117 ➢
ignore, dar, brusc, se întoarse şi întrebă:
— De ce a ajuns la ştiri?
— Pentru că i-au apărut stigmatele lui Hristos.
Câteva minute mai târziu, Cal bea o ceaşcă de ceai de ierburi la masa din bucătăria fratelui Ivan, deplângând situaţia cu bătrânul trist şi singur.
— Este trist pentru cineva să ştie că este ultimul dintr-un şir lung de călugări, care vine din zilele de început ale religiei noastre.
— Când a fost ultima dată când aţi avut un novice la mănăstire?
întrebă Cal.
— Acum cel puţin douăzeci de ani. Părea că are suflet bun, dar nu a rezistat mult. Iarna nu avem altă încălzire în afară de un foc de lemne şi nu este apă caldă dacă nu o fierbem noi. Abia dacă folosim electricitate. Este o viaţă grea dacă nu poţi să-ţi găseşti alinarea în rugăciuni, meditaţie şi muncă grea. Când eu şi cu Augustin eram tineri, făceam singuri toată munca în grădină şi reparaţiile necesare.
Aveam vaci şi găini. Augustin făcea un vin acceptabil din mere şi soc şi eu puteam să produc bere, nu că ne-am fi lăfăit vreodată. Ne descurcam. Când am îmbătrânit, am avut nevoie de ajutor. Femeile din sat ne aduceau lapte, şi ouă, şi brânză. Şi carne pentru Augustin.
Eu nu mănânc carne. Avem un om bun la toate pe care-l plătim din donaţiile pe care le primim de la vizitatori şi pelerini. El repară ce se strică şi ne ajută cu grădina de legume. Când ninge, tot el curăţă
zăpada. Ivan îşi mângâie barba neîngrijită. Întotdeauna am ştiut că va veni şi ziua în care voi rămâne singur. Vezi tu, Augustin era mai în vârstă şi cu sănătatea cam şubredă.
— Tu ai fost cel care a găsit corpul? întrebă Cal.
— Nu, a fost Jan, omul bun la toate. Nu stătuse prea mult în fântână. Când l-au scos pompierii de acolo şi l-au întins pe iarbă, părea senin, de parcă dormea. Pot să-ţi arăt mormântul lui, dacă vrei.
Cal vorbise suficient de mult cu călugărul încât acesta să fie dispus să răspundă la întrebări despre vizita lui Giovanni.
— Iartă-mă, dar îţi aminteşti de seminariştii italieni, nu-i aşa? Ivan clătină din cap în semn de scuze.
— A trecut multă vreme de când n-am mai spus o minciună.
— Înţeleg.
118 ➢
— Vezi, noi n-am spus nimănui.
— N-aţi spus nimănui ce anume? întrebă Cal.
— De unde ştie Vaticanul că şi fratele Augustin avusese stigmatele lui Hristos?
Cal îşi ţinu respiraţia câteva secunde înainte să vorbească.
— Nu sunt sigur că Vaticanul sau eu ştiam despre asta. Investigaţia asta se referă la tânărul preot, Giovanni.
Călugărul deveni gânditor.
— Mă întreb dacă nu i-am trădat încrederea.
— A cui încredere să o trădezi?
— Augustin, desigur. Călugării de la Sf. Atanasie au fost întotdeauna izolaţi. Noi nu gonim pelerinii, dar nici nu ne tragem susţinerea spirituală din lumea exterioară. Suntem discreţi în credinţa noastră şi nimeni nu era mai singuratic ca Augustin.
Stigmatele lui erau o treabă între el şi Dumnezeu. Nu implica pe nimeni în asta, nici măcar pe mine, fratele lui, deşi, uneori, eram martor la suferinţa lui. Da, a suferit mult pentru credinţa lui.
— Cât de mult? Cât timp a suferit?
— De când era tânăr până la câteva luni înainte să moară.
— Unde erau stigmatele lui?
— La încheieturile mâinilor. Doar la încheieturi.
— Nu la glezne, nu în partea dreaptă a torsului?
— Nu, doar la încheieturi. Erau întotdeauna dureroase, întotdeauna curgea sânge. El avea nevoie să mănânce ficat şi carne roşie ca să-şi regenereze sângele.
— Cunoşti împrejurările exacte în care i-au apărut stigmatele?
— Ştiu că nu le avea atunci când a venit aici, ca novice. I-au apărut la Sf. Atanasie, în tradiţia secretă a mănăstirii.
Cal aproape că scăpă pixul din mână.
— Îmi pare rău, ce ai spus? Tradiţie?
Ivan se ridică să umple cana.
