— Pot să vă asigur că am abordat această sarcină fără prejudecăţi.
— Aşadar, l-aţi văzut pe fratele meu, spuse Irene în timp ce se aşeză pe canapea, încrucişând cuviincioasă picioarele şi trăgând în jos de rochie. Spuneţi-mi ce credeţi.
— Discuţia cu el a fost doar o parte din investigaţia mea. Mai am de luat câteva interviuri înainte să pot formula nişte opinii.
— Vrem să-l ajutăm pe Giovanni, spuse mama lui. Vă vom răspunde la întrebări.
Cal ceru permisiunea să-şi ia notiţe şi începu.
49 ➢
— Când s-a hotărât Giovanni să devină preot?
— N-am vorbit despre aşa ceva atunci când era mai tânăr, spuse Domenica. Mergeam la slujbe duminicile şi am fost întotdeauna respectuoşi faţă de Biserică, dar eu şi soţul meu nu eram evlavioşi.
Soţul meu era un om foarte ocupat, brutar. Pentru el, munca era mai importantă decât religia.
— Giovanni mi-a povestit despre el, spuse Cal.
— El era foarte apropiat de soţul meu. Băiatul tatii, cu siguranţă.
Moartea lui Alfredo a fost un moment foarte greu pentru el, greu pentru noi toţi.
— Înţeleg. După cum i-am spus şi lui, şi eu mi-am pierdut tatăl când eram copil.
Irene îl privi chiorâş, cu suspiciune.
— Este cumplit pentru un băiat, spuse Domenica. A fost singuratic şi cum era şi un pic mai plinuţ, nu juca fotbal cu copiii din cartier. Îi plăcea să citească şi să se joace pe calculator. Era un băiat atât de drăgălaş şi de bun! Nu-i aşa, Irene?
— Aşa este şi acum, mamă. Doar că durerile şi atenţia pe care nu şi-a dorit-o îl afectează.
— Îşi făcea mereu timp pentru un animal bolnav sau pentru un copil singuratic, spuse Domenica. Era şi un artist bun şi obişnuia să
facă benzi desenate. Asta voia să devină, desenator sau, cum se numeşte?
— Grafician, spuse fata.
— A mers un an la universitate pentru asta, dar nu i-a plăcut, aşa că a renunţat şi şi-a luat o slujbă.
— Ce slujbă? întrebă Cal.
— În Pescara era o companie de marketing. L-au angajat pentru diverse mărunţişuri. El se gândea că ar putea să devină desenator pentru ei, dar când nu s-a întâmplat nimic, s-a simţit frustrat şi a plecat. Cam pe atunci, un prieten din timpul şcolii s-a decis să
meargă la seminar. Au tot vorbit, şi Giovanni a devenit interesat. S-a hotărât să încerce şi el. Eu nu credeam că va merge până la capăt cu asta pentru că, ei bine, se tot răzgândea, dar m-a surprins cu devotamentul pentru această chemare.
— Care este numele prietenului său?
50 ➢
— Antonio Forcisi.
— Este şi el pe lista mea.
— Şi el este un băiat bun.
— De ce este şi el pe lista ta? întrebă Irene.
— El se afla în Croaţia cu Giovanni când au apărut stigmatele. Ce v-a spus Giovanni despre primul moment în care au apărut sângerările?
— A ascuns lucrul ăsta faţă de noi. Am aflat doar după ce s-a prăbuşit şi a ajuns la spital, spuse Irene.
Mama lui îşi tamponă ochii cu o batistă.
— Ne-a spus că era înspăimântat. Nu înţelegea de ce i se întâmplă
lui aşa ceva.
— Şi acum, că trăieşte aşa de mai multe luni, ce spune despre asta?
— Asta ar trebui să-l întrebi pe el, izbucni Irene.
— Am făcut-o, replică el cu blândeţe. Acum vă întreb pe voi.
— Îşi acceptă soarta, spuse Domenica. Acceptă faptul că a fost ales cu un anume scop. Dacă îi poate ajuta pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu, atunci suferinţa lui merită.
— Presupun că asta v-a schimbat şi vouă vieţile, spuse Cal.
— Am devenit mai credincioasă, spuse Domenica. Da, credinţa mea este mai puternică acum.
