altceva decât să se holbeze la mormanul care devenise locul de odihnă veşnică al unui tânăr care fusese plin de viaţă. Căută în buzunarul de la pantaloni fotografia prietenei însărcinate a lui Hufnagel şi şopti către mormanul de dărâmături că va avea grijă de copil, orice s-ar întâmpla.

Încă se holba la morman când îl auzi pe unul dintre oameni spunând:

— Cred că am găsit-o. Lambret se trezi îngrămădindu-se cu ceilalţi lângă un cufăr deschis. Acolo, o cutie verde, de dimensiunile unui set de tacâmuri, era aşezată pe o grămadă de obiecte decorative din aur şi argint, picturi de mici dimensiuni pe lemn şi pânză şi o grămadă

din ceea ce părea pentru toată lumea a fi ouă Fabergé. Cutia din piele purta blazonul cu fulgerele SS şi iniţialele HLH.

Heinrich Luitpold Himmler.

Bruckner îi spuse lui Kempner că el ar trebui să o deschidă şi bătrânul ofiţer se aşeză, ţeapăn, în genunchi. Desfăcu zăvorul şi deschise cutia căptuşită cu velur.

Schneider recunoscu imediat obiectul, pentru că îi ţinuse replica în mâini, când era copil, în cea mai rea zi a vieţii lui.

Lancea lui Longinus. Suliţa Destinului.

Când ochii lui Kempner se umplură de lacrimi, Schneider se înfurie. Ochii bătrânului soldat rămăseseră uscaţi la moartea lui Oskar. Dar Lambret îşi ţinu gura. Kempner le spuse oamenilor că pot privi lancea, dar numai pentru o clipă, pentru că îşi îndepliniseră

 67 ➢

misiunea şi trebuiau să plece.

— Dar să nu o atingeţi, ordonă Kempner.

— De ce? întrebă cineva.

— Doar faceţi aşa cum vă spun.

Cutia trecu din mână în mână, şi fiecare dintre ei admiră vârful de suliţă negru, învelit în foiţă de aur strălucitor.

Schneider fu ultimul care luă cutia. O ţinu în dreptul buzunarului de la piept în care se afla săculeţul cu spinul.

Dintr-odată, suliţa îşi schimbă culoarea, din negru în roşu strălucitor.

El simţi o durere în piept şi buzunarul începu să fumege.

Kempner îi smulse cutia în timp ce Schneider striga:

— Ce naiba se întâmplă?

 68 ➢

NOUĂ

Croaţia, în zilele noastre

Arăta surprinzător de tânăr pentru un bărbat de peste patruzeci de ani; poate că era din cauza tunsorii sale moderne – păr mai lung şi blond în vârful capului, ras pe lateral şi cu o uşoară tentă mai închisă

– sau poate că era zâmbetul său neastâmpărat pe care-l folosea cu generozitate ca să obţină ceea ce dorea. În orice caz, era un tip impunător, ale cărui piept şi braţe, umflate de steroizi, se vedeau de sub puloverul subţire şi pelerina uşoară de ploaie.

Bărbatul intră în clădirea veche de piatră şi închise uşa de lemn în urma lui. Fratele Augustin, firav şi îmbătrânit, era singur în capela Sfântului Atanasie. Era seară şi lumina care intra prin cele câteva ferestre micuţe pălea rapid. Călugărul obosea mai repede zilele astea şi îi era mai greu să facă chiar şi eforturi uşoare fără să aibă nevoie să

închidă ochii pentru o vreme. Colegul lui, fratele Ivan, deşi nu era nici el cu mult mai tânăr, trebuise să preia mai multe din treburile mănăstirii. De curând fuseseră obligaţi să-şi chibzuiască finanţele şi aşa puţine pentru a angaja un localnic să-i ajute cu grădina de legume şi să facă reparaţii ocazionale la instalaţiile electrice şi sanitare.

Niciunul din călugări nu învăţase vreodată să conducă maşina; intraseră în viaţa monahală pe când erau foarte tineri. Timp de mai mulţi ani, femeile din sat făcuseră, prin rotaţie, cumpărături pentru ei.

Augustin pufni şi se trezi la zgomotul clanţei grele de metal. Privi în jur şi oftă la vederea unui turist. Pur şi simplu, nu se simţea sociabil.

Se adresă bărbatului în limba croată, dar trecu la engleză când îl văzu dând din umerii uriaşi.

— Nu vă faceţi griji pentru mine, spuse el. Aruncaţi o privire prin jur.

— O biserică foarte veche, spuse bărbatul, cu accent german.

Bătrânul mormăi şi încercă să clipească, să-şi limpezească privirea.

 69 ➢

Se rugase înainte să adoarmă şi încercă să înceapă din nou, dar bărbatul îl întrerupse.

— Sunteţi singur aici?

— Suntem o comunitate foarte mică. Numai doi călugări.

— Unde este celălalt?

— Pregăteşte cina, sper. Îmi pare rău, dar trebuie să mă întorc la rugăciuni.

Bărbatul înaintă pe culoar. Se întoarse cu spatele spre amvonul din piatră şi se aşeză în faţa călugărului. Înainte să vorbească, scoase o batistă şi suflă ca o gâscă prin nasul lui borcănat.

— Ai auzit de preotul ăla italian care este numit Padre Gio, nu-i aşa?

Ochii apoşi ai lui Augustin se îngustară la această întrebare.

— Am auzit ceva despre el la radio. De ce întrebi?

— A fost aici. Preotul ăsta.

— A fost?

— O, da. A fost aici. Cred că îţi aminteşti.

Călugărul deveni şi mai irascibil faţă de cât de morocănos era de obicei.

— Lasă-mă în pace, tinere.

— Pace? chicoti bărbatul. În regulă, dar mai întâi lasă-mă să-ţi strâng mâna, bine?