Apartamentul era la etajul trei, într-o clădire fără lift, dintr-un cartier fără pretenţii, aflat prea departe de mare pentru a avea vedere la altceva decât alte clădiri de apartamente. Cal acceptă să bea o ceaşcă de cafea oferită de femeia venerabilă, cu ochi trişti, care strigase spre bucătărie, de unde îi răspunsese vocea unei femei mai tinere.

— Vin acum, mamă.

Domenica Berardino, mama lui Giovanni, îl rugase pe Cal să nu pună întrebări până când nu avea să li se alăture şi fiica ei. În timp ce se străduia să poarte o conversaţie de complezenţă, studie camera pentru a-şi face o idee despre copilăria lui Padre Gio. Prima lui impresie era aceea că familia avea mai mult demnitate decât bani.

Mobilierul era umil, dar totul era imaculat. Era convins că dacă ar fi

 48 ➢

trecut cu mâna băgată într-o mănuşă albă peste fotografiile înrămate ale lui Giovanni, ale fostului ei soţ şi ale papei (trinitatea Domenicăi), nu ar fi găsit nicio urmă de praf.

O întrebă pe femeie dacă fusese vreodată la Boston şi se aştepta să

nu fi fost, dar răspunsul ei îl surprinse. Cel mai departe de casă unde fusese vreodată era Roma şi acolo doar de două ori.

— Toată lumea din Boston vorbeşte italiană atât de bine? întrebă

ea.

Începu să explice cum, nu cu mult timp urmă, puteai să te plimbi pe Hannover Street, în zona de nord a oraşului, şi să auzi vorbindu-se numai italiană, dar se opri brusc atunci când intră Irene Berardino cu o tavă cu ceşti de cafea. Irene îi arăta destul de clar, cu o strâmbătură, că nu era chiar bine-venit. În ciuda nemulţumirii ei evidente, îi fu greu să nu se uite la ea. Era înaltă şi mândră, de o frumuseţe clasică, cu părul negru tuns până la umeri. Pielea ei măslinie ar fi fost mai puţin perfectă dacă ar fi avut machiaj.

— Sunt Calvin Donovan, spuse el. Eu…

— Ştiu cine sunteţi, spuse ea, brusc. Doriţi zahăr?

El scutură din cap şi luă ceaşca de espresso din mâinile ei delicate.

Domenica Berardino o mustră din priviri şi părea că ar fi certat-o dacă ar fi putut vorbi într-o limbă pe care vizitatorul lor să nu o înţeleagă.

În schimb, spuse:

— Signore Donovan a bătut un drum lung. Giovanni mi-a spus că

însuşi papa i-a cerut să investigheze rănile sale sfinte.

— Nu te lăsa păcălită, Vaticanul vrea să-l discrediteze, mamă.

Cal bău din cafea şi spuse:

— Pot să vă asigur că am abordat această sarcină fără prejudecăţi.

— Aşadar, l-aţi văzut pe fratele meu, spuse Irene în timp ce se aşeză pe canapea, încrucişând cuviincioasă picioarele şi trăgând în jos de rochie. Spuneţi-mi ce credeţi.

— Discuţia cu el a fost doar o parte din investigaţia mea. Mai am de luat câteva interviuri înainte să pot formula nişte opinii.

— Vrem să-l ajutăm pe Giovanni, spuse mama lui. Vă vom răspunde la întrebări.

Cal ceru permisiunea să-şi ia notiţe şi începu.

 49 ➢

— Când s-a hotărât Giovanni să devină preot?

— N-am vorbit despre aşa ceva atunci când era mai tânăr, spuse Domenica. Mergeam la slujbe duminicile şi am fost întotdeauna respectuoşi faţă de Biserică, dar eu şi soţul meu nu eram evlavioşi.

Soţul meu era un om foarte ocupat, brutar. Pentru el, munca era mai importantă decât religia.

— Giovanni mi-a povestit despre el, spuse Cal.

— El era foarte apropiat de soţul meu. Băiatul tatii, cu siguranţă.

Moartea lui Alfredo a fost un moment foarte greu pentru el, greu pentru noi toţi.

— Înţeleg. După cum i-am spus şi lui, şi eu mi-am pierdut tatăl când eram copil.

Irene îl privi chiorâş, cu suspiciune.

— Este cumplit pentru un băiat, spuse Domenica. A fost singuratic şi cum era şi un pic mai plinuţ, nu juca fotbal cu copiii din cartier. Îi plăcea să citească şi să se joace pe calculator. Era un băiat atât de drăgălaş şi de bun! Nu-i aşa, Irene?

— Aşa este şi acum, mamă. Doar că durerile şi atenţia pe care nu şi-a dorit-o îl afectează.

— Îşi făcea mereu timp pentru un animal bolnav sau pentru un copil singuratic, spuse Domenica. Era şi un artist bun şi obişnuia să

facă benzi desenate. Asta voia să devină, desenator sau, cum se numeşte?

— Grafician, spuse fata.

— A mers un an la universitate pentru asta, dar nu i-a plăcut, aşa că a renunţat şi şi-a luat o slujbă.

— Ce slujbă? întrebă Cal.

— În Pescara era o companie de marketing. L-au angajat pentru diverse mărunţişuri. El se gândea că ar putea să devină desenator pentru ei, dar când nu s-a întâmplat nimic, s-a simţit frustrat şi a plecat. Cam pe atunci, un prieten din timpul şcolii s-a decis să

meargă la seminar. Au tot vorbit, şi Giovanni a devenit interesat. S-a hotărât să încerce şi el. Eu nu credeam că va merge până la capăt cu asta pentru că, ei bine, se tot răzgândea, dar m-a surprins cu devotamentul pentru această chemare.

— Care este numele prietenului său?

 50 ➢

— Antonio Forcisi.

— Este şi el pe lista mea.

— Şi el este un băiat bun.

— De ce este şi el pe lista ta? întrebă Irene.

— El se afla în Croaţia cu Giovanni când au apărut stigmatele. Ce v-a spus Giovanni despre primul moment în care au apărut sângerările?