— Giovanni, cum te simţi? întrebă Forcisi.

— Sunt bine, bine. Ce mai e nou pe la Napoli?

— Am primit încă o vizită de la un reprezentant al Vaticanului, un profesor american.

 93 ➢

— Donovan, spuse Giovanni. M-am întâlnit şi eu cu el.

— Ştiu.

— Şi?

— Era foarte interesat de vizita noastră la Sf. Atanasie.

— Şi ce i-ai spus?

— Doar ce s-a întâmplat. El mi-a zis că tu i-ai spus că nu am intrat în criptă pentru că sunt claustrofob.

— E posibil să fi spus aşa ceva.

— De ce?

— N-a fost o confesiune, Antonio. A fost o anchetă. Vaticanul nu trebuie să ştie chiar totul despre mine.

— Trebuie să te întreb. Întotdeauna am respectat asta, Giovanni, dar trebuie să te întreb. Ce s-a întâmplat acolo?

— Nu sunt pregătit să discut acest subiect. Nu mă urî pentru asta.

— Nu te urăsc. Te iubesc. Şi Dumnezeu te iubeşte.

Lui Giovanni îi dădură lacrimile.

— Îţi mulţumesc pentru asta. Apoi îşi reveni. Ce crezi despre el, despre Donovan?

— A fost direct, eficient. Este, evident, un om inteligent. Foarte diferit de german.

— Ce german?

— Mai întâi Vaticanul a trimis un monsenior german. Nu prea deştept. Un tip grosolan, după părerea mea.

— Am fost scutit de el, presupun.

— Ce crezi că vrea Vaticanul?

— Sincer să fiu, nu ştiu, răspunse Giovanni. Orice ar fi, voi fi umil şi supus.

— Sigur că vei fi. Spune-mi ce mai face familia ta?

— Mama e destul de bine. Aud că s-a apucat de copt. Irene vine astăzi în vizită cu saci de mâncare.

— Am văzut o fotografie recentă de-a ta, spuse Forcisi. Parcă ai mai slăbit.

— Este singurul lucru benefic din situaţia asta, chicoti, în sfârşit, Giovanni.

Călugăriţele, maica Theresa şi maica Vera, se uitau chiorâş la

 94 ➢

mâncarea pe care Irene o întinsese pe masa lui Giovanni, de parcă ele n-ar fi gătit destul de bine pentru părinte.

— Uite, a gătit mâncărurile tale preferate, spuse Irene ridicând capacul de pe oala Tupperware. Paste, biluţe de brânză, miel, brânză, ouă. Şi pentru desert prăjitură cu ciocolată şi, propria mea contribuţie, biscuiţi cu lămâie.

Giovanni clătină din cap.

— Doar nu te aştepţi să mănânc toate astea, nu?

— Ce nu mănânci astăzi poţi să mănânci mâine.

— Ce nu mănânc astăzi, spuse el şi privi spre cele două măicuţe, vor mânca fraţii şi surorile mele.

— O să vă lăsăm singuri, acum, spuse maica Vera, politicos.

Anunţă-ne când doriţi cafeaua.

După ce călugăriţele plecară, Irene îi spuse că surorile păreau geloase.

— Sunt protectoare, spuse el. Ca nişte cloşti.

Irene îi dădu o farfurie pe care o umpluse pentru el.

— Lasă-mă să fac pe mama: mangia, mangia8.

În timp ce el ridică tacâmurile, ea se uită la încheieturile lui bandajate.

— Da, sunt tot acolo, spuse el.

— Îmi pare rău.

— E în regulă. N-ar fi trebuit să fiu sarcastic. Luă din paste. Spune-i mamei că mâncarea ei este delicioasă.

— O să-i spun. Deci, cum rezişti?

El oftă.

— Ţin slujba, ascult spovedanii, vorbesc cu enoriaşii, dau binecuvântări. Sunt preot. Asta fac preoţii.