- Așa-i, fata mea - răspunse bătrânul - bătrânețele sunt un dar neobicinuit, și pentru aceea omul nu cere mult de la ele. Dară tu, care ești tânără, trebuie să aibi nădejdea tinerețelor.

    - Am perdut-o de mult!

    - Iarăși o vei găsi.

    - Niciodată! răspunse ea. Mă sâmț prea slabă pentru ca să mă cred vrednică de a străbate după gândul meu prin viață. Și apoi, nu ziceai tu însuți că mai bine să mă vezi moartă decât mai nenorocită!

    -Am zis, fata mea, - răspunse bătrânul turburat - și să nu fi zis în ceas rău, dar am zis în clipă de nechibzuire.

    Câtva timp stătură privindu-se în tăcere.

    - O, Doamne! cum aș dori să-l văd! zise ea încet.

    - Să-l vezi dar! Da! să-l vezi! răspunse bătrânul, apoi se ridică și ieși.

X

    După ce se văzu singur, bătrânul se sâmți mai liniștit.

    Toată după-amiază-ziua el a stat retras și cufundat în gânduri. Mai multe ceasuri s-a uitat șezând pe patul său, fără a-și putea da seamă ce a gândit și ce gândește.

    Era buiguit, gândurile au fost încetat a se mai schimba în capul lui, sâmțirea i s-a fost tâmpit. Mereu vedea pe fiică-sa îmbrățișând pe iubitul ei, o vedea ieșită din fire, o vedea căzută jertfă slăbiciunii, și altă nimica nu mai putea să vadă. „Dacă ar fi un copil ușor de minte, care își dă seamă și nu se mustră de pasul ce a făcut, își zicea el într-un târziu, dacă ar fi cum poate că era cu zece ani în urmă, când nu suferea să fie mustrată pentru greșeala ce a făcut, dar astăzi… astăzi?! ”…

    Ochii bătrânului se împăinjeniră, sângele i se îmbulzi spre cap, nu se mai știa pe sine, era aproape să își iasă din fire.

    „Da! grăi el, mai bine să moară!… Nu! urmă el, scrâșnind din dinți. Să nu moară! Și totuși, ar fi mai bine să moară mai devreme decât mai târziu… Ah! Pentru ce nu l-am sfărâmat pe omul acela! Da, să îl fi ucis, și nu ar fi fost om, nu lege, care m-ar fi osândit!… Nu pot! un lucru este în lume cu care nu mă pot împăca: e acesta! ”

    El ieși cu pași hotărâți și își luă calea spre odaia fiicei sale. După câțiva pași se întoarse, privi împrejur, apoi începu să caute în toate părțile. În sfârșit, scoase din dosul poliței un cuțit lung ca de două palme și lat ca de două degete. Plăselele de os erau lucii și albe ca de ceară; însuși cuțitul era însă negru, și în tăiș erau două știrbituri. Bătrânul privi câtva timp cuțitul, îl șterse cu aripa sucmanului, apoi îl puse pe masă, mai mult îl aruncă cu dispreț, se așeză pe pat și rămase pe gânduri.

    Iarăși se ridică. Într-un colț era o secure rezemată de perete; o luă și o puse pe masă, apoi ieși și se întoarse cu câteva bucăți de sticlă în mână. După ce le așeză și pe aceste pe masă, luă un toporaș din cui, și, puindu-le pe muchea securii, începu să sfărâme bucățile de sticlă cu muchea toporașului. Era o muncă anevoioasă, dar bătrânul o urma încet până ce văzu sticla sfărâmată ca praful.

    Acum el își dezbrăcă sucmanul, îl întinse pe masă, presără praful de sticlă pe colțul unui pulpan, apoi apucă cuțitul, țiind cu dreapta plăselele, iară cu stânga apăsând asupra tinghilei și astfel începu să-l frece pe sucmanul plin de praf aspru.

    Din ce în ce cuțitul se curăți… În sfârșit, nu mai rămăsese nici o vrâstă întunecoasă pe el. Bătrânul îl privi mulțumit, îl mai frecă de câteva ori de mânecă, apoi luă o cute și începu să-i scoată știrbiturile și să-i îndrepteze ascuțișul.

    În toată vremea aceasta el era liniștit și părea a nu gândi decât la lucrul său. Când cuțitul fu ascuțit, după ce îl mai polei câtva timp de dunga mesei, îl privi încă o dată mulțumit, îl puse pe masă, își scutură sucmanul și îl îmbrăcă.

    În clipa aceasta intră Sevasta. Săcurea, toporașul și cuțitul sclipitor erau pe masă.

    Ochii ei se opriră asupra lor.

    - N-aveam ce face - grăi bătrânul cu un zâmbet amarnic - și m-am pus să mai îndreptez cuțitul ăsta.

    - Dar cât de frumos e! grăi Sevasta, apucându-l în mână și dezmerdându-și degetele cu el.

    Pe moș Mărian îl trecură fiorii. El îi luă cuțitul din mâni și îl puse în dosul poliței, de unde l-a fost luat.

    - Așa! zise el, asta s-a făcut! Dumineca viitoare o să mă pun și la toporaș.

    El puse toporașul în cui, securea în colț, adună fărămiturile de sticlă și le aruncă afară, apoi se întoarse la fiică-sa.

    Intrând, mai mult căzu decât se așeză pe patul de alăturea. Sevasta se puse lângă dânsul, puse iar capul pe umărul lui, apoi își ridică ochii și îi privi în față.

    - Ești trist, tată! șopti ea.

    - Nu sunt, draga mea!

    - Ești trist, zise ea. De câteva zile ai suferit mai mult decât întreaga ta viață… Vezi! eu mult te-am amărât. Iartă-mă, tată! Așa-i că mă ierți! ?

    El nu îi răspunse nimic, dar ea își putea tălmăci răspunsul din ochii lui.

    - Aide, Sevastă, du-te sus! Îi zise el ridicându-se. Se întunecă și eu mai am să merg undeva astăzi. Mă voi întoarce cam târziu… Du-te sus, căci eu mă duc să dau cârlanul în grija lui Costan.

    Ea plecă încet, iară moș Mărian rămase privind îndelung în urma ei.

XI

    Costan ședea în grajdul întunecos. Când auzi pașii bătrânului, se ridică și plecă spre ușă.

    - Costane! Își zise moș Mărian așezat, să te duci să-mi aduci rachiu.

    - Pentru ce, moș Măriane! Îl întrebă Costan în îndoială.

    - Nu întreba pentru ce, ci îți ia bani și te du.

    - Mă duc! zise Costan, apoi se întoarse în grajd, luă o garafă și plecă.

    Moș Mărian plecă și el în urma lui până la poartă, aici apoi se opri și îl așteptă.

    - Costane! grăi el, când îl văzu întorcându-se, pune garafa jos, apoi vino și-mi ajută să închidem poarta.

    Costan puse garafa lângă stâlp, apoi amândoi se apucară de poarta ruginită în țâțâni și după câteva opintiri o închiseră.

    Săvârșind acest lucru, ei se duseră în grajd.

    - Dacă beau, mi se dezleagă limba și-mi perd cumpătul. Și adeseori e bine să vorbim și să fim mai puțin cumpătați.

    - Așa o fi, moș Măriane! răspunse Costan neliniștit.

    - Dar am să te rog un lucru mare, urmă bătrânul cu răceală.

    - Oricât de mare!

    - Un lucru pe care e pusă viața.