Scosese un plic din buzunarul interior al hainei şi i-l înmânase
45 ➢
proaspătului absolvent.
— Acesta este un dar din partea organizaţiei căreia i-a aparţinut tatăl tău.
— Ce organizaţie?
— Este mai bine să nu ştii.
O ocheadă îi dezvăluise o mică avere, în bancnote mari de mărci germane.
— Nu pot primi, spusese tânărul, înainte să încerce, fără succes, să
îl dea înapoi.
— Poţi şi o vei face. Într-o zi ne vom întâlni din nou. Atunci am să-ţi spun mai multe.
— Când va fi asta?
Fără nimic altceva decât o scurtă înclinare din cap, Kempner îşi luase rămas-bun.
Nici cea de-a doua lor întâlnire nu fusese mai puţin enigmatică.
Schneider tocmai ieşise de la serviciu, o companie de asigurări comerciale din Koblenz, când Kempner îl acostase în parcarea angajaţilor.
— Îţi mai aminteşti de mine? îl întrebase Kempner.
— Sigur că da.
— Peste şase săptămâni, mi te vei alătura, împreună cu alţi şase bărbaţi, într-o misiune de mare importanţă.
— Misiune? Ce fel de misiune?
— Nu pot spune până când nu suntem pe drum.
Schneider râsese.
— Sună de parcă nu aş avea de ales.
Falca lui Kempner abia dacă se mişcase atunci când vorbise.
— Nu ai de ales, spusese el. Este porunca tatălui tău din mormânt.
— Cât timp voi fi plecat?
— Aproximativ o lună.
— Nu am atâtea zile libere la dispoziţie. Voi fi concediat.
— Organizaţia îţi va găsi un post mult mai bun la întoarcere.
— Nu sunt membru al niciunei organizaţii.
— Ba da, eşti. Întotdeauna ai fost membru. Doar că nu ai ştiut.
— Dar sunt însurat. Ce-i voi spune soţiei mele?
— Nu-i vei spune nimic pentru că nu vei şti nimic. Eşti liber să
46 ➢
inventezi orice.
Aşa că, în seara aceea, la Buenos Aires, după o masă tipic germană, pregătită de un personal invizibil, Schneider stătea alături de noii săi colegi şi asculta nerăbdător discursul lui Kempner.
— Dintre voi, doar Bruckner cunoaşte scopul acestei misiuni, îşi începu Kempner discursul. Ne aflăm aici, astăzi, datorită curajului unui grup de marinari germani care au fost selectaţi în ultimele zile ale războiului pentru o misiune secretă. În primăvara anului 1945, Himmler şi führerul au înţeles amândoi inevitabilul… că Reichul urma să cadă. Ştiind acest lucru, au refuzat să lase anumite artefacte preţioase ale Reichului să ajungă în mâinile inamicului. Prin urmare, o forţă de elită alcătuită din soldaţi şi marinari a fost desemnată de Himmler să transporte aceste obiecte într-o fortăreaţă îndepărtată şi sigură, care fusese pregătită cu ani înainte, pentru cazul în care ar fi fost nevoie de ea. Un submarin U-530 a părăsit portul Kiel în cea de a treisprezecea zi a lunii aprilie 1945. Numele de cod al acestei misiuni a fost Valkure Zwei.
Lambret asculta cu atenţie intensă, aşa că tresări atunci când Kempner îi rosti numele.
— Schneider, tu eşti cel mai tânăr, aşa că ai face bine să te obişnuieşti cu muncile de rahat. Curăţă masa.
Schneider întâmpină senin rânjetele colegilor săi şi se repezi să
mute farfuriile, paharele şi tacâmurile pe un bufet alăturat. Când termină, Kempner desfăcu pe masă o hartă şi folosi arătătorul ca să
indice un punct la capătul lumii.
