— Dar noi ştim că nu este o fraudă.

— Da, mamă, noi ştim.

Cal îi mulţumi barmanului pentru al doilea cocktail din seara aceea şi îl gustă să vadă dacă votca era atât de rece cum îi plăcea lui.

În timp ce întunericul se cobora asupra Romei, priveliştea din grădina de pe acoperişul hotelului devenea tot mai ademenitoare şi el îşi trase un scaun lângă balustradă. Aerul cald al nopţii aducea mirosurile de la bucătăriile restaurantelor din apropiere şi vocile turiştilor şi ale vânzătorilor stradali. Cal zâmbi spre două femei de afaceri aşezate în apropierea lui. Discutau în engleză şi, în mare parte, îl ignorau, aşa că

putea să se retragă în propriile sale gânduri. Câteva minute mai târziu, una dintre ele plecă. Cealaltă, o brunetă atractivă, cam de vârsta lui Cal, îşi termină băutura şi se uită o vreme peste balustradă, înainte de a vorbi.

— E minunat, nu-i aşa?

Întrucât nu era nimeni altcineva la o distanţă rezonabilă, Cal răspunse:

— Cu siguranţă este.

Priveliştea era uluitoare. Grădina de pe acoperiş dădea spre Panteon, şi era atât de aproape încât părea că puteai să te întinzi şi să-l atingi.

Ea se prezentă. Era director de publicitate la Londra. Îl întrebă

despre el şi, înainte ca el să poată răspunde, chelnerul trecu prin apropiere şi ea îi ceru încă un pahar cu vin.

— Plătesc eu, spuse Cal. Şi adu-mi şi mie încă unul, te rog.

 53 ➢

Chelnerul aprobă din cap şi femeia îşi mută scaunul mai aproape de el.

— Ce bei? întrebă ea.

— Grey Goose Martini fără vermut.

— De ce nu-i spui simplu, votcă?

— Sună mult mai puţin apetisant, nu crezi?

Ea îl întrebă cu se ocupă şi el îi răspunse că este profesor.

— N-aş vrea să par snoabă, spuse ea, dar mă surprinde că un profesor universitar stă la un hotel ca Minerva.

Ea chiar părea să fie atât de snoabă pe cât credea el. Dar paharele de vin golite o înmuiaseră şi apăruse încă un pahar.

— Harvard plăteşte bine, spuse el sorbind din pahar.

Nu plătea chiar atât de bine. Tatăl lui provenea însă dintr-o familie bogată şi Cal nu trebuia neapărat să muncească. Fără să aibă o familie şi fără să fie pasionat de jucării foarte scumpe, el îşi cheltuia banii pe hoteluri bune, restaurante bune şi călătorii la clasa întâi. Vaticanul se oferise să-i ramburseze cheltuielile – transport aerian obişnuit şi cazări modeste –, dar el refuzase, ca să poată călători în felul în care era obişnuit.

— Ei bine, să bem pentru Ivy League5, spuse ea şi ridică paharul.

Ce predai?

— Istoria Religiilor, în principal.

Ea pufni.

— Ei bine, ăsta este un subiect despre care ştiu foarte puţin.

— Nici eu nu sunt tocmai un izvor de cunoştinţe despre publicitate.

— Şi atunci, spuse ea, despre ce ar trebui să vorbim?

El mai luă o înghiţitură din băutură şi simţi cum alcoolul i se urcă

la cap.

— Sunt convins că vom găsi ceva.

— Ţi-a spus cineva vreodată că eşti un bărbat foarte atrăgător?

El râse.

— Vrei să spui, astăzi?

— Camera ta sau a mea? trecu ea direct la subiect.

5 Ivy League – asociaţia celor mai bune opt universităţi din SUA (n. red.).

 54 ➢

— Ai un apartament? întrebă el.

— Nu am, se bosumflă femeia.

Cal semnă pentru băuturi şi spuse:

— Eu am.

Arhiepiscopul de Abruzzo, Donato Fasoli, afişa o atitudine de nemulţumire vizibilă şi Cal se străduia să rămână civilizat. La cererea episcopului, audienţa lor fusese aranjată la Vatican, unde Fasoli avea treabă, în loc de arhidioceza din L’Aquila. Cei doi erau înghesuiţi într-un birou mic, unul dintre multele rezervate pentru episcopii care veneau în vizită la Palatul Apostolic. Spaţiul era suficient de mic încât Cal să poată simţi în respiraţia lui Fasoli ce mâncase la prânz.

— N-am fost consultat despre această anchetă a ta şi nu o susţin, zise arhiepiscopul.

— Aţi exprimat asta destul clar, spuse Cal.

— Nu ştiu a cui a fost ideea să implice un om din afară. Treaba asta putea fi rezolvată intern.

— Cred că a fost ideea papei Celestin.

— Mi se pare destul de improbabil. M-aş aventura să spun că este lucrătura lui da Silva. Este un tip ambiţios, mereu încearcă să scoată