- Dar te sâmți tu vrednic a i le spune toate aceste?
- O! Doamne! Doamne! moș Mariane! zise Costan înăbușit, lasă-l pe mâna mea.
- Dar dacă n-ar voi să vie?
- Grija mea de dânsul. Vine! Îi știu eu pe coconii ăștia, le știu felul, le cunosc graiul.
- Ascultă, Costane, îi zise bătrânul așezat. Dacă n-ar voi să vie, te întoarce și te du la fiică-mea, îi spune că din întâmplare te-ai întâlnit cu el, că ți-a spus c-ar veni, dac-ar vedea ceva de la mâna ei…
- Înțeleg, moș Măriane! grăi Costan, plecând. Grija mea de lucrul ăsta.
Bătrânul privi puțin în urma lui, apoi se opri la ușa grajdului. Numai acum sâmțea din tot adinsul greutatea faptei la care se pregătea. Și era hotărât la ea.
El intră în grajd cu un suspin greu.
Cârlanul începu să necheze încet printre dinți, își întoarse apoi capul spre stăpânul său și bătrânul văzu strălucirea gălbie a ochilor lui mari.
- Cârlane! zise el. Și în acest singur cuvânt era cuprinsă toată durerea lui.
Calul se smânci de la grajd, se întoarse înapoi și, dându-și capul în pământ, își alipi grumajii de stăpânul său.
Moș Mărian se cutremură. Își aduse aminte noaptea de mai odinioară, când sta țiind cuțitul în mâna încleștată, în vreme ce fiică-sa vorbea cu Costan; se văzu plângând ca și atunci, pe grumajii calului, prea slab spre a putea cumpăta pe fiică-sa în o clipă de izbucnire pătimașe.
- Nu se poate! strigă el îngrozit. Eu nu-l pot ucide! Să fie voința Tatălui.
Și grăind aceste, se repezi ca un nebun în urma lui Costan. XII
Sosind la uliță, moș Mărian se gândi puțin, apoi apucă cea mai scurtă cale. Din uliță în uliță, el străbătea ca și când ar fi gonit ori ar goni pe cineva de moarte. I-a fieștecare pas deznădăjduirea lui creștea; la fieștecare cotitură el își iuțea pasul.
În sfârșit, sosi la casa lui Iorgu fără să fi ajuns pe Costan. A intrat? N-a sosit încă?… A făcut ceva? N-a făcut nimic?… El privi împrejur și văzu mai întâi prin întunerec, apoi în lumina unui felinar pe Costan.
- Ce-i? moș Măriane, ce-i? Îl întrebă Costan înspăimântat.
- E bine! zise bătrânul. Lasă pe căpitanul. Mâne să-ți pui calul la căruță și să te întorci acasă.
-Eu?
- Tu, Costane!
- Pentru ce, moș Măriane?
- Nu întreba! Îi zise bătrânul mâhnit. Fă cum îți zic.
- Da! moș Măriane! răspunse fiăcăul, apoi rămase privind în urma bătrânului. XIII
Întorcându-se, moș Mărian străbătea din uliță în uliță cu aceeași iuțeală cu care a venit. Cuprins de neastâmpăr, de îngrijare, de frica unei nenorociri nehotărâte, el grăbea și tot mai mult grăbea spre casă. Să vadă pe fiică-sa, să-i spuie singur nu știa ce, să plângă în tăcere, și iarăși temându-se de năvala patimilor lui.
Cuțitul, pe care l-a fost ascuțit astăzi, mereu îi sclipea în ochi și mereu se temea că ea, în clipa unei izbucniri, va putea să-l apuce în mână.
Sosind acasă, grăbi spre ușa fiicei sale. Era încuiată. El ascultă și nu auzi răsuflarea ei. Apucă încuietoarea și făcu zgomot.
În casă nu se mișca nimic. Acum văzu raza de lumină străbătând prin gaura cheii. Sângele i se ridică în cap și cu o mișcare repede apucă securea din apropiere, o ridică, apoi strigă:
- Sevasta!… Deschide, Sevasta!
El bătu tare în ușă. Nici un răspuns.
Ca ieșit din fire, izbi muchea securii în zăvor, încât ușa se deschise departe înaintea lui.
Securea îi căzu din mână, și el rămase încremenit în prag.
În mijlocul odăii, Sevasta zăcea întinsă pe spate. Cuțitul ascuțit de către tatăl său era încă în mâna ei încleștată, sângele curs din pieptul ei dezvelit aburea încă în răceala iernatică; dar sânul nu se mai mișca, răsuflarea i-a fost încetat.
Fără mișcare o privi bătrânul ei părinte, fără suspin, fără un singur glas de durere. Ca deșteptat apoi din somn, el se mișcă, închise ușa, se apropie și îngenunchiă lângă dânsa.
„Moartă! Moartă! grăi el râzând. Ucisă de mâna sa, cu cuțitul pregătit de mine! Moartă! Sevasta! copilul meu nevinovat! ”
El îi luă cuțitul din mână și tăiă cu el cămașa de pe trupul moartei. După aceea se ridică, aduse vasul cu apă rece și începu să-i spele rana și trupul de sânge. Săvârșindu-le aceste, o șterse pe trup, o luă în brațe și o puse în patul așternut. În urmă deschise dulapul, scoase o cămașă curată, îi tăie spatele, o îmbrăcă cu ea, îi despleti părul, apoi se așeză liniștit la picioarele ei și rămase privind-o în tăcere.
Peste câtăva vreme, bătrânul se ridică, îi sărută fruntea, ochii, buzele, rana din preajma inimii și picioarele, apoi căzu în genunchi, își făcu cruce și zise Tatăl nostru.
Când se îndreptă în picioare, fața lui era aspră și hotărâtă.
El ieși din casă și peste puțin se întoarse cu un braț de lemne, pe care îl așeză încet subt pat. Apoi aduse al doilea braț și-l așeză și pe acela, luă cuțitul, rase sângele de pe podele și aruncă răsăturile în apropierea lemnelor.
După aceste el ieși, închise ușa în urma sa și se duse în cuhnie. Lada împodobită cu flori tăiate în lemn era la capătul patului; el o ridică în spate, o duse și o așeză în mijlocul curții. Acum privi împregiur. Era pustiu.
Moș Mărian se întoarse în casă.
