Când trecu pe lângă o cafenea, doi tineri îmbrăcaţi în jeanşi şi tricouri polo îşi şoptiră ceva şi porniră pe urmele lui. Afară, coada pentru taxiuri era lungă şi Cal se aşeză la rând, peste drum de nişte garduri de construcţii, pictate cu graffiti, care înconjurau Piazza Giuseppe Garibaldi. Dintr-odată, simţi cum îi dispare greutatea de pe umărul stâng, când unul dintre tinerii care-l urmăriseră tăie cureaua genţii cu o lamă de ras.
Ridicând privirea, îi văzu pe cei doi tineri alergând prin piaţă cu geanta lui. În ea se aflau paşaportul, laptopul, telefonul şi cărţi.
Acestea puteau fi înlocuite. Notele lui de mână de la interviurile pe care le realizase nu puteau.
— Hei, voi! strigă el. Opriţi-vă!
Dar ei nu intenţionau să se oprească. Şi, într-o clipă, înţelese că
singura modalitate de a-şi recupera preţioasa agendă era să se ocupe personal. Lăsă cealaltă geantă să cadă la pământ – nu dădea doi bani pe hainele lui – şi porni după cei doi hoţi. Încălţările lui erau destul de noi şi tălpile de piele puţin cam alunecoase pentru pietrele
83 ➢
lustruite din piaţă. Prinse viteză când ajunse pe pavajul mai aspru de pe Corso Novara, o stradă aglomerată care ieşea din piaţă, şi se apropie de ei.
Cei doi bărbaţi aveau constituţia atletică a unor tineri fotbalişti şi întinseră cu uşurinţă pasul în josul străzii. După vreo două sute de metri încetiniră, încercând, poate, să evite să atragă atenţia, fără să-şi dea seama că erau urmăriţi.
Cal, în plin sprint, îşi mişca braţele pentru a-şi mări viteza şi se strecura printre maşinile parcate şi printre pietoni. Reduse rapid distanţa până când ei îi auziră paşii şi, uitându-se surprinşi în urmă, începură din nou să alerge.
Cal nu prea se gândise ce urma să facă atunci când îi va ajunge.
Tânărul care îi căra geanta o ţinea într-o mână, aşa că alergarea lui nu era atât de fluidă ca a celuilalt. Cal se concentră asupra lui şi se repezi pentru sprintul final.
Zece metri, cinci metri, un metru.
Bărbatul strigă după prietenul lui chiar când Cal îl apucă de tricou.
Acesta se strânse la gâtul tânărului şi începu să se rupă.
Oamenii din jurul lor începură să se îndepărteze şi să strige la Cal, care părea să fie agresorul.
— Mi-a furat geanta! ţipă Cal.
Tânărul mută geanta sub braţul stâng, de parcă ar fi fost o minge de rugby şi băgă mâna în buzunar. Când se răsuci şi tricoul scăpă din mâna lui Cal, în mâna dreaptă luci o lamă.
— Hei, ai grijă! strigă un om. Are un cuţit! Cineva să cheme poliţia.
Cal nu ezită. Îşi strânse amândoi pumnii şi luă poziţia de boxer, apoi îi aplică o directă de stânga în maxilar. Bărbatul scânci şi-şi ridică mâna dreaptă deasupra capului pentru a-l lovi cu briceagul.
Profitând de mişcare, Cal îi aplică o directă de dreapta în nas, zdrobindu-i cartilajul şi paralizându-l de durere. Geanta căzu pe pavaj. Cal îşi ţinea privirea aţintită spre cuţit şi spre cel de-al doilea bărbat, aflat la câţiva metri depărtare şi care părea că nu se poate decide dacă să-şi ajute prietenul sau să o ia la fugă. Cal se hotărî că
trebuie să se ocupe de armă, dacă dorea să scape din povestea asta fără să fie rănit. Nasul bărbatului sângera şi el înjura. Mâna cu lama se ridică din nou, însă Cal făcu o manevră nu foarte imaginativă, dar
84 ➢
foarte eficientă. Îl lovi din nou cu o directă de dreapta exact în nasul rupt.
Asta puse capăt poveştii. Tânărul căzu în genunchi şi lăsă cuţitul să-i scape, ca să-şi acopere faţa cu ambele mâini. Atunci, Cal îşi ridică
geanta şi se îndepărtă câţiva paşi, cu privirea încă aţintită asupra celui de-al doilea bărbat. Partenerul celui rănit se repezi înainte şi, până să-şi dea seama Cal dacă ar trebui să lupte în continuare, îl târî pe primul de braţ convingându-l, cu un torent de cuvinte, să fugă.
O luară la fugă şi dispărură la prima intersecţie, pe Via Firenze.
Cal auzi pe cineva strigând „Signore, signore!” şi, când se întoarse, văzu două tinere care alergau spre el, una dintre ele ducând geanta lui cu haine.
— Am văzut ce s-a întâmplat, spuse una dintre ele, în timp ce se apropia. Poliţia e pe drum.
Cu respiraţia tăiată, Cal le răspunse în italiană.
— Mulţumesc. Mulţumesc pentru că mi-aţi redat încrederea, sfărâmată pentru scurtă vreme, în umanitate.
O oră mai târziu, Cal intră în Biserica San Domenico Maggiore, nu ca să se roage, ci pentru întâlnirea pe care o aranjase. Nu era prima vizită a lui Cal aici. O considera una dintre cele mai frumoase biserici din Napoli; o capodoperă barocă luminoasă, plină de comori, construită în jurul unor capele cu mult mai vechi. Tânărul preot, care veni de după capela din secolul al zecelea, la capătul din partea dreaptă a navei, păru să-l recunoască pe Cal.
— Profesore Donovan, spuse el. Sunt Antonio Forcisi. Sunteţi în regulă?
Cal îl sunase pe preot ca să-l informeze că fusese jefuit la gară şi că
va întârzia.
— Sunt bine, zâmbi Cal. Hoţul nu e la fel de bine.
— Sunt atât de bucuros că nu aţi fost rănit. Îmi cer scuze în numele oraşului meu adoptiv.
— Nu-i nevoie. Iubesc Napoli. Un incident mărunt ca acesta nu o să-mi schimbe părerea.
— Vă rog să mă urmaţi în biroul meu. Pot să vă ajut cu una dintre genţi?
