— A ascuns lucrul ăsta faţă de noi. Am aflat doar după ce s-a prăbuşit şi a ajuns la spital, spuse Irene.

Mama lui îşi tamponă ochii cu o batistă.

— Ne-a spus că era înspăimântat. Nu înţelegea de ce i se întâmplă

lui aşa ceva.

— Şi acum, că trăieşte aşa de mai multe luni, ce spune despre asta?

— Asta ar trebui să-l întrebi pe el, izbucni Irene.

— Am făcut-o, replică el cu blândeţe. Acum vă întreb pe voi.

— Îşi acceptă soarta, spuse Domenica. Acceptă faptul că a fost ales cu un anume scop. Dacă îi poate ajuta pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu, atunci suferinţa lui merită.

— Presupun că asta v-a schimbat şi vouă vieţile, spuse Cal.

— Am devenit mai credincioasă, spuse Domenica. Da, credinţa mea este mai puternică acum.

— Asta este valabil şi pentru tine? o întrebă el pe Irene.

— Nu cred că asta este treaba ta, spuse ea, furioasă.

— Irene! suspină mama ei.

— Îmi pare rău, mamă, dar consider că acest interogatoriu este nepotrivit.

Cal simţi un junghi ascuţit de vinovăţie. Orbecăia. Poate că era o întrebare nepotrivită.

— Nu, mie îmi pare rău, spuse el. Ai dreptate. Credinţa ta nu este treaba mea.

Irene păru să dea înapoi.

— Mă bucur că înţelegi.

— Pot să vă întreb ceva; a avut vreuna dintre voi experienţe ciudate în prezenţa lui Giovanni sau chiar în absenţa lui?

— Nu înţeleg ce vrei să spui, spuse Domenica.

— Un fel de viziuni, orice de natură spirituală sau inexplicabilă

 51 ➢

care să-l implice pe el.

Cele două femei se priviră una pe alta şi clătinară din cap.

El continuă cu întrebările timp de câteva minute fără să descopere nimic important. În timp ce se ridica să plece, întrebă dacă poate să

arunce o privire în camera de copil a lui Giovanni.

— E în regulă, spuse mama lui. Arată-i, Irene.

Camera mică, cu un pat îngust, era ca o capsulă a timpului; un omagiu adus straniului, dar talentatului adolescent care locuise acolo.

Pereţii erau acoperiţi cu postere duble cu Star Wars şi Star Trek; unul era original, celălalt, propria versiune pictată a lui Giovanni, diferit, într-un mod atractiv. Biblioteca găzduia un talmeş-balmeş de romane şi cărţi şcolare. Cal cercetă camera în căutarea unor semne de devoţiune religioasă sau iconografie. Nu exista nimic. Nici măcar o Biblie.

— Nu avea o Biblie? întrebă el.

— Nu cred, spuse Irene. Avem o Biblie a familiei. Poate că a citit-o, nu ştiu.

— Este foarte greu să vezi aici rădăcinile unui tânăr care a simţit o chemare către preoţie.

Ea ridică din umeri.

— Nici noi n-am anticipat asta. Aşa e viaţa.

— Voi doi eraţi apropiaţi când eraţi copii?

— Sunt doar cu patru ani mai mare decât el, dar eram protectoarea lui. Când era hărţuit la şcoală, aveam eu grijă de ei.

— Trebuie să fie tulburător tot ce i se întâmplă acum.

— Habar n-ai cât de mult. Mi-ar plăcea să-l ajut să scape, dar este prizonier. Sper că vei spune la Vatican să-l ţină departe de public, pentru binele lui.

— Nu cred că ei vor o recomandare de la mine, vor doar părerea mea.

— Şi care este părerea ta, acum, după ce ai vorbit cu mine şi cu mama?

— Tot nu am o părere, încă.

— Când vei avea, spuse ea tăios, poate că faimosul profesor de la Harvard îşi va găsi timp să le spună şi celor care îl iubesc pe Giovanni.

După plecarea lui Cal, cele două femei duseră ceştile de cafea în

 52 ➢

bucătărie.

— De ce nu i-ai spus că l-ai văzut pe Giovanni umblând prin oraş

atunci când nu se afla aici? întrebă Domenica.

— Pentru acelaşi motiv pentru care tu nu i-ai spus ce ai văzut atunci când te-a îmbrăţişat. Este un străin. Un mercenar angajat de Vatican. Lor nu le pasă de Giovanni. Doar nouă ne pasă. Să fiu sinceră, sper ca acest om să ajungă la concluzia că este o fraudă. Sper ca Vaticanul să decidă să-l mute din parohia lui şi să oprească acest circ înainte ca asta să-l omoare.

Mama ei strigă: