Un şoc puternic îi străbătu corpul, arcuindu-i spatele. Nu fusese dureros. Fusese intens, somatic, un fel de anunţ a ce urma să vină.

O faţă.

O viziune plutitoare a unei feţe cu trăsături fine, delicate, îşi făcu apariţia, dar dispăru prea repede pentru a fi înregistrată şi, odată cu dispariţia ei, electricitatea se disipă şi trupul i se relaxă. Fusese bărbat sau femeie? Tânăr sau bătrân? Prieten sau necunoscut? Când dispăru, Cal simţi o dorinţă similară cu aceea de a surprinde un iz de parfum al unei frumuseţi în trecere, pe care nu ar mai vedea-o niciodată.

Giovanni îl eliberă pe Cal din îmbrăţişare şi când făcu asta, amândoi observară o dâră de sânge care se scurgea pe ambele palme ale preotului. Tânărul îl ocoli repede pentru a verifica spatele jachetei lui Cal.

— Îmi pare foarte rău, spuse el. Am lăsat sânge pe haina dumneavoastră.

 43 ➢

ŞASE

Buenos Aires, 1973

Însoţitoarea de bord făcu anunţul mai întâi în germană, apoi în spaniolă. Zborul Lufthansa 433 de la München la Buenos Aires urma să aterizeze în cincisprezece minute.

Boeingul 747 se înclină uşor, lăsând să se vadă coasta Argentinei.

În confortul clasei business, zburaseră împreună opt bărbaţi. Cei mai tineri doi dintre ei stăteau împreună şi savurau mâncarea bogată şi vinul excelent. Deşi fuseseră avertizaţi să nu se îmbete, amândoi erau uşor ameţiţi şi binedispuşi.

Oskar Hufnagel avea treizeci de ani şi aceasta era prima lui călătorie cu avionul. Colegul lui avea douăzeci şi nouă de ani şi era cu mult mai umblat prin lume.

— Lasă-mă să arunc o privire, spuse Oskar, şi îl împinse pe celălalt bărbat înapoi în scaun, astfel încât să poată privi pe fereastră.

— E doar o coastă, spuse Lambret Schneider. Încerca să pară

nepăsător, dar era emoţionat. Era prima dată când se întorcea în America de Sud după mulţi ani.

— Da, dar este o plajă, spuse Hufnagel. Unde este plajă, sunt şi fete.

— Nu suntem aici să ne uităm după fete, spuse Schneider.

Hufnagel scutură din cap.

— Pe zi ce trece, semeni tot mai mult cu Kempner.

Klaus Kempner, şeful expediţiei, trecuse de şaizeci de ani. Să-l caracterizezi drept aspru ar fi fost o mare subestimare. Fusese membru al trupelor de elită Waffen-SS, unul dintre ofiţerii favoriţi ai lui Himmler şi un sinistru supravieţuitor al asediului rusesc asupra Berlinului, care, pur şi simplu, îşi aruncase uniforma în mai 1945 şi se topise în haosul care cuprinsese Germania după război. Schneider nu-l văzuse niciodată zâmbind, nu-l auzise niciodată spunând o glumă. Îl întrebase odată pe Bruckner, un alt membru mai în vârstă al echipei, câţi oameni omorâse Kempner în timpul războiului şi

 44 ➢

primise răspunsul „mai mulţi decât vei mânca tu fripturi vreodată”.

Scaunele din faţa lor începură să se clatine uşor şi Schneider auzi şoapte. Aruncă o privire prin spaţiul dintre scaune şi înjură. Bărbaţii de pe scaunele din faţa lor erau evrei ortodocşi şi se rugau.

— Iar au început, şopti Schneider.

Hufnagel ridică din umeri.

— Le-ai văzut paşapoartele?

— Nu. De ce?

— Israelieni, scuipă Schneider.

— Da, am auzit că sunt o mulţime de evrei pe acolo, spuse Hufnagel şi râse de propria glumă.

Schneider îşi încleştă fălcile şi nu le descleştă până când nu apăru însoţitoarea de zbor să-i amintească să-şi ridice scaunul înainte de aterizare.

La preluarea bagajelor, cei opt bărbaţi fură întâmpinaţi de un şofer german tăcut, care îi conduse către un microbuz Mercedes parcat în faţa terminalului. Fură duşi la o vilă spaţioasă, înconjurată de ziduri, în înverzitul cartier Belgrano, unde fiecăruia i se repartizase un dormitor.

— Nu vă instalaţi prea confortabil, mârâi Kempner. Asta va fi ultima oară în această călătorie când veţi avea parte de un asemenea lux. Ne întâlnim pentru cină la ora şase p. m., fix.

Schneider spera să afle mai multe despre misiune în seara aceea.

Toate întâlnirile anterioare fuseseră uimitor de sărace în informaţii.

Kempner îl abordase în urmă cu câteva săptămâni. Cei doi se mai întâlniseră o singură dată înainte, cu ocazia ceremoniei de absolvire a lui Schneider la Universitatea din Mannheim, unde studiase economia. Mama lui murise la doi ani de la sinuciderea tatălui său.

Singurii membri ai familiei prezenţi la ceremonie fuseseră unchiul şi mătuşa lui, care-l crescuseră.

Când Kempner se prezentase, unchiul său o trăsese imediat pe soţia lui deoparte, la o plimbare. Ştiuse cine era acest om.

— L-am cunoscut destul de bine pe tatăl tău, îi spusese Kempner, băţos. A fost un bărbat important.

— Mulţumesc.

Scosese un plic din buzunarul interior al hainei şi i-l înmânase

 45 ➢

proaspătului absolvent.

— Acesta este un dar din partea organizaţiei căreia i-a aparţinut tatăl tău.

— Ce organizaţie?

— Este mai bine să nu ştii.

O ocheadă îi dezvăluise o mică avere, în bancnote mari de mărci germane.

— Nu pot primi, spusese tânărul, înainte să încerce, fără succes, să

îl dea înapoi.

— Poţi şi o vei face. Într-o zi ne vom întâlni din nou. Atunci am să-ţi spun mai multe.