Huber se albi la faţă.
— Ai făcut pact cu diavolul, şopti el.
— Ce ai fi vrut să fac? Să spun nu?
— Dar el ştie despre tine?
— Că sunt homosexual? Că am ceva sânge evreiesc? Îmi închipui că da. Este şeful poliţiei. N-a venit vorba despre asta. Presupun că va trebui să fiu discret.
— Tu? Discret?
Rahn râse şi se îndreptă spre uşa dormitorului.
— Ceva mai discret, poate. Aşa că, dragul meu, lasă ţigara şi vino să mă ajuţi să ies din uniforma asta strâmtă.
În urma primei lui întâlniri cu Himmler, Rahn nu reuşise să se oprească din tremurat. Încercase să se trateze cu nişte picături de laudanum şi o sticlă de vin roşu, dar nu-şi putuse calma nervozitatea.
Instinctiv, scrisese în jurnalul lui personal. Scrisul îl calma întotdeauna.
Acum, că Huber dormea profund în patul lui, Rahn îşi luă jurnalul şi reciti însemnarea mai veche.
Când am văzut adresa care-mi fusese dată, pe Prinz AlbertStrasse, la cartierul general al poliţiei, mi-a sărit inima dinpiept. Mă gândeam că urma să fiu arestat, că toate asteafuseseră o capcană pentru un biet iepuraş. M-am gândit să fug,dar până la urmă mi-am adunat curajul şi am intrat. Suntaşteptat, i-am spus funcţionarului. Numele meu se afla pe listalui şi el m-a trimis într-o cameră de la etajul al treilea. Nu oricecameră! Pe uşă se afla inscripţia Reichsführer SS! Nu mă
interesează politica, dar urmăresc ştirile. În vremurile astea,doar un prost şi-ar ascunde capul în nisip. Pentru numele luiDumnezeu, ştiu cine deţine funcţia.
102 ➢
Himmler, un bărbat nu cu mult mai înalt decât mine, stăteaaşezat în spatele unui birou imens. Îl făcea să pară şi mai mic,ceea ce sunt sigur că nu era efectul dorit. Mi-a spus să iau loc,fără să se ridice şi fără să-mi întindă mâna. Asta m-a stânjenitşi mai tare, dar, atunci, el a făcut ceva şi toate fricile mele audispărut. Herr Rahn, mi-a spus el, abia aşteptam să teîntâlnesc. A ridicat un exemplar din cartea mea despre Graal şimi-a spus: „Cartea ta mi-a fost recomandată. Mi-a plăcutenorm. Eu sunt binefăcătorul tău secret. Aud că ţi-ai găsit unapartament la Berlin”. Sunt convins că nu sunt prea multelucruri pe care şeful poliţiei să nu le ştie. Am purtat oconversaţie de complezenţă despre diferenţele dintre Paris şiBerlin. Părea nerăbdător şi a început să mă descoasă înlegătură cu cercetările mele.
M-a întrebat despre teoria referitoare la catarii din secolul altreisprezecelea, din sudul Franţei, care ar fi descendenţi aidruizilor şi ar fi strâns legaţi de cavalerii templieri. Erafamiliarizat cu argumentele mele referitoare la geologia sacră amuntelui sfânt al catarilor şi enclava lor de la Montsegur,despre orientarea acesteia după soare şi relaţiile cu alte locurisfinte. Era la curent cu convingerile mele potrivit cărora catariiar fi păstrat pentru multă vreme Sfântul Graal, în fortăreaţa lordin munţi, şi că, în 1244, au purtat o ultimă luptă, inutilă,împotriva cruciaţilor catolici. Şi că, înainte ca această
fortăreaţă să cadă şi toţi catarii să fie măcelăriţi, trei dintre eis-au strecurat afară cu comoara lor. A fost fascinat dedescrierea pe care am făcut-o la explorarea grotei din zonaSbarthes, la sud de Montsegur, şi, deşi avea un semn de cartepus în acea secţiune a cărţii mele, a vrut să audă din gura mea.
I-am povestit despre peştera uriaşă de la Lombrives, cu pereţiiacoperiţi de simboluri ale templierilor alături de simboluri alecatarilor. A fost interesat în mod special de descrierea meaprivind un desen cu o lance.
„Dar nu ai găsit Graalul”, mi-a spus el. „Din păcate, nu, i-amrăspuns eu, dar cu o finanţare şi resurse corespunzătoare, credcă aş putea reuşi.”
103 ➢
M-a uimit propunându-mi să mă angajeze ca membru alechipei lui personale, desemnat să lucrez în Ahnenerbe, biroulSS pentru patrimoniu, care era condus de un om pe care nu-lcunosc: un administrator numit Wolfram Sievers, despre caream aflat ulterior că era un tiran în ciuda faptului că eramuzician profesionist. Mi s-ar oferi un salariu generos, osecretară şi, cel mai important, un buget pentru cercetare şicălătorii. Am întrebat cum se gândea el că un academicianesoteric, ca mine, ar putea să fie de folos Reichului.
A început să vorbească, la început vag, despre dorinţa, pecare o împărtăşea şi führerul, de a conecta aspiraţiile poporuluigerman cu bogata moştenire ariană a trecutului. „Poporulgerman, a spus el, respectă tradiţiile creştinismului, dar acestetradiţii trebuie să fie plasate într-un cadru arian, corect.” Apoia devenit mai explicit. Dorea ca eu să conduc o echipă care să
cutreiere Europa şi Orientul Mijlociu pentru a găsi şiachiziţiona toate relicvele sacre autentice ale lui Hristos.
Poporul german ar fi mândru să se afle în posesia lor şi araprecia Reichul pentru că le păstrează în siguranţă, în ceea cepare să fie un viitor foarte tulbure. Plănuia să găzduiască
artefactele la castelul SS din Wewelsburg, într-un altar specialpe care urma să-l construiască.
Mi-a arătat o listă scrisă de mână cu relicvele pe care ledorea. Sfântul Graal se afla acolo, desigur împreună cu SfântaLance, fragmente din Sfânta Cruce, Giulgiul Sfânt, Coroana deSpini, sandalele şi gluga lui Hristos, veşmântul mortuar, cuielesfinte.
Principala mea zonă de expertiză era Graalul, dar i-am oferitpărerile mele şi despre Giulgiu şi Lance. Singurul candidatcredibil pentru Giulgiu se afla la vedere, la Torino, iar vârfulsuliţei din Viena părea să fie autentic, având în vedere istoricullui bine documentat. Nu mă gândisem niciodată prea mult lacelelalte relicve mai puţin semnificative. Himmler mi-a spus că
nu era prea îngrijorat că nu va putea pune mâna pe Giulgiul dinTorino, pentru că, era sigur, Mussolini l-ar vinde pentru preţulcorect. Enigmatic, m-a asigurat că, întrucât lancea se afla deja
104 ➢
în mâini germanice, nu era îngrijorat nici în legătură cu ea. Mă
întreb dacă austriecii ar fi de aceeaşi părere!
Apoi a menţionat, ca din întâmplare, că trebuia să mă
înscriu în SS dacă urma să lucrez pentru el. Am înghiţit în secşi am aprobat. Nu aveam de gând să pierd o ocazie care apare odată în viaţă, spunându-i ce cred eu despre gorilele lui din SS.
El a încheiat întrebându-mă de unde mă gândeam să începcăutările relicvelor. M-am gândit puţin înainte de a-i răspundecă un loc bun ca să începi era cea mai mare bibliotecă de textecreştine: Biblioteca Apostolică a Vaticanului.
Cinci luni mai târziu, Otto Rahn urcă scările apartamentului său din Berlin, îşi puse valizele uzate din piele pe covor şi se aruncă în pat, într-o stare de epuizare totală. Câte ţări vizitase? Câte oraşe?
Câte jurnale umpluse cu scrisul lui mărunt?
Când, în sfârşit, se trezi, se duse la cafeneaua lui preferată, se trată
cu o cafea şi cu prăjituri şi apoi reveni la birou pentru a face bilanţul călătoriilor sale. Scoase cu grijă obiectele din ambalajele de hârtie şi pânză şi le puse etichete, pe care scrise cât putu de frumos. Îşi aranjă
camera şi tripodul pe birou şi poziţionă veioza pentru a obţine cea mai bună lumină. Apoi, unul câte unul, fotografie fiecare obiect, alături de o riglă de metal.
