în faţă poziţia confraţilor noştri americani.

— Nu ştiu nimic despre asta. Se pare că papei i-a plăcut cartea mea despre stigmate. Aţi citit-o? întrebă Cal.

— Este în italiană? Mă apucă durerea de cap când trebuie să citesc în engleză.

— Se traduce acum. O să vă trimit un exemplar.

— Aşa să faci, răspunse el.

Cardinalul da Silva îl pusese în gardă pe Cal. Episcopul fusese în relaţii excelente cu anteriorul papă şi crezuse că era doar o chestiune de timp până când va urca pe scara ierarhică. Dar Celestin era altfel, era un reformator care încerca să îndrepte cu forţa Biserica spre o misiune publică, aceea de a-i servi pe cei săraci. El alegea cardinali noi în special din America de Sud, Asia şi Africa. Aşa că Fasoli, conservator convins, privea neajutorat cum îi scăpa printre degete pălăria roşie de cardinal.

— Deci, am auzit că ai discutat cu preotul nostru care sângerează,

 55 ➢

spuse arhiepiscopul. Ce pot să mai adaug la tot circul ăsta?

— Să înţeleg că nu credeţi că rănile lui sunt miraculoase?

— Nu cred. Cred că Giovanni Berardino este un tânăr imatur, care probabil că nu ar fi trebuit să intre în profesia noastră. Nu e uşor să fii preot, mai ales astăzi, în aceste vremuri.

— Deci, credeţi că şi le face singur?

Fasoli ridică din umeri.

— De ce credeţi că face asta?

— De ce? Nu sunt psiholog, dar dintr-o perspectivă teologică, aş

spune că are slăbiciuni fundamentale în credinţa lui. A făcut ceva prostesc să atragă atenţia şi s-a trezit prins într-o situaţie care a escaladat şi a scăpat de sub control. Acum a devenit marele Padre Gio şi a căzut într-o capcană pe care şi-a întins-o singur. Vaticanul nu trebuia să aducă un profesor de la Harvard ca să facă o anchetă. Era suficient să îmi ceară mie lucrul acesta.

— Spuneţi-mi, ce părere aveţi despre Padre Pio?

Ochii arhiepiscopului se aprinseră.

— Acela este un caz de misticism adevărat. A fost corect şi bine că

papa Ioan Paul l-a canonizat. Pio era un adevărat sfânt, nu există

niciun dubiu în legătură cu asta. Giovanni este un băiat care a crescut prea repede şi care ar trebui să fie sfătuit să se lase de preoţie. Nu cred că este suficient de serios, nu este influent în teologie şi nici nu este sigur pe credinţa lui. Am primit dosarele cu pregătirea lui la seminar. A fost un student oarecare. Întotdeauna au existat îndoieli privind capacităţile şi devotamentul lui. Dacă n-am fi fost atât de disperaţi să aducem tineri italieni să devină preoţi, sunt sigur că nu ar fi fost hirotonisit.

— Dacă decizia ar depinde doar de dumneavoastră, ce aţi face cu el în acest moment? întrebă Cal.

— L-aş îndepărta din atenţia publicului şi i-aş interzice să mai facă

spovedanii. Imediat, sângerările lui ar înceta, şi rănile i s-ar vindeca, şi toată isteria s-ar evapora. Scrie asta în raportul tău.

— Mă voi asigura că voi prezenta corect poziţia Domniei Voastre.

Fasoli clătină din cap şi întrebă:

— Şi care este părerea ta despre el?

— Încă nu mi-am format o părere. Încă adun fapte.

 56 ➢

— În cartea asta a ta, ce ai spus despre Padre Pio?

— Am prezentat faptele cât am putut de bine şi am lăsat cititorul să-şi formeze propria opinie.

Arhiepiscopul păru profund dezgustat.

— Nehotărât. La fel ca actualul papă. Eu văd lumea în alb şi negru.

Alţii văd curcubeu şi unicorni.

— Aţi vrea să trec şi asta în raportul meu către Sfântul Părinte?

spuse Cal zâmbind.

 57 ➢

OPT

Antarctica, 1973

Hidroavionul McKinnon zbura în cercuri joase pe deasupra mării agitate. În cabină, Werner Bruckner, fost aviator Luftwaffe desăvârşit, dar îmbătrânit, se afla pe scaunul copilotului, alături de un aviator german mai tânăr, pe care îl întâlniseră la aeroport. Klaus Kempner, şeful expediţiei, stătea în spatele lor, în cabina înghesuită şi manevra aparatul de radio, căutând semnalul unei nave cu motor diesel, încă

nevăzută.

Ceilalţi şase bărbaţi se loveau unul de altul în compartimentul pentru marfă şi pasageri, uitându-se nervoşi pe ferestre.

— Chiar o să aterizăm pe vremea asta? întrebă Oskar Hufnagel.

— Sper că da, spuse Lambret Schneider. Alternativa nu este prea bună.

Fusese deja o zi lungă. Plecaseră înainte de ivirea zorilor de pe o pistă acoperită cu piatră sfărâmată, din Ţara de Foc, punctul cel mai sudic al Americii de Sud, şi zburaseră şase ore înainte să aterizeze pe o Mare Weddell calmă. Acolo fuseseră întâmpinaţi de un pescador care alimentase avionul pentru a doua etapă a călătoriei. Şase ore mai târziu se aflau la vreo treizeci de kilometri de coasta continentului îngheţat.

Kempner strigă prin uşa deschisă a cabinei.

— Avem contact radio! Imediat ar trebui să o vedem pe Marta dinspre tribord, adăugă el când uralele celorlalţi se stinseră.

— Acolo! strigă Hufnagel. Uite-o acolo!

Nava lungă de treizeci de metri păru, la început, minusculă, dar deveni oarecum mai impresionantă pe măsură ce se pregăteau de amerizare.