Nu era nimic.
El îngenuchiă și căută la picioarele patului, apoi se ridică țiind în mână o garafă rotundă, în care mai era ca de trei degete rachiu gălbiu.
În vreme ce el ținea garafa în mână, rămânând cu privirea asupra ei, durerea oglindită în fața lui din clipă în clipă mai mult înceta a fi lină.
În fine, el așeză garafa pe meșcioară, o privi puțină vreme îngrozit, apoi bătu încet în palme și rămase încremenit. Ochii lui se umeziră și în fiecare geană căruntă se ivi câte un strop limpede.
Dar câte un singur strop. În acesta unul s-a vărsat puterea durerii. Liniștit ca și mai nainte, bătrânul apucă garafa, sfiicios și smerit, ca pe un lucru sfânt, și o puse de unde a fost luat-o.
„În sfârșit, și ea trebuie să trăiască! grăi el mângâiat. E chip și chip de a viețui: e unul și acesta. ”
V
Când Sevasta intră aducând în o mână mămăliga aburitoare, în cealaltă un ghiobuleț de brânză sărată, iar subțioară garafa cu un păhărel, găsi pe tatăl său puindu-și banii în lada del lângă pat.
Ea așeză mămăliga și brânza pe un scaun din apropiere, scoase din săltarul mescioarei o măsăriță curată și o întinse pe masă, apoi puse bucatele. În vremea aceasta, privirea ei scăpăta din când în când peste lucrurile ce îi erau în mână și trecea ca furișată peste fața bătrânului.
- Taică, - grăi ea în cele din urmă, cu jumătate de gură - să-mi dai câțiva bani.
- Bani să-ți dau, îi zise bătrânul fără de a ridica privirea. Și câți bani?
- Vro patru, cinci! răspunse ea, apropiindu-se cu sfială de dânsul.
- Patru-cinci bani! Adecă jumătate de franc?
- Da! Aș voi să-mi cumpăr cărbuni. Am, mâne, să calc.
- Să-ți cumperi cărbuni… zise bătrânul, trăgănind vorbele… Cărbuni pentru călcat.
El închise lada, o încuie, își puse cheia în șerpar, apoi se ridică.
- Uite, grăi el apropiindu-se de dânsa - Îți dau un franc.
Dându-i banul, el o privi aspru în față.
- Cumpără cărbuni de cei buni, iară nu orișice amestecătură, îi zise el apăsând asupra vorbelor, apoi se puse cu un zâmbet de amărăciune la masă.
Sevasta se așeză pe un scaun din dosul lui și rămase privind în tăcere.
Moș Mărian luă păhărelul, umplu și deșertă, apoi iarăși umplu, așezând păhărelul plin la o parte. După ce îmbucă de câteva ori, iarăși puse păhărelul plin la o parte. Astfel, fără de a grăi ceva, urmă să mănânce și să deșerte păhărele până la al cincilea.
Sevasta îl privea neliniștită. La fieștecare păhărel, trăsăturile feței i se întindeau, sânul i se mișca undoiat și ochii i se întunecau.
- Sevastă! grăi bătrânul în sfârșit.
- Ce-i, tată? Îl întrebă ea tresărind.
- Mâne dimineață ai tu ceva să-mi dai? Ceva din cele ce ai făcut?
- Niște flori și o tavă…
- Prea bine. Am să le duc. Și ce preț am să cer?
- Nici unul, tată. Ea știe cum se plătesc.
- Bine, Sevastă! grăi bătrânul, și iarăși întinse mâna să ia păhărelul. Dar de astă dată mâna începu să-i tremure și el împinse păhărelul de la sine, încât rachiul se vărsă pe masă. Ia-l d-aici! zise el înscârbit. Mi-e greață! Du și garafa! E prost rachiu.
Sevasta se înroși ca bujorul și se grăbi spre masă.
- Ai băut mult - zise ea - mai mult decât de obicei.
- Nu! răspunse bătrânul. E rău rachiul, e o amestecătură. E un fel de rachiu cu care se lecuiesc caii bolnavi.
După aceste, el urmă cu cina sa, fără a mai grăi vrun cuvânt.
Sevasta luă garafa și păhărelul, le puse la o parte, apoi iarăși se așeză la locul de mai nainte.
Tăcerea aceasta, liniștea cu care tatăl ei își gusta bucatele, toată purtarea lui din astă-seară îi turburau sufletul și o umpleau de o îngrijare despre care nu-și putea da seamă. Cuvintele lui mereu îi răsunau în urechi și mereu vedea oglindirea înscârbirii în fața lui. Cugetările se urmau însă alene în sufletul ei; tot ce se petrecea într-însa i se punea aminte într-un amestec nehotărât, ca și când lumea, ea însăși, cuvintele bătrânului și chiar cugetările ei i s-ar ivi străbătând prin o ceață deasă.
Ea își ridică mâna dreaptă și o ținu îndelungat pe frunte. Stâmpărându-și astfel fruntea, cugetările parcă se așezau rânduri-rânduri în capul ei. Peste față i se răspândi o înduioșare, o mâhnire, care-i schimbă toată firea. Privirea îi căzu greu asupra bătrânului și rămase așezată asupra pletelor lui cărunte… El mânca încet.
- Dinadins! Își zise ea cu un îndelungat suspin.
Bătrânul se mișcă puțin în auzul acestui suspin; urmă însă ca până acum.
Sevasta făcu o mișcare de îngrozire, apoi se ridică încet, se apropie de tatăl său și îi puse mâna pe umăr.
