— Prindeţi-vă centurile, strigă Bruckner. Valurile o să ne cam zguduie.

Flotoarele luară contact cu apa cu un zgomot puternic. Hufnagel se prinse atât de tare de mânerele fotoliului, încât mâinile îi tremurau

 58 ➢

şi îi aruncă tovarăşului său o privire care parcă spunea: nu le spune celorlalţi că mi-e frică. Schneider simţi cum impactul valurilor succesive i se transmite în rinichi şi se întrebă dacă îşi va petrece a doua zi urinând cu sânge.

Pilotul inversă tracţiunea motoarelor şi întoarse avionul în vântul sălbatic, pentru a tăia din lateral un val mare care putea să-i răstoarne.

— Vestele de salvare, domnilor, strigă Kempner.

Întrucât avionul gemea şi se clătina, nimeni nu avu nevoie să i se spună de două ori.

De la fereastra lui, Schneider văzu o barcă pneumatică mică, rigidă, cum se apropie de avion printre valurile mari. Căpitanul deschise uşa avionului şi fu udat sănătos pe faţă până când reuşi să

fixeze parâma şi avionul fu asigurat lângă un ponton. Înainte să

debarce, aduseră în interiorul avionului bidoane de combustibil pentru călătoria de întoarcere a pilotului. După ce terminară, Kempner le ordonă oamenilor să treacă pe ponton. Apoi, unul după

altul, se ţinură de stâlp şi îşi calculară salturile în barca pneumatică, în funcţie de mişcarea valurilor. Ultimii doi care ieşiră din hidroavion transmiseră bagajele în faţă până când puntea bărcii pneumatice se umplu.

Barca avea doar cinci metri şi un număr limitat de locuri şi, cu zece oameni la bord, doi dintre ei trebuiră să stea pe Rotoare. Unul dintre membrii expediţiei trebui să se alăture omului din echipaj, pe catargul şubred. Kempner îi făcu semn lui Mattias Beckman, un bărbat robust de vreo patruzeci de ani, să se ridice de pe scaun.

Beckman se conformă imediat fără să comenteze, barca fu dezlegată

şi motorul băgat în viteză. Pe când se aflau cam la jumătatea drumului dintre McKinnon şi Marta, observară cum hidroavionul începu să se deplaseze şi decolă spre cerul strălucitor.

Niciunul dintre ei nu observă valul înalt de doi metri care se ridică, de două ori mai mare faţă de celelalte. Acesta îi lovi dinspre tribord şi îl aruncă pe Beckman în aer. Când ateriză, barca nu se mai afla sub picioarele lui.

— Om la apă! Ţineţi-vă bine! strigă căpitanul şi învârti cârma.

— Unde este? Îl vedeţi? ţipă Hufnagel.

 59 ➢

— Îl văd eu! Acolo! strigă Schneider.

Marinarul aruncă un colac de salvare spre Beckman care înotă

frenetic până când se agăţă de el.

— Trageţi-l în lateral! comandă, calm, Kempner. Voi, de acolo, ridicaţi-l în barcă.

Beckman înghiţise ceva apă de mare şi, odată ajuns în barcă, scuipă de câteva ori şi se aplecă, respirând greu.

— Eşti bine? îl întrebă Bruckner.

— Sunt bine, răspunse Beckman. Să stea altcineva în locul ăla idiot.

Bruckner se aşeză acolo şi îşi reluară traversarea spre Marta.

— Eu nu ştiu să înot, îi şopti Hufnagel, palid, lui Schneider.

Tot ceea ce putu Schneider să facă fu să-i spună să aibă încredere în vesta de salvare.

Hufnagel aprobă din cap, dar după numai câteva momente de gândire începu din nou să şoptească.

— Este o fată, în München, spuse el.

— Da?

— Este însărcinată.

— Astea sunt veşti bune sau rele? întrebă Schneider.

— O să nască copilul.

— Vă căsătoriţi?

— La dracu’, nu! Este frumoasă, dar mie nu-mi place de ea.

— Înţeleg.

— Uite cum stă treaba. Dacă mi se întâmplă ceva, vreau să-mi promiţi că vei avea grijă de copil. Chestia o să aibă nevoie de o figură

paternă.

— Chestia?

— Sper să fie băiat. Dar deocamdată este o chestie.

El îşi căută portofelul şi scoase fotografia unei fete foarte drăguţe, cu numărul de telefon scris pe spate.

Schneider o luă şi spuse.

— Oskar, dacă mi se întâmplă mie ceva, vreau să-mi promiţi un lucru.

— Orice.

— Stai departe de nevasta mea.

 60 ➢

Ofiţerii de pe Marta erau germani, dar echipajul era format din argentinieni cu pielea măslinie. În sala de mese a ofiţerilor, Schneider şi cei din grupul lui primiră o tocană consistentă. Căpitanul, un bărbat cu obraji rumeni, îmbrăcat într-o jachetă de lână cusută cu sfoară, nu comentă nimic despre misiunea lor. Schneider presupuse că el ştia câte ceva, dar Kempner nu-i împărtăşea detaliile operaţiunii decât lui Bruckner. Era seară deja, dar Schneider încă trebuia să

mijească ochii din cauza luminii puternice a soarelui care pătrundea prin hublouri. Kempner plănuise misiunea pentru luna februarie, ca să profite de lumina aproape permanentă a zilei şi de temperaturile relativ plăcute, deşi era cumplit de frig, mai ales în largul mării.