- Da! n-ai ce face! E că n-ai ce face! Îi zise bătrânul mâhnit.

    - Singură nu știu cum am intrat în acest foc - urmă ea -

    - Însă atunci sufletul mi se întunecă și nu mai gândesc nimic, stau amorțită, sunt adeseori chiar veselă… Credeam însă că tu nu știi…

    - Eu pot ști, draga mea, numai lumea să nu știe. Când întâia oară am sâmțit, ții tu minte, nu ți-am grăit nimic, dar te-am rugat sâ nu ieși din casă, am rugat pe oamenii care locuiau aici să se mute, pentru ca să nu te poată vedea, și acum de atâția ani această casă rămâne deșartă. Știu, Sevastă, că n-ai ce face, dar aibi îndurare de bătrânețele mele și-ți ascunde păcatul dinaintea lumii, aibi îndurare, Sevastă, și nu-ți risipi frumusețea, căci ea este hrana vederii mele.

    - Taică! strigă ea, niciodată nu o să mai beau! Să mi se usuce buzele dacă ele vor mai atinge băutura!

    - Nu grăi asemenea cuvinte, îi zise bătrânul cumpătat. Îți mai aduci aminte că sunt de șaptezeci și trei de ani și nu m-am întors acasă. Eram însurat, te aveam pe tine în fașe și parcă un glas tainic mereu îmi spunea să mă întorc; nicicând dorul de țară nu m-a fost apucat ca și în acea vreme. Trei zile nu am ieșit însă cu căruța în uliță și mă sâmțeam bolnav.

    Mă deprinsesem cu această viață și nu mă mai puteam lepăda de ea. Îmi era peste putință de a gândi că nu voi mai vedea lumea strecurându-se pe dinaintea mea, că nu voi mai încărca povara oamenilor, că nu voi mai avea eu cei mai frumoși căișori, cea mai teafără și mai curată căruță, peste putință de a gândi că nu voi mai fi căruțaș. Și mi-am cumpărat această casă, care nu se mai potrivea cu căruța, și te aveam pe tine, pentru care căruța mea era o necurmată supărare, și te-am făcut nenorocită cu căruța mea, dar nu m-am despărțit de ea. Nu zice tu că te vei despărți de o deprindere mai plăcută decât toate deprinderile omenești.

    - Mă voi despărți, tată! grăi Sevasta hotărât. Gândul că voi îndulci bătrânețele tale îmi va da tărie și mă va face să uit greutățile vieții mele.

    O! Doamne! Tată! urmă ea, sărutându-i mâna, pentru ce nu mi-ai vorbit de mult ca astăzi. Atât mă sâmt de mângâiată! Vorbele tale mi-au luminat sufletul. Nu știu cum, parcă mă sâmt norocită de nenorocirea mea. Ori nu va fi un orb, un schilod, un om care să-și fi pierdut nădejdea în această viață, un nenorocit ca mine? Da! taică, eu voi găsi un asemenea om și voi fi fericită putând să-i îndulcesc zilele… Voi căuta un copil lepădat și-l voi crește, mă voi jertfi, tată, pentru cei mai nenorociți decât mine.

    - Dumnezeu să te poarte în căile tale! grăi bătrânul. Fă cum știi tu și cum te poartă gândul. Dar nu mai bea acest rachiu prost, Sevastă! Chiar dacă te-ai otrăvi, nu lua otravă proastă, ci caută pe cea mai bună dintre toate, care să te omoare adormindu-te în visuri plăcute. Nu mai cumpăra tu însuți băutura: lasă, că-ți voi cumpăra-o eu.

    - Nu, tată! niciodată! șopti ea, apoi se lăsă alinată pe scaun. Mai bine mor!

    - Moartea vine la vremea ei, fiica mea, îi zise bătrânul. În viață n-avem nevoie să gândim la ea; traiul ne dă destul de lucru!

VI

    Când, a doua zi, moș Mărian ieși d-acasă, cerul era senin, soarele tomnatec se ridica din dosul caselor, iară copacii încărcați de sloi străluceau în zarea dimineții.

    Înseninată, lumea cu atât mai mult înveselea pe bătrânul al cărui suflet s-a fost ușurat prin cele ce se petrecuseră în seara trecută și, ieșind, el și-a petrecut ziua după obiceiul său, privind lumea trecătoare, căutând să destăinuiască viața din fețele trecătorilor, încărcând și descărcând povara oamenilor. Seara, întorcându-se acasă, curtea, casa și grajdul îi păreau mai puțin părăsite, iar fiică-sa mai veselă și mai plină de viață.

    Garafa cu rachiul, pe care l-a cumpărat de dimineață, stătea unde a fost pus-o cu mâna sa, plină precum a fost lăsat-o. Când ochii lui o zăriră, îl trecură fiorii, fără ca să-și poată da seamă pentru ce. Nu putea însă vorbi decât despre lucruri depărtate de fiică-sa.

    Dar mereu era silit să privească la garafă. Oricât de mult era mâhnit de slăbiciunea fiicei sale, își închipuia lupta sufletească prin care va trebui să treacă spre a se lepăda de un învăț cu care trupul omului atât de lesne se deprinde și pentru aceea ar fi dorit și n-ar fi dorit… El se temea că numai în zadar se va munci.

    Seara și ziua următoare bătrânul mereu era muncit de asemenea cugetări. În zadar își da trudă să le alunge; el, care era deprins a gândi la fiică-sa, acum cu atât mai mult trebuia să se chibzuiască de soarta ei.

    Sara, fața Sevastei era suptă, ochii îi erau căzuți în cap, înconjurați de verigi vineții și plini de o văpaie galeșă, iară obrajii îi erau aproape verzui. Din când în când, ea părea tremurândă ca de friguri și o tulbure roșață se arăta trecător în fața ei.

    Moș Mărian tresări când o văzu.

    — Sevastă! Îi grăi el îngrijat, tu ești tristă și prăpădită. Nu ți-e bine.

    — Sunt bine - răspunse ea, silindu-se a zâmbi - dar astă-noapte nu am putut dormi.

    — E rău, fiica mea, asta e cea mai grozavă boală, îi răspunse bătrânul.

    Oricât de mult ar fi dorit însă, el nu mai putea vorbi despre aceasta. Îi era destul să privească în ochii fiicei sale, spre a se încredința că vorbele lui o vor supăra. Și totuși, de câte ori vedea garafa plină, buzele i se mișcau, gata de a rosti cuvinte înțelepte.

    El se așeză pe patul său și rămase tăcut.

    Sevasta, după câtăva vreme, se apropie, se așeză lângă el, puse capul pe umărul lui, îi apucă mâna și o sărută, apoi rămase cu privirea pierdută.

    De când nu mai era copilă mică, nu s-a mai alipit astfel de tatăl său, și acum bătrânul tremura dezmerdat de această alipire.

    — Tată, - grăi ea așezat - spune-mi, ce ai mai văzut astăzi?

    — Ce am văzut, fata mea? Îi răspunse el. Multe am văzut. El se gândi puțin, apoi urmă: E drept, am văzut un lucru pe care trebuia să ți-l spun numaidecât când am intrat în casă. Am văzut pe Casandra cu copilul ei.

    — Sărmana Casandră! grăi Sevasta.

    — Am vorbit cu ea - urmă bătrânul - și, nu știu dacă am făcut bine, am spus că ai să mergi să o vezi.

    - Da, tată, am să merg, dacă dorești tu.

    - Nu, dragă, tu dorești. Ai umblat cu ea la școală și ți-a fost prietenă… Și acum tot la școală locuiește, unde tot le mai dă învățătură fetițelor.

    - Nici acum nu s-a împăcat cu el? Întrebă Sevasta.

    - De aceasta nici vorbă. Bărbatul ei este un om nenorocit.

    Ei tăcură câtva timp.

    - Tocmai mă gândeam astăzi - Începu Sevasta - să mă duc și la Anica.

    Anica era o prietenă la care Sevasta a fost făcut cunoștință cu Iorgu. Moș Mărian fu dar întrucâtva supărat auzind numele ei.

    El însă îi zise:

    - Du-te, fata mea, du-te și la ea. Mai ieși în lume.

    - Dar știi cum e lumea… urmă Sevasta privind în ochii bătrânului. Dacă eu mă voi duce la ea, caută ca și ea să vie la mine. Uite, grăi ea cu blândețe, arătând la patul tatălui său. Să cumpărăm un alt pat pentru acesta, ori, dacă nu te superi, să-l punem pe acesta în altă odaie, aici alăturea ori în cuhnie. Nu te vei supăra auzindu-mă vorbind astfel. Nu pentru mine, ci pentru dânsele.

    - Înțeleg, draga mea, înțeleg… Îi zise bătrânul. Să fie așa! acum! numaidecât.

    - Nu, tată! asta se poate și mâne, îi răspunse fiică-sa, deși părea a fi mulțumită de grabnica lui hotărâre.

    - Acum! numaidecât! grăi moș Mărian hotărât, stăpânind un suspin. De dragul lumii toate trebuiesc făcute.

    Și el urmă a stărui ca să fie mutat în cea mai depărtată parte a casei, în cuhnie.

VII

    Era târziu după miezul nopții, și moș Mărian ședea în întunerec pe patul său. Știa prea bine că fiică-sa nu l-a depărtat de la sine numai de dragul lumii; mereu se întreba însă, pentru ce dară? Gânduri peste gânduri se iveau în capul lui, dar nici unul nu rămânea statornic într-însul. Unul însă neîncetat se reivea, și acesta îi zguduia toată firea. Pentru ce l-a depărtat fiică-sa? Întru ce o supăra? Ce va fi făcând ea în lipsa lui? Unul dintre răspunsurile ce era silit a-și da la aceste întrebări vărsa puterile tinerețelor în brațele lui. Îi era teamă ca nu cumva Sevasta, voind a scăpa de o patimă, să ajungă a fi jertfă alteia, cu mult mai rea.

    După o muncă sufletească de câteva ceasuri, el se ridică repede și o apucă spre odaia Sevastei.