— Acesta este locul în care mergem, domnilor.
Antarctica.
— De aici vom recupera cele mai mari comori cunoscute omului.
Şi când vom face asta, vom fi cu mult mai aproape de zorii unei noi ere, un nou Fatherland4, un nou Reich.
4 Fatherland – ţara-mamă (n. tr.).
47 ➢
ŞAPTE
Cal închise uşa de la mica şi încântătoarea sa cameră de hotel.
La recepţie, predă cheia şi ceru nota.
— Cum a fost şederea dumneavoastră, signore? îl întrebă
proprietara hotelului Claila.
— Foarte plăcută, mulţumesc.
— Sunteţi american, nu-i aşa? De unde sunteţi? întrebă ea.
— Cambridge, în Massachusetts.
— Ah, Universitatea Harvard, nu?
— Da, exact.
— Mi-aş dori ca, într-o zi, fiul meu să urmeze facultatea lor de economie.
— Nu sunteţi singura care vrea asta. Este mult mai practică decât Facultatea de Teologie la care predau eu.
Afară, soarele părea să alunge ceaţa dimineţii. Cal se opri să admire hotelul; o clădire din secolul al nouăsprezecelea, văruită în alb. N-ar fi fost atât de remarcabilă dacă n-ar fi fost una dintre puţinele clădiri din oraş care nu fuseseră distruse de bombardamentele aliate sau naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îşi aranjă geanta de umăr şi urmă pescăruşii spre malul mării.
Apartamentul era la etajul trei, într-o clădire fără lift, dintr-un cartier fără pretenţii, aflat prea departe de mare pentru a avea vedere la altceva decât alte clădiri de apartamente. Cal acceptă să bea o ceaşcă de cafea oferită de femeia venerabilă, cu ochi trişti, care strigase spre bucătărie, de unde îi răspunsese vocea unei femei mai tinere.
— Vin acum, mamă.
Domenica Berardino, mama lui Giovanni, îl rugase pe Cal să nu pună întrebări până când nu avea să li se alăture şi fiica ei. În timp ce se străduia să poarte o conversaţie de complezenţă, studie camera pentru a-şi face o idee despre copilăria lui Padre Gio. Prima lui impresie era aceea că familia avea mai mult demnitate decât bani.
Mobilierul era umil, dar totul era imaculat. Era convins că dacă ar fi
48 ➢
trecut cu mâna băgată într-o mănuşă albă peste fotografiile înrămate ale lui Giovanni, ale fostului ei soţ şi ale papei (trinitatea Domenicăi), nu ar fi găsit nicio urmă de praf.
O întrebă pe femeie dacă fusese vreodată la Boston şi se aştepta să
nu fi fost, dar răspunsul ei îl surprinse. Cel mai departe de casă unde fusese vreodată era Roma şi acolo doar de două ori.
— Toată lumea din Boston vorbeşte italiană atât de bine? întrebă
ea.
Începu să explice cum, nu cu mult timp urmă, puteai să te plimbi pe Hannover Street, în zona de nord a oraşului, şi să auzi vorbindu-se numai italiană, dar se opri brusc atunci când intră Irene Berardino cu o tavă cu ceşti de cafea. Irene îi arăta destul de clar, cu o strâmbătură, că nu era chiar bine-venit. În ciuda nemulţumirii ei evidente, îi fu greu să nu se uite la ea. Era înaltă şi mândră, de o frumuseţe clasică, cu părul negru tuns până la umeri. Pielea ei măslinie ar fi fost mai puţin perfectă dacă ar fi avut machiaj.
— Sunt Calvin Donovan, spuse el. Eu…
— Ştiu cine sunteţi, spuse ea, brusc. Doriţi zahăr?
El scutură din cap şi luă ceaşca de espresso din mâinile ei delicate.
Domenica Berardino o mustră din priviri şi părea că ar fi certat-o dacă ar fi putut vorbi într-o limbă pe care vizitatorul lor să nu o înţeleagă.
În schimb, spuse:
— Signore Donovan a bătut un drum lung. Giovanni mi-a spus că
însuşi papa i-a cerut să investigheze rănile sale sfinte.
— Nu te lăsa păcălită, Vaticanul vrea să-l discrediteze, mamă.
Cal bău din cafea şi spuse:
