— Nu ai fi ajuns în cercul meu apropiat dacă nu am fi fost siguri că
putem avea încredere în tine. Deci, Jürgen, ai vrea să afli câte ceva despre noi?
Besemer dădu din cap nerăbdător.
77 ➢
Acesta era primul candidat care ajunsese până la acest punct, dar Schneider era încrezător.
— După cum ştii, Adolf Hitler credea într-un anume fel de creştinism, creştinismul pozitiv, spuse Schneider.
— Îmi amintesc că prima utilizare a acestui termen a fost în articolul 24 al statutului Partidului Nazist, comentă tânărul.
Schneider păru uşor iritat de întrerupere, dar îi spuse tânărului că
era impresionat de nivelul lui de cunoştinţe.
— Hitler nu era adeptul formelor tradiţionale de creştinism, continuă Schneider. Îl considera prea lipsit de iniţiativă. Toate tâmpeniile despre naşterea miraculoasă, suferinţa pe cruce, mântuire.
Führerul considera că alte aspecte ale vieţii şi morţii lui Hristos sunt mai importante şi pline de inspiraţie. Această alternativă pozitivă a fost cea adoptată de Reich încă de la începuturile sale: Hristos luptătorul, Hristos organizatorul, Hristos cel care se opune iudaismului organizat. Conducerea Reichului a înţeles semnificaţia practică şi politică a creştinismului în Germania. Până la urmă, Germania fusese creştină timp de mai bine de un mileniu. Hitler nu dorea să-şi îndepărteze poporul german printr-o opoziţie oarbă la creştinism – cel puţin nu de la început. Himmler nu era un politician la fel de subtil.
— Şi totuşi, Himmler a fost un maestru al propagandei şi organizării, spuse Besemer.
Schneider îşi dori ca tânărul să-l lase doar pe el să vorbească.
— Da, aproape, spuse el, morocănos, aruncând o privire spre Gerhardt ca să vadă dacă era şi el iritat. Dar bărbatul masiv privea afară pe fereastră, evident plictisit. Lasă-mă să continui sau o să-mi pierd şirul gândurilor.
— Desigur, spuse Besemer, fără să-şi piardă interesul.
— Hitler a căutat să exploateze, cu siguranţă, tradiţiile creştine adânc înrădăcinate ale ţării, dar îşi dorea şi să evidenţieze glorioasele tradiţii ariene ale popoarelor germanice, ca pe o forţă conducătoare a destinului nostru cultural. El a găsit metafora perfectă pentru ambele concepte, întruchipată într-un singur artefact, Lancea Sfântă a lui Longinus.
Ochii tânărului se aprinseră.
78 ➢
— Eu…
Îl reduse pe tânăr la tăcere cu o privire aspră.
— Te rog, lasă-mă să vorbesc. Longinus, după cum se pare că ştii, a fost centurionul roman care şi-a folosit lancea ca să-l împungă pe Hristos răstignit pe cruce. Problemele lui de vedere au fost vindecate de stropii de sânge şi de apă care au ţâşnit din rană. Se afirmă că
Longinus a fost un arian, descendent al triburilor germanice. Lancea a devenit rapid una dintre cele mai sfinte relicve ale creştinismului.
În secolul al treilea, ea a fost menţionată ca aflându-se în mâinile unui alt legionar, un tip numit Mauritius. Mai târziu, în acelaşi secol, a apărut din nou şi a început lunga listă de proprietari cu sânge regal, odată cu împăratul Herculius. Fiica lui, Fausta, s-a măritat cu împăratul Constantin, primul împărat roman creştin. Mama lui Constantin, împărăteasa Elena, era o femeie foarte evlavioasă, care a promovat valoarea simbolică a relicvelor creştine pentru a susţine puterea fiului ei şi puterea Bisericii. Constantin a prezentat public lancea pe toată durata primului conciliu ecumenic de la Niceea, unde au izbucnit dispute legate de ce texte să fie incluse în canonul creştin.
În secolul al şaselea, barbarii au cucerit Roma şi au intrat, pentru o vreme, în posesia relicvei, înainte ca aceasta să fie recuperată de împăratul Justinian. El a folosit lancea ca simbol al intenţiei sale de a restaura gloria Sfântului Imperiu Roman. Simbolul a fost cumva întinat când Justinian a ordonat uciderea a zeci de mii de necredincioşi. Din cauza reputaţiei lui sângeroase, creştinii din secolul următor au considerat că lancea este un simbol nepotrivit pentru creştinism şi atenţia s-a îndreptat către Sfântul Graal, care a devenit simbolul Bisericii în Evul Mediu.
Trei secole mai târziu, Carol cel Mare a intrat în posesia ei şi a ţinut lancea asupra lui în toate campaniile sale militare. Până în secolul al unsprezecelea, mânerul de lemn dispăruse. Împăratul Henric al IV-lea a încercat să introducă în ea ceea ce se credea că este un Cui Sfânt, unul dintre cuiele cu care a fost crucificat Hristos, prin capul suliţei, dar încercarea a dat greş şi lancea s-a despicat în două.
A fost un păcat mai ales pentru că acel cui era în mod evident un fals, nu semăna deloc cu un cui roman din primul secol. Lancea a fost cârpită cu o manşetă de aur şi cu fir de argint şi, până în zilele
79 ➢
noastre, încă poartă aceste petice, împreună cu acel cui ridicol, înfipt în ea.
Apoi, în secolul al doisprezecelea, se ştie că lancea a fost purtată în bătălie de către Frederic I, mai bine cunoscut ca Barbarossa, din cauza bărbii lui roşcate. Lancea îi cade din mâini când este ucis, în 1190, şi este pierdută timp de două secole. Povestea reîncepe în secolul al paisprezecelea, când Carol al IV-lea începe căutarea ei şi a Sfântului Graal, dar găseşte doar lancea. El o expune la Nürnberg şi acolo rămâne timp de cinci secole.
Schneider se opri pentru a sorbi din ceai, dar acesta se răcise.
— Gerhardt, roag-o pe fată să-mi aducă nişte ceai proaspăt. Eşti gata să asculţi şi restul, Jürgen?
— Da, domnule.
— În timpul acestor cinci sute de ani, s-a dezvoltat un fel de cult: cultul Sfintei Lăncii. Artefactul, se spunea, dispune de puteri supranaturale. Era venerată de oameni.
— Şi avea? întrebă Besemer.
— Ce să aibă?
— Puteri supranaturale.
Schneider bătu cu degetul în obraz.
Ei bine, nu ştiu asta, dar ştiu că dispunea de o putere culturală şi simbolică imensă. Aceste calităţi pot constitui o unealtă puternică
pentru a-i aduna pe oameni, atunci când e nevoie să fie adunaţi. Când Napoleon Bonaparte a ocupat Nürnberg, la sfârşitul secolului al optsprezecelea, a fost foarte nerăbdător sa intre posesia însemnelor puterii, inclusiv Lancea Sfântă, pentru a-şi legitima pretenţia de a deveni, mai târziu, împărat al Sfântului Imperiu Roman. Deoarece era atât de importantă pentru poporul german, înainte de sosirea lui Napoleon, autorităţile din Nürnberg au trimis lancea la Viena, pentru a fi păstrată în siguranţă. Dar mai târziu, când s-a încheiat pacea, confuzia legată de proprietarul ei a determinat Casa imperială de Habsburg să refuze înapoierea ei la Nürnberg. În cele din urmă, aceasta a ajuns să fie expusă public, împreună cu alte comori ale Sfântului Imperiu German, la Trezoreria Imperială din Viena.
Când fata care servea intră cu un vas cu ceai proaspăt, tânărul se folosi de ocazie pentru a-l întrerupe din nou.
