În clipa aceasta intră Sevasta. Săcurea, toporașul și cuțitul sclipitor erau pe masă.
Ochii ei se opriră asupra lor.
- N-aveam ce face - grăi bătrânul cu un zâmbet amarnic - și m-am pus să mai îndreptez cuțitul ăsta.
- Dar cât de frumos e! grăi Sevasta, apucându-l în mână și dezmerdându-și degetele cu el.
Pe moș Mărian îl trecură fiorii. El îi luă cuțitul din mâni și îl puse în dosul poliței, de unde l-a fost luat.
- Așa! zise el, asta s-a făcut! Dumineca viitoare o să mă pun și la toporaș.
El puse toporașul în cui, securea în colț, adună fărămiturile de sticlă și le aruncă afară, apoi se întoarse la fiică-sa.
Intrând, mai mult căzu decât se așeză pe patul de alăturea. Sevasta se puse lângă dânsul, puse iar capul pe umărul lui, apoi își ridică ochii și îi privi în față.
- Ești trist, tată! șopti ea.
- Nu sunt, draga mea!
- Ești trist, zise ea. De câteva zile ai suferit mai mult decât întreaga ta viață… Vezi! eu mult te-am amărât. Iartă-mă, tată! Așa-i că mă ierți! ?
El nu îi răspunse nimic, dar ea își putea tălmăci răspunsul din ochii lui.
- Aide, Sevastă, du-te sus! Îi zise el ridicându-se. Se întunecă și eu mai am să merg undeva astăzi. Mă voi întoarce cam târziu… Du-te sus, căci eu mă duc să dau cârlanul în grija lui Costan.
Ea plecă încet, iară moș Mărian rămase privind îndelung în urma ei.
XI
Costan ședea în grajdul întunecos. Când auzi pașii bătrânului, se ridică și plecă spre ușă.
- Costane! Își zise moș Mărian așezat, să te duci să-mi aduci rachiu.
- Pentru ce, moș Măriane! Îl întrebă Costan în îndoială.
- Nu întreba pentru ce, ci îți ia bani și te du.
- Mă duc! zise Costan, apoi se întoarse în grajd, luă o garafă și plecă.
Moș Mărian plecă și el în urma lui până la poartă, aici apoi se opri și îl așteptă.
- Costane! grăi el, când îl văzu întorcându-se, pune garafa jos, apoi vino și-mi ajută să închidem poarta.
Costan puse garafa lângă stâlp, apoi amândoi se apucară de poarta ruginită în țâțâni și după câteva opintiri o închiseră.
Săvârșind acest lucru, ei se duseră în grajd.
- Dacă beau, mi se dezleagă limba și-mi perd cumpătul. Și adeseori e bine să vorbim și să fim mai puțin cumpătați.
- Așa o fi, moș Măriane! răspunse Costan neliniștit.
- Dar am să te rog un lucru mare, urmă bătrânul cu răceală.
- Oricât de mare!
- Un lucru pe care e pusă viața.
- Da! moș Măriane! grăi Costan apropiindu-se de dânsul.
- Cunoști pe coconul Iorgu?
- Iorgu Stroienescu? Căpitanul Stroienescu? Nu-l cunosc. Dar îi știu casa.
- Pe calea Herestrăului?
- Da, moș Măriane.
- Sâmți tu în tine destulă vârtute să mi-l aduci aici?
- Cum să-l aduc?
- Să-i spui că îl roagă Sevasta să vie la ea, acum, numaidecât, că eu nu sunt acasă și nici nu viu, și că nu dorm în casă cu ea… N-aibi grijă, că îl va primi mai drăgăstos decât pe tine.
Costan stete încremenit.
- Îl aduc, moș Mâriane! chiar dacă ar trebui să-l aduc în brațe.
