— Când va fi asta?

Fără nimic altceva decât o scurtă înclinare din cap, Kempner îşi luase rămas-bun.

Nici cea de-a doua lor întâlnire nu fusese mai puţin enigmatică.

Schneider tocmai ieşise de la serviciu, o companie de asigurări comerciale din Koblenz, când Kempner îl acostase în parcarea angajaţilor.

— Îţi mai aminteşti de mine? îl întrebase Kempner.

— Sigur că da.

— Peste şase săptămâni, mi te vei alătura, împreună cu alţi şase bărbaţi, într-o misiune de mare importanţă.

— Misiune? Ce fel de misiune?

— Nu pot spune până când nu suntem pe drum.

Schneider râsese.

— Sună de parcă nu aş avea de ales.

Falca lui Kempner abia dacă se mişcase atunci când vorbise.

— Nu ai de ales, spusese el. Este porunca tatălui tău din mormânt.

— Cât timp voi fi plecat?

— Aproximativ o lună.

— Nu am atâtea zile libere la dispoziţie. Voi fi concediat.

— Organizaţia îţi va găsi un post mult mai bun la întoarcere.

— Nu sunt membru al niciunei organizaţii.

— Ba da, eşti. Întotdeauna ai fost membru. Doar că nu ai ştiut.

— Dar sunt însurat. Ce-i voi spune soţiei mele?

— Nu-i vei spune nimic pentru că nu vei şti nimic. Eşti liber să

 46 ➢

inventezi orice.

Aşa că, în seara aceea, la Buenos Aires, după o masă tipic germană, pregătită de un personal invizibil, Schneider stătea alături de noii săi colegi şi asculta nerăbdător discursul lui Kempner.

— Dintre voi, doar Bruckner cunoaşte scopul acestei misiuni, îşi începu Kempner discursul. Ne aflăm aici, astăzi, datorită curajului unui grup de marinari germani care au fost selectaţi în ultimele zile ale războiului pentru o misiune secretă. În primăvara anului 1945, Himmler şi führerul au înţeles amândoi inevitabilul… că Reichul urma să cadă. Ştiind acest lucru, au refuzat să lase anumite artefacte preţioase ale Reichului să ajungă în mâinile inamicului. Prin urmare, o forţă de elită alcătuită din soldaţi şi marinari a fost desemnată de Himmler să transporte aceste obiecte într-o fortăreaţă îndepărtată şi sigură, care fusese pregătită cu ani înainte, pentru cazul în care ar fi fost nevoie de ea. Un submarin U-530 a părăsit portul Kiel în cea de a treisprezecea zi a lunii aprilie 1945. Numele de cod al acestei misiuni a fost Valkure Zwei.

Lambret asculta cu atenţie intensă, aşa că tresări atunci când Kempner îi rosti numele.

— Schneider, tu eşti cel mai tânăr, aşa că ai face bine să te obişnuieşti cu muncile de rahat. Curăţă masa.

Schneider întâmpină senin rânjetele colegilor săi şi se repezi să

mute farfuriile, paharele şi tacâmurile pe un bufet alăturat. Când termină, Kempner desfăcu pe masă o hartă şi folosi arătătorul ca să

indice un punct la capătul lumii.

— Acesta este locul în care mergem, domnilor.

Antarctica.

— De aici vom recupera cele mai mari comori cunoscute omului.

Şi când vom face asta, vom fi cu mult mai aproape de zorii unei noi ere, un nou Fatherland4, un nou Reich.

4 Fatherland – ţara-mamă (n. tr.).

 47 ➢

ŞAPTE

Cal închise uşa de la mica şi încântătoarea sa cameră de hotel.

La recepţie, predă cheia şi ceru nota.

— Cum a fost şederea dumneavoastră, signore? îl întrebă

proprietara hotelului Claila.

— Foarte plăcută, mulţumesc.

— Sunteţi american, nu-i aşa? De unde sunteţi? întrebă ea.

— Cambridge, în Massachusetts.

— Ah, Universitatea Harvard, nu?

— Da, exact.

— Mi-aş dori ca, într-o zi, fiul meu să urmeze facultatea lor de economie.

— Nu sunteţi singura care vrea asta. Este mult mai practică decât Facultatea de Teologie la care predau eu.

Afară, soarele părea să alunge ceaţa dimineţii. Cal se opri să admire hotelul; o clădire din secolul al nouăsprezecelea, văruită în alb. N-ar fi fost atât de remarcabilă dacă n-ar fi fost una dintre puţinele clădiri din oraş care nu fuseseră distruse de bombardamentele aliate sau naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îşi aranjă geanta de umăr şi urmă pescăruşii spre malul mării.