— N-am de ce în afară de dinamita pe care am folosit-o ca să ne croim drum înăuntru.

Schneider îşi ţinea socoteala paşilor şi numără până la trei sute, în timp ce Kempner traversă peştera şi trecu de două tuneluri înainte a de a intra pe al treilea. Acest tunel scund era şi el armat cu grinzi de oţel şi susţinut de cricuri hidraulice. Ajunseră într-o cameră relativ mică, cu o deschidere de vreo douăzeci de metri, suficient de înaltă

încât să le permită să stea lejer în picioare, şi acolo, pe peretele din

 64 ➢

spate, văzură un şir de cufere mari din bronz.

Kempner vorbi cu evlavia unui credincios care intră într-o catedrală imensă.

— Comorile Reichului.

— Nu putem căra toate aceste cufere până la elicopter, spuse Beckman.

— Nu vom lua cuferele, spuse Kempner. Suntem aici doar pentru două obiecte. Lăsăm restul pentru un viitor mai luminos. Din păcate, nu avem niciun fel de informaţie care să ne indice în care dintre cufere se găsesc obiectele pe care le dorim. Trebuie să spargem încuietorile şi să ne uităm în interiorul fiecăruia, până când găsim o cutie verde din piele şi un sac mic, tot din piele. Treceţi la treabă şi încă repede, dacă nu vreţi să rămâneţi aici pe vecie. Motoarele elicopterului se răcesc.

Schneider şi Hufnagel făcură echipă şi începură de la cufărul din capătul din dreapta al şirului. Aşezaţi în genunchi, inspectară lacătul masiv.

— Nişte cleşti ar fi utili, spuse Hufnagel.

— Ei bine, nu avem, spuse Schneider şi scoase din rucsac un ciocan şi o daltă. Din fericire, eşti puternic ca un taur, aşa că dă-i drumul.

În curând, camera se umplu de sunetul metalului pe metal. Cu o lovitură puternică de ciocan, lacătul de fier al lui Hufnagel se sfărâmă, dar, îngrijorător, începu să ningă. Schneider privi în sus şi observă o ceaţă de gheaţă coborând din tavan.

Fără nicio avertizare, bucăţi de gheaţă şi de stâncă de mărimea unui scaun începură să cadă chiar în dreapta lui Schneider. Hufnagel se ridică şi privi în sus. Schneider nu avu timp să facă acelaşi lucru.

Tot ce putu să vadă era teroarea din privirea prietenului său şi simţi două braţe apucându-l de piept, iar Hufnagel îl împinse cu putere spre stânga. În timp ce cădea pe spate, Hufnagel şi jumătate din cufăr dispărură sub un morman de dărâmături.

— Oskar! strigă Schneider.

Ceilalţi se repeziră spre ei şi Kempner îndreptă lumina spre tavan.

— Degajaţi cufărul şi trageţi-l într-o parte, ordonă el, calm.

— Ajutaţi-l! ţipă Schneider.

 65 ➢

— Păstraţi liniştea, spuse şeful, sau restul tavanului va cădea şi el.

Bărbaţii începură să îndepărteze resturile din jurul cufărului cu mâinile goale şi cu uneltele de săpat.

Lui Schneider nu-i veni să creadă că ei salvau cufărul şi nu pe Oskar, aşa că începu să pipăie grămada mai mare care îi ascundea trupul.

— Opreşte-te, Schneider, spuse Kempner, dar el continuă să sape.

Schneider, ăsta este un ordin direct.

— Trebuie să încerc, protestă el.

— Fiul lui Otto Schneider n-ar refuza să îndeplinească ordinul direct al unui superior, spuse Kempner. Apoi adăugă, cu blândeţe. S-a dus, Lambret. Trebuie să ne încheiem misiunea.

Schneider privi ca în transă cum ceilalţi scoaseră cufărul de bronz şi ridicară capacul. El abia dacă se uită înăuntru în timp ce Bruckner se aplecă şi începu să scormonească prin el. Văzu un obelisc, câteva plăci, teancuri de documente şi fotografii legate cu panglică, hărţi rulate. Pe fundul cufărului se găsea o cutie mică de argint, inscripţionată cu iniţialele AH. Bruckner i-o dădu lui Kempner, care spuse, respectuos:

— Cenuşa führerului, adunată din afara buncărului.

— Ar trebui să o luăm? întrebă Bruckner.

Kempner scutură din cap.

— O lăsăm aici. Aici este mai în siguranţă decât oriunde altundeva pe planetă.

În timp ce Bruckner aşeza cutia la loc, Kempner observă ceva şi spuse:

— Acolo! În stânga!

Era un săculeţ din piele, de mărimea unui portofel pentru mărunţiş.

— Asta? întrebă Bruckner şi o ridică.

— Dă-o încoace! spuse Kempner repede.

Desfăcu şiretul, privi înăuntru şi văzu o bucată ascuţită de lemn.

— Ce este aia? întrebă unul dintre oameni.

Kempner îi lăsă să arunce o privire în interiorul săculeţului şi spuse:

— Acesta, domnilor, este un spin din coroana de spini pe care

 66 ➢

romanii i-au pus-o pe cap lui Iisus Hristos.

— Este adevărat? întrebă altul.

— O, da, este adevărat, vă asigur. El închise la loc sacul de piele şi i-l dădu lui Schneider.

— Uite, Lambret, ţi-l încredinţez ţie. Este un lucru foarte preţios.

Asigură-te că ţii sacul închis.

Schneider clipi ca să îndepărteze lacrimile, îşi scoase mănuşile şi aşeză cu grijă săculeţul într-unul din buzunarele exterioare, cu fermoar, ale hainei sale.

— În regulă, mai avem de cercetat încă şapte cufere, spuse Kempner. Haideţi. Rapid. Acum căutăm o cutie verde, din piele.

În timp ce toţi ceilalţi reveniră la lucru, Schneider nu putu să facă