— Cred că este o idee excelentă, spuse Cal. Aş fi interesat să aflu cum se rezolvă singur acest caz, în viitor.

 137 ➢

CINCISPREZECE

Viena, 1935

Nicio altă clădire din vreun oraş care se mândreşte să-şi serbeze bogăţia nu se poate compara cu Palatul Hofburg. Construit în secolul al paisprezecelea şi extins în fiecare secol de atunci încoace, el stă

mărturie bogăţiei şi puterii imperiului Austro-Ungar.

O siluetă solitară, îmbrăcată într-un pardesiu negru şi cu o pălărie neagră, îşi croia drum prin însorita Heldenplatz, călcând peste umbra lungă lăsată de statuia avântată a arhiducelui Carol. În curtea elveţiană, cea mai veche aripă a palatului, urcă un singur rând de trepte de marmură şi intră în Trezoreria Imperială.

Era după-amiază târziu, şi paznicul îl informă că avea la dispoziţie cam o jumătate de oră pentru vizită, înainte de ora 5 p.m. ora de închidere, apoi îl întrebă dacă are nevoie de îndrumări către o anume galerie.

— Nu, mulţumesc, spuse Otto Rahn. Ştiu exact unde trebuie să mă

duc.

— Trebuie să vă verific bagajul.

— De ce? pufni Rahn.

— Nu cu mult timp în urmă, a intrat un anarhist cu un ciocan.

Voia să spargă ceva de valoare.

— Eu nu sunt anarhist şi nu am niciun ciocan.

— Este obligatoriu.

Sacul lui de piele conţinea câteva jurnale, un set de stilouri şi patru punguţe de piele care nu-l interesară pe paznic. Îi făcu semn să

treacă.

Făcuse de curând un drum la muzeu şi ştia exact unde trebuia să

ajungă. Trecând repede prin galeriile încărcate cu picturi şi sculpturi nepreţuite, el intră într-o încăpere în mijlocul căreia se afla o cutie din sticlă, care conţinea vestita coroană, globul şi sceptrul Sfântului Imperiu Roman. Aceste comori îl interesau prea puţin pe Rahn, dar un paznic în vârstă se învârtea pe lângă comorile imperiale, aşa că se

 138 ➢

opri să admire, ca un turist obişnuit, coroana incrustată cu bijuterii.

Camera următoare adăpostea obiectul pe care îl căuta. În timp ce intra, îşi ţinu respiraţia cu speranţa că, având în vedere ora târzie, nu vor fi paznici şi puţini, dacă nu cumva niciun vizitator. Rugile îi fură

ascultate. Aşteptă ca un bărbat şi o femeie, olandezi, după vorbă, să

părăsească încăperea, şi se îndreptă direct către una dintre vitrine.

Acolo se aflau expuse trei obiecte.

În centru era crucea imperială, un crucifix din lemn, făcut în 1030, care era acoperit cu aur şi pietre preţioase.

În dreapta era un crucifix mai mic, modelat în secolul al treisprezecelea în jurul unui fragment de lemn, despre care se spunea că ar fi o bucată din Sfânta Cruce.

În stânga, aşezată pe o bucată de catifea, era Lancea Sfântă, în căptuşeala ei de aur, care strălucea mai tare decât orice alt obiect de aur din cameră.

Rahn se uită din nou prin sală şi căută într-una dintre punguţele de piele din sacul său. În interiorul ei se afla un plic cu toate cele trei relicve din piele pe care le adunase în călătoriile sale prin Europa, fiecare o pretinsă bucată din sandalele lui Hristos.

Testul pe care îl plănuise era destul de simplu. Urma să atingă

relicva ţinută în pensetă de geamul vitrinei, în punctul cel mai apropiat de lance.

Atunci va vedea dacă se întâmplă ceva cu lancea, dacă, după

expresia lui Eusebiu, „strălucea ca focul”.

Aşeză prima bucată de piele.

Nu se întâmplă nimic, dar cât de mult ar trebui să aştepte?

„Să fim exacţi, se gândi el, cinci secunde pentru fiecare obiect.”

Înainte de a poziţiona o altă relicvă, îl căută din priviri pe paznic, dar locul acestuia era gol.

Niciuna dintre bucăţile de piele nu produse vreo schimbare asupra suliţei.

Următoarea pungă conţinea relicve de haine, poate rămăşiţe ale veşmântului şi glugii funerare a lui Hristos, fiecare în propriul său plic.

Îi luă câteva minute să le verifice şi, din nou, fără niciun efect.

A treia pungă conţinea resturi de lemn; toate presupuse a fi relicve

 139 ➢

ale crucii lui Hristos. Aruncă o privire la crucifixul mai mic din interiorul vitrinei şi se gândi că fie era un fals, fie tot acest exerciţiu era o pierdere de timp.

În timp ce poziţiona prima bucată de lemn, auzi o voce aspră.

— Hei, tu!

Rahn ascunse relicva în palmă şi se întoarse, cu sacul de piele care se balansă pe lângă corp, şi şterse uşor geamul vitrinei.

— Ai grijă cu sacul. Nu vrem să zgâriem sticla, nu-i aşa? spuse paznicul în vârstă.

— Sigur că nu, răspunse Rahn. M-ai speriat.