El o cuprinse în brațe și o ținu multă vreme stăpânit de durere, iară ea rămase tremurând ca frunza de mesteacăn în brațele lui.
- Mi-am tras seamă cu mine - grăi ea într-un târziu, obosită
- De mult e de când mi-am tras seamă. Bietul Iorgu! nici el nu e mai norocit decât mine… nici el nu-și găsește soț în lumea aceasta. Dar aș voi să-l văd, tată - urmă ea pătimașă - numai să-l văd. A trecut un an de când nu l-am văzut.
- Uită-l, fata mea! Îi zise bătrânul în luptă cu sine.
- Tată! tată! strigă ea încleștându-se cu brațele în grumajii lui, voiesc să-l văd!
- Stăpânește-te, fata mea! șopti bătrânul, depărtând-o încet și cam rece de la sine. Bea, cum ai băut până acum, pentru ca iar să nu mai dorești a-l vedea. Nu vezi tu că ți s-a turburat sângele și ți-ai ieșit din fire!
Ea își ridică capul și privi la tatăl ei cu îndărătnicie.
- Nu mai voiesc! strigă ea. Tu însuți zici că una singură dată trăiește omul în lume, și nimic nu mă va mai face să mă lipsesc de această una viață.
-Te voi face eu! strigă bătrânul mânios, încât casa începu să răsune! Mai bine te ucid cu mâna mea decât să te văd mai nenorocită decât ești.
Ea căzu în genunchi și îi cuprinse picioarele.
- Tată! aibi îndurare de mine!
- Lasă-mă! lasă-mă! grăi bătrânul, și, desfăcându-se de ea, ieși repede din odaie.
IX
A doua zi era duminecă. Sevasta dori să meargă cu tatăl său la biserică.
Întorcându-se de la biserică, tata și fiica erau triști și tăcuți.
Sevasta se așeză obosită.
- Tată! Începu ea într-un târziu, privind îndelungat în fața lui. Cât ar fi de bine dacă eu aș muri…
- Muri?! Nu! zise moș Mărian înduioșat, apoi se ridică, se apropie de ea și îi netezi părul de pe frunte.
- Uite, — zise ea — mi-e groază când gândesc că sunt tânără și mai pot avea multe zile. Tu, care ești bătrân, mai lesne porți nenorocirile, fiindcă ai mângâierea bătrânețelor, și gândul că tot nu vei mai trăi mult te face să nu ții seamă de nenorocirile ce întâmpini.
- Așa-i, fata mea - răspunse bătrânul - bătrânețele sunt un dar neobicinuit, și pentru aceea omul nu cere mult de la ele. Dară tu, care ești tânără, trebuie să aibi nădejdea tinerețelor.
- Am perdut-o de mult!
- Iarăși o vei găsi.
- Niciodată! răspunse ea. Mă sâmț prea slabă pentru ca să mă cred vrednică de a străbate după gândul meu prin viață. Și apoi, nu ziceai tu însuți că mai bine să mă vezi moartă decât mai nenorocită!
-Am zis, fata mea, - răspunse bătrânul turburat - și să nu fi zis în ceas rău, dar am zis în clipă de nechibzuire.
Câtva timp stătură privindu-se în tăcere.
- O, Doamne! cum aș dori să-l văd! zise ea încet.
- Să-l vezi dar! Da! să-l vezi! răspunse bătrânul, apoi se ridică și ieși.
X
După ce se văzu singur, bătrânul se sâmți mai liniștit.
Toată după-amiază-ziua el a stat retras și cufundat în gânduri. Mai multe ceasuri s-a uitat șezând pe patul său, fără a-și putea da seamă ce a gândit și ce gândește.
Era buiguit, gândurile au fost încetat a se mai schimba în capul lui, sâmțirea i s-a fost tâmpit. Mereu vedea pe fiică-sa îmbrățișând pe iubitul ei, o vedea ieșită din fire, o vedea căzută jertfă slăbiciunii, și altă nimica nu mai putea să vadă. „Dacă ar fi un copil ușor de minte, care își dă seamă și nu se mustră de pasul ce a făcut, își zicea el într-un târziu, dacă ar fi cum poate că era cu zece ani în urmă, când nu suferea să fie mustrată pentru greșeala ce a făcut, dar astăzi… astăzi?! ”…
Ochii bătrânului se împăinjeniră, sângele i se îmbulzi spre cap, nu se mai știa pe sine, era aproape să își iasă din fire.
„Da! grăi el, mai bine să moară!… Nu! urmă el, scrâșnind din dinți. Să nu moară! Și totuși, ar fi mai bine să moară mai devreme decât mai târziu… Ah! Pentru ce nu l-am sfărâmat pe omul acela! Da, să îl fi ucis, și nu ar fi fost om, nu lege, care m-ar fi osândit!… Nu pot! un lucru este în lume cu care nu mă pot împăca: e acesta! ”
El ieși cu pași hotărâți și își luă calea spre odaia fiicei sale. După câțiva pași se întoarse, privi împrejur, apoi începu să caute în toate părțile. În sfârșit, scoase din dosul poliței un cuțit lung ca de două palme și lat ca de două degete. Plăselele de os erau lucii și albe ca de ceară; însuși cuțitul era însă negru, și în tăiș erau două știrbituri. Bătrânul privi câtva timp cuțitul, îl șterse cu aripa sucmanului, apoi îl puse pe masă, mai mult îl aruncă cu dispreț, se așeză pe pat și rămase pe gânduri.
Iarăși se ridică. Într-un colț era o secure rezemată de perete; o luă și o puse pe masă, apoi ieși și se întoarse cu câteva bucăți de sticlă în mână. După ce le așeză și pe aceste pe masă, luă un toporaș din cui, și, puindu-le pe muchea securii, începu să sfărâme bucățile de sticlă cu muchea toporașului. Era o muncă anevoioasă, dar bătrânul o urma încet până ce văzu sticla sfărâmată ca praful.
Acum el își dezbrăcă sucmanul, îl întinse pe masă, presără praful de sticlă pe colțul unui pulpan, apoi apucă cuțitul, țiind cu dreapta plăselele, iară cu stânga apăsând asupra tinghilei și astfel începu să-l frece pe sucmanul plin de praf aspru.
Din ce în ce cuțitul se curăți… În sfârșit, nu mai rămăsese nici o vrâstă întunecoasă pe el. Bătrânul îl privi mulțumit, îl mai frecă de câteva ori de mânecă, apoi luă o cute și începu să-i scoată știrbiturile și să-i îndrepteze ascuțișul.
În toată vremea aceasta el era liniștit și părea a nu gândi decât la lucrul său. Când cuțitul fu ascuțit, după ce îl mai polei câtva timp de dunga mesei, îl privi încă o dată mulțumit, îl puse pe masă, își scutură sucmanul și îl îmbrăcă.
