului dintre McKinnon şi Marta, observară cum hidroavionul începu să se deplaseze şi decolă spre cerul strălucitor.
Niciunul dintre ei nu observă valul înalt de doi metri care se ridică, de două ori mai mare faţă de celelalte. Acesta îi lovi dinspre tribord şi îl aruncă pe Beckman în aer. Când ateriză, barca nu se mai afla sub picioarele lui.
— Om la apă! Ţineţi-vă bine! strigă căpitanul şi învârti cârma.
— Unde este? Îl vedeţi? ţipă Hufnagel.
59 ➢
— Îl văd eu! Acolo! strigă Schneider.
Marinarul aruncă un colac de salvare spre Beckman care înotă
