— Dacă vrei să ocoleşti subiectul, e în regulă, spuse ea.

— Este obositor, răspunse el.

— Poate pentru tine, dar nu şi pentru mine. Sunt îngrijorată. Şi mama este îngrijorată.

— Nu poţi să înţelegi cât de sătul sunt de toată povestea asta cu Padre Gio?

8 Mănâncă, mănâncă (trad. lb. it.).

 95 ➢

— Sigur că pot. Din cauza asta cred că, poate, ar trebui să iei o pauză şi să ieşi din lumina reflectoarelor din Monte Sulla. Te rog, gândeşte-te să-i ceri episcopului să-ţi dea un concediu, să te trimită

într-un loc unde te poţi odihni în izolare.

— Sunt convins că Vaticanul pune deja la cale ceva de genul ăsta.

— Şi ar fi chiar aşa de rău?

El lăsă furculiţa jos.

— Vreau doar să trăiesc o viaţă normală.

— Îmi pare rău. Mănâncă. Mama mă obligă să-i dau raportul dacă

ai mâncat.

Continuară să mănânce în linişte şi apoi discutară nimicuri despre rudele lor.

Când ajunseră la tort, Irene spuse:

— Pot să te întreb ceva?

El îşi ridică încheieturile.

— Atâta timp cât nu este despre astea.

— Nu despre astea. Cel puţin nu cred că despre astea. Dacă

greşesc, te rog să nu te superi pe mine.

Giovanni încuviinţă.

— Cu puţin timp în urmă, am văzut ceva ce îmi este foarte greu să-mi explic. Făceam cumpărături pe Vialle Nettuno şi am văzut pe cineva intrând în magazinul de îngheţată.

— Cine era? întrebă el.

— Tu erai, Giovanni.

El o privi ciudat.

— Evident, nu eram eu. Te pot asigura că mă aflam aici săptămâna trecută.

— Ştiu unde erai. Dar mă tulbură şi trebuia să aduc vorba despre asta. Nu credeam că eşti tu. Ştiam că eşti tu.

— În regulă, ştiai că sunt eu, spuse el, fără nicio intonaţie. Eşti drăguţă să-mi zici ce ţi-am spus?

— Nu ai spus nimic. Te-am urmat în magazin, dar dispăruseşi.

— În aer? Sau într-o cuvă de îngheţată?

Ea păru jignită.

— Te rog, nu râde de mine. Ştiu ce am văzut. Îşi şterse o lacrimă.

Spune-mi, a mai avut cineva aceeaşi experienţă pe care ţi-o descriu

 96 ➢

eu?

— Îmi pare rău că te-am supărat, spuse el. Dar îţi pot spune cu toată seriozitatea că nu mi-a mai spus nimeni, niciodată, ceva de genul ăsta.

Irene se uită fix la prăjitură, ocolindu-i privirea.

— Am căutat pe internet, Giovanni. Se numeşte bilocaţie. Este o aptitudine pe care o au unii oameni – poate că este o aptitudine psihică, poate că este spirituală – de a apărea în două locuri în acelaşi timp. Vrei să ştii cine se presupune că era capabil de bilocaţie? Padre Pio.

— Ei bine, poate că o să ajung ca un fel de clonă a lui, spuse el acru. Ar trebui să-mi las barba să crească. Se presupune că el mirosea a trandafiri. Eu miros a trandafiri?

— Uite ce, ştiu că sunt pe teren minat, dar cred că tu ştii că ai anumite puteri. Când a venit aici, în urmă cu câteva luni, mama mi-a spus că a trăit o experienţă stranie, o viziune copleşitor de puternică

i-a apărut în minte atunci când ai îmbrăţişat-o.

— O viziune a ce? întrebă el.

— Nu ţi-a spus?

— Poate că mi-a spus, şopti el.

— Ea spune că a fost o persoană. Ea crede cu adevărat că a fost Hristos. Spune că I-a văzut faţa, atât de aproape încât ar fi putut să-L

atingă. Când te-ai desprins din îmbrăţişare, a încetat şi viziunea. Din cauza asta nu mă mai îmbrăţişezi, Giovanni? întrebă ea. Din cauza asta nu vrei să ai niciun contact fizic cu mine?

El dădu din cap şi începu să plângă.

— Li s-a mai întâmplat şi altor persoane. Aproape că nu mai ating pe nimeni, niciodată.

Ea îi spuse că îşi dorea să-l poată lua în braţe, să-l aline, dar el se ridică de la masă.