Călugărul obiectă, dar, din două mişcări, bărbatul îi apucă palma dreaptă şi trase roba în sus pentru a se uita la încheietura lui.

— Drăguţă şi netedă, spuse bărbatul. Lasă-mă să o văd şi pe cealaltă. Îi apucă mâna stângă şi repetă mişcările. De asemenea drăguţă şi netedă, dar, vai mie. Am uitat să-ţi strâng mâna. Îi apucă

mâna dreaptă şi începu să o strângă.

— Au! Mă doare.

— Îmi pare rău, spuse el şi strânse şi mai tare. Ai vrea să mă

opresc?

Călugărul dădu din cap, cuprins de durere.

— Atunci spune-mi despre preotul ăsta italian.

— Bine, opreşte-te.

Bărbatul îi dădu drumul şi călugărul îşi frecă mâna care îi pulsa.

— Acum îţi aminteşti de el.

 70 ➢

— Îmi amintesc de el.

Bărbatul afişă un zâmbet superior.

— Ştiam eu că o să-ţi aminteşti. Spune-mi ce s-a întâmplat când a venit aici.

— Ce să se întâmple? Nu s-a întâmplat nimic. A venit ca turist, aşa cum vin toţi aici.

— Nu toată lumea. Eu nu sunt turist. Dar, fie. Era turist. A aruncat o privire în jur, nu-i aşa?

— Da, desigur.

— L-ai dus într-un loc special, cred?

— Ce loc special?

— Cripta. Mă duci şi pe mine acolo?

Călugărul se înfioră din nou.

— Cine eşti?

— Poţi să-mi spui Gerhardt şi eu o să-ţi spun Augustin. Putem să

fim prieteni. Ăsta este drumul spre criptă?

Într-o parte a capelei se afla o poartă de fier.

Călugărul scoase un „da” slab.

Bărbatul se întinse din nou să apuce mâna călugărului, dar bătrânul şi-o băgă în roba lui aspră aşa cum o broască-ţestoasă se retrage în carapace în faţa pericolului. Îşi folosi mâna bună ca să se ridice, ajutându-se de banca din faţa lui. Abia când se ridică, diferenţa fizică dintre cei doi bărbaţi deveni vizibilă. Călugărul părea un copil mic ce urma să fie pedepsit.

Grilajul avea un lacăt. Bărbatul cel mare trebui să-l strângă tare pe călugăr de umăr pentru a-l determina să scoată o cheie din veşmântul lui. În vestibul exista un întrerupător pe perete şi o scară de piatră, în spirală, îşi făcu apariţia în lumina incandescentă. Bărbatul îi spuse călugărului să coboare primul şi îl urmă.

Cripta era pe jumătate faţă de capela de deasupra, cu tavanul jos şi o podea denivelată, cu pietrele şlefuite de secole de folosire.

Scufundate în podea se găseau pietre de mormânt cu inscripţii în latină, care marcau locurile de odihnă ale unor călugări din vechime.

Într-o firidă umbrită, pe un raft de piatră, se găsea o mică urnă de bronz.

— Sinistru, aici, jos, spuse bărbatul. Arată-mi ce i-ai arătat şi lui,

 71 ➢

Augustin.

Călugărul făcu un gest în jurul camerei cu mâna validă.

— Nimic mai mult decât poţi să vezi şi singur, spuse el.

— De ce l-ai adus aici?

— El a vrut să vadă.

— Ce să vadă?

— Cripta. Voia să vadă mormintele.

— Nu sunt prea multe de văzut. Pietre şi, sub ele, oase. A fost altceva. Arătă spre urna de bronz. Ce-i aia?

— Un relicvariu.

— Augustin, Augustin, spuse el pe un ton de batjocură. Trebuie să

îmi explici asta. N-am fost cel mai conştiincios elev. Nu cunosc acest cuvânt.

— Un vas în care se ţin relicve. Ştii ce sunt relicvele, nu-i aşa?

Bărbatul masiv mârâi.

— Da. Ce relicve sunt în ăsta?

— Nimic. Este gol de foarte multă vreme.

Bărbatul se îndreptă spre firidă, luă urna de la locul ei şi o scutură.