— Sunteţi pregătiţi, toţi? întrebă Kempner adunând din farfurie ultimele urme de sos cu o bucată de chiflă. Răsună un cor zgomotos de „da” şi îşi împinse cu forţă scaunul în spate. Atunci, să mergem.

Schneider şi ceilalţi îşi îmbrăcară echipamentul gros şi îşi duseră

proviziile la pupa. Acolo, un elicopter Aerospaţiale, verde-măsliniu, era ancorat de punte şi motoarele erau încălzite cu cabluri electrice.

Îşi încărcară proviziile şi se urcară în cabina înghesuită. Din nou, Bruckner urcă lângă pilot, un german laconic, pe care nu-l văzuseră la cină.

Rotoarele porniră cu putere maximă şi elicopterul decolă.

— Domnilor, spuse Kempner, cu voia Domnului, următoarea oprire va fi lanţul muntos Muhlig Hofmann.

Nu se auziră niciun fel urale pentru că, aproape imediat, elicopterul fu scuturat de rafale de vânt din toate direcţiile. Schneider îşi dori să nu fi mâncat atât de mult şi se chinui să-şi păstreze tocana în stomac. Patruzeci de minute luptă elicopterul împotriva curenţilor de aer, până ce unul dintre oameni le spuse să privească afară, în partea stângă, spre o plajă gri, pietroasă, plină de foci, pinguini, cormorani şi rândunici de mare. Plaja făcu rapid loc unei întinderi de zăpadă şi gheaţă.

Zburară la altitudine joasă pe deasupra acestui peisaj pustiu, timp de încă jumătate de oră, când, brusc, pilotul ridică elicopterul spre cer şi se apropiară de o culme muntoasă. Odată ce o depăşiră, coborâră aproape la fel de rapid spre o vale îngustă şi, curând,

 61 ➢

aterizară pe o câmpie de gheaţă strălucitoare. Bărbaţii săriră jos şi ajutară la prinderea de gheaţă a tălpicilor cu funii şi ancore, înainte ca pilotul să oprească motoarele pentru a economisi combustibil preţios.

În timp ce îşi lega rachetele de zăpadă, Schneider trase în piept aerul îngheţat. Prin ochelarii de soare, se minună de întinderea virgină, pustie. Kempner stabili poziţia geografică şi consultă o hartă pe care o întinse pe rucsac. După ce o împături la loc, arătă către o adunătură

de vârfuri albe, joase şi, lăsându-l în urmă pe pilot să aibă grijă de elicopter, cei opt bărbaţi se puseră în mişcare.

— Nu pot să cred că aproape am ajuns, spuse Hufnagel.

Schneider simţi cum pieptul i se umple de mândrie.

— Nici eu. Privi spre cerul aproape la fel de alb ca valea şi îşi imagină că tatăl său îl priveşte de sus şi îl aprobă din Valhalla.

Avură nevoie de aproape nouăzeci de minute pentru a ajunge la poalele muntelui. În timp ce se odihneau, Kempner şi Bruckner consultară din nou harta şi părură satisfăcuţi de faptul că se aflau aproape de locul în care trebuiau să ajungă. Se întoarseră uşor spre est şi mai merseră aproape o sută de metri. Bruckner îşi puse nişte căşti şi începu să cerceteze gheaţa cu un detector de metale. După

câteva minute tensionate, bărbatul îşi aruncă pioletul pe jos, îşi scoase căştile şi spuse că găsise locul.

— Iată, domnilor, declară Kempner, pentru ce aveam nevoie de bărbaţi tineri şi puternici.

Începură să spargă gheaţa cu târnăcoapele şi să sape în echipe de câte doi, pe o lungime de câţiva metri. Schneider făcu pereche cu Hufnagel, schimbând uneltele până când reuşiră să scoată bucăţi de gheaţă până la o adâncime de un metru.

— Stop! ordonă Kempner coborând în şanţ pentru a curăţa suprafaţa cu o lopată. Acum, tu, Beckman! Ne bucurăm că eşti în viaţă ca să poţi face următoarea operaţiune. Fă nişte găuri în fiecare colţ.

Beckman luă bormaşina grea, care funcţiona pe baterii, şi începu să sfredelească cu burghiul de trei centimetri. Când termină, scoase dintr-un pachet nişte tuburi termice şi le introduse în găuri.

— Dichter, acum e momentul tău de glorie, spuse Kempner.

Expertul în explozivi, un bărbat taciturn, care afişa un rânjet

 62 ➢

permanent, mânui explozibilii de parcă ar fi fost la fel de inofensivi ca batoanele de ciocolată şi, în curând, îi conectă la un detonator.

— Ar fi bine să staţi mai departe, să vă întoarceţi cu spatele şi să vă

acoperiţi urechile, strigă Dichter, tare ca de obicei. Nu vreţi să

ajungeţi la fel de surzi ca mine.

Începu numărătoarea inversă, apăsă maneta şi se auzi un bubuit puternic, şi apoi bucăţi de gheaţă mai mari sau mai fine zburară prin aerul îngheţat.

Kempner sări înapoi în şanţ cu o lopată şi începu să cureţe resturile dintr-un colţ. Ceru o rangă şi o introduse în gaură. Se auzi un sunet de metal pe metal.

— Bine, la muncă, băieţi. A venit timpul să săpăm mai departe.

Suntem destul de aproape să-i simţim gustul. Era prima dată când Schneider îl vedea bucuros.

Le mai luă încă o oră şi erau toţi scăldaţi în sudoare, dar o descoperiseră: o uşă mare de oţel, neagră ca noaptea, aşezată într-un unghi de treizeci de grade, pe fundul şanţului. La lumina unei lanterne, Schneider putu să vadă că uşa era fixată în roca din jur cu nişte bolţuri uriaşe.

— Lichid termic, ordonă Kempner şi apărură două recipiente de aluminiu. Dichter le amestecă şi turnă rapid câteva picături de lichid pe fiecare bolţ.

După câteva minute, Schneider şi Hufnagel fură trimişi jos, cu un levier uriaş, ca să scoată manual bolţurile slăbite, unul câte unul.

Epuizaţi, cei doi bărbaţi fură înlocuiţi de alţi patru înarmaţi cu răngi, cârlige şi lanţuri.

Când veni momentul să tragă de lanţuri, Kempner spuse, solemn:

— Bărbaţii care au sigilat această peşteră făceau parte din bravul echipaj al submarinului U-530. Va fi o onoare să respirăm în curând aerul pe care l-au respirat ei în 1945. Acum, trageţi!

Uşa de oţel se ridică scârţâind şi fu trasă pe fundul şanţului.

Kempner îşi îndreptă lanterna în hău şi, fără a pierde vremea cu vorbe, se strecură înăuntru, urmat de Bruckner şi de ceilalţi. Cei doi mai tineri, Schneider şi Hufnagel, intrară ultimii şi trebuiră să se aplece şi să-şi aprindă propriile lanterne ca să poată înainta prin tunelul scund, cu pereţii din beton armat. După vreo zece metri de

 63 ➢

mers pe brânci, se treziră într-o grotă uriaşă care părea să nu se mai termine. Lumina lanternelor se plimba pe coloane mari de gheaţă, care luau forme groteşti, de parcă o armată de demoni subterani ar fi păzit camera.

— Domnilor, anunţă Kempner, plimbându-şi raza lanternei prin întuneric, bine aţi venit la Baza 211. Acum, că am ajuns atât de departe, pot să vă dezvălui adevărul. Expediţia germană în Antarctica, din 1938 şi 1939, a explorat această regiune din aer şi de pe sol, a revendicat-o şi a denumit-o Noua Swabie. Acei oameni curajoşi au descoperit această formaţiune subterană, dar abia mai târziu, în 1943, sub conducerea personală a marelui amiral Donitz, această peşteră a fost extinsă, întărită şi securizată. De ce s-a făcut acest lucru? Ca măsură de precauţie. Pentru a crea o fortăreaţă îndepărtată şi de necucerit pentru Hitler şi ofiţerii săi, pentru a le oferi şansa să

reclădească Reichul, în eventualitatea unui dezastru. Dar, după cum ştim, Hitler a refuzat să părăsească Berlinul. Iar Baza 211 nu a mai fost folosită în acest scop. A fost utilizată ca muzeu.

Kempner verifică o hartă mică, desenată de mână, pe care o ţinuse ascunsă între paginile jurnalului său; o preţioasă bucată de hârtie care îi fusese dată, cu ani în urmă, de căpitanul lui U-530. Împături harta şi începu să meargă prin peşteră, cu ceilalţi pe urmele lui.

— Uită-te ce mare e locul ăsta, îi spuse Hufnagel lui Schneider. Ai putea să ascunzi aici o armată întreagă.

Schneider simţi că îl atinge ceva pe umăr. Alarmat, ridică lumina lanternei în sus, spre tavanul încăperii şi observă un val de gheaţă

fină căzând ca o ploaie.

— Nu-mi place treaba asta, spuse el.

— Linişteşte-te, spuse Hufnagel. N-ai de ce să-ţi faci griji.