Ioan Slavici

Editura Bestseller

Carte electronică publicată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.

II

    Nu era departe casa bătrânului… Numai aci, în apropierea oborului, două azvârlite de la Calea Moșilor, în dreapta. O curte mare, în mijlocul ei casa, înaintea casei, până la uliță, rămășițele unei grădini, în dreapta un grăjduleț… toate atât de singuratece încât parcă sunt rupte din mijlocul unui pustiu.

    Bătrânul intră pe poarta ruginită în țâțâni, mână în dosul grajdului, apoi se coborî din căruță, dezhămă cârlanul și îi dete drumul.

    Cârlanul se opri, nechezând printre dinți, la ușa grajdului.

    - Stăi, prietene! grăi bătrânul mergând cu hamurile în urma lui. Toate se fac cu vremea.

    În grajd mai era un cal, loc pentru alți doi și un flăcău, care se trezi din somn când intră bătrânul.

    - Bună seara, Costane! grăi el trăgănând vorbele. Ai avut noroc la ziuă?

    - Dă Dumnezeu, moș Măriene! și mai bine, și mai rău, grăi flăcăul, grăbind să ia hamurile de la bătrânul.

    Moș Marian suci din umăr, apoi luă însuși hamurile și le ridică spre a le pune în cuiul de lemn din dreapta ușii. Găsind însă alte hamuri la acel loc, se întoarse spre Costan și îl privi gânditor.

    - Iarăși ți-ai pus hamurile în cuiul meu, grăi el cu bunăvoință. N-ai să te faci om cu casă, Costane! Cine nu are obiceiuri, acela umblă pe căi nehotărâte.

    - Apoi de! răspunse flăcăul, grăbind să-și mute hamurile în cellalt cui. Iar am uitat. Îmi venea mai la îndemână.

    - Cred și eu - zise bătrânul - dar nu pe îndemână e lumea făcută. Mâna, Costane, mâna să ți-o dai după lucruri, căci ele nu ni se pun la îndemână.

    Costan ar fi dorit să-i dea ajutor bătrânului purtând grijă de cârlan. Dar de mult îi spusese că nu îi priiește cârlanului altă mână decât a stăpânului. În vreme dar ce moș Mărian își vedea de cal, flăcăul sta neastâmpărat în apropierea lui. Și aceasta seară de seară îl supăra mult și tot mai mult. Din voia lui moș Mărian se adăpostea cu calul său în acest grajd, și pentru aceasta ar fi dorit ca el să-i primească slujba. De câte ori își întinde însă mâna să facă vrun lucru, bătrânul îi mulțumește cu vorbe blânde, dar hotărâte, încât nu mai cutează să miște vrun pai din loc, ci rămâne stând ca pe spini.

    Astă-seară moș Mărian era mai tăcut decât de obicei. Făcându-și treaba, numai din când în când rupturea câte o vorbă îndreptată către cârlan și mai arareori către Costan. Costan mereu se întreba ce va fi trebuind să gândească moșneagul pentru ca să-i vie a grăi asemenea cuvinte.

    - Moș Măriane! zise el când văzu că bătrânul e gata să iasă.

    - Ce-i, Costane? Îl întrebă moșneagul, oprindu-se înaintea lui.

    Flăcăul stete câtva timp căutând cuvintele cu care să zică ce avea de gând.

    - Voiam să-ți spui - grăi el în urmă cam îndărătnic - că nu mai am să mă întorc aici.

    - Nu mai ai să ce întorci? Pentru ce?

    Costan rămase turburat. Îi era greu să spuie ce nu-i venea de la inimă.

    - Moș Măriane! grăi el în sfârșit. Pentru ce nu-mi lași mie grija cârlanului?

    Moșneagul se apropie de flăcău și-i puse amândouă mânile pe umeri.

    - Ei! ce să-ți zic, nepoate?! grăi el așezat. Am și eu obiceiurile mele. Patruzeci și unu de ani de când înaintez pe această cărare: vrei tu să mă abați de la ea? Sărman de capul meu cărunt! Ce să fie de el, dacă nu i-ar mai rămânea nici grija cârlanului?!… Uite, vezi, urmă el arătând la scara de dinaintea cailor, aici e loc pentru patru cai: n-ar fi păcat ca unul singur să rămâie! Șezi frumos aici. Am cunoscut pe tatăl tău. Împreună am venit din Ardeal. Prieteni am fost… Glasul bătrânului începu să tremure. El s-a întors la sărăcia lui; eu am rămas ca să-mi fac grajdul ăsta și casa aceea; zi pe zi am muncit; părăluță am pus lângă părăluță; și acum uite! urlă vânturile în casă, și dacă n-ai fi tu cu calul tău, cârlanul ar pierde pofta de mâncare. Rămâi aici, de dragul bătrânețelor mele. Și după ce îți vei fi adunat parale, întoarce-te acasă, căci astă lume de aici nu e de seama noastră.

    Moș Mărian ieși din grajd și plecă cu pași domoli spre casă.

I

    Crivățul șuieră și vâjie izbind în toate părțile stropii sloiți. Pereții caselor, geamurile ferestrilor, scoarța copacilor, grădelele de prin prejurul grădinii, toate deopotrivă sunt învăluite cu o lucie coajă de sloi. În grădina bisericii, pe piața de dinaintea ei, pe ulițile ce se varsă din toate părțile, oamenii, unii pe jos, alții cu trăsura, grăbesc la adăpostul călduros.

    Înspre seară, stropii încep a cădea mai îndesat și crivățul mai în dragă voie își zburdă. Căruțașii, unul după altul, ies din birtul așezat în dosul grădinii, unde s-au adăpostit, se pun în căruțe, apucă frânele și fiecare pleacă acasă.

    În sfârșit, rămâne o singură căruță și un singur căruțaș: moș Marian.

    Sunt vro două ceasuri de când s-a întors de la cel din urmă mușteriu. De atunci stă la spatele căruții. S-a gândit o dată să intre și el în birt, dar nu bea, și fără nici o treabă nu-i venea să intre. Sucmanul, căciula, părul neted și mustața groasă îi sunt pline de sloi; el stă însă răzemat de leuca de dinapoi a căruței, liniștit, nepăsător și senin la față. Parcă lumea i-ar prii tocmai precum este.

    De când s-au aprins felinarele, mereu privește cum vântul se joacă cu razele de lumină, cum el apucă flacăra veselă și mlădioasă, dându-și trudă să o scoată din rădăcină. Acum se stânge, încât abia mai rămâne sămânță de lumină… acum se ridică mai lătăreață și mai îndărătnică. Moș Mărian privește, îi ies lacrămile din ochi, i se sloiesc pe gene… De mult s-a-ntunecat și el mereu privește, ca și când ar voi să-și tălmăcească taina vieții din jocul acelei flăcări.

    În sfârșit, se mișcă. Un zâmbet liniștit îi trece peste față.

    „Ei! zice el, bate vântul… bate vântul, dar tot nu se stânge! ”

    În vremea aceasta cârlanul tremura cu urechile dăbălate sub cerga fluturată de vânt. Sâmțind mișcarea stăpânului său, își ridică capul și privi înapoi.

    „Biet de tine! grăi bătrânul, nici tu n-ai fost făcut în ceas bun. ”

    Grăind aceste, el se apropie de cal, îl țuțură de urechi, luă cerga și-o aruncă în căruță, apoi se urcă și plecă acasă.

III

    Era mare casa lui Moș Mărian. El urcă cinci trepte și păși într-un cerdac așezat pe șase stâlpi ciopliți cu multă măiestrie, după obiceiul vechi. Înainte era o tindă largă cu două uși în dreapta, alte două în stânga și una în fund. Tinda era întunecoasă, iară din odăi nu se auzea nici o mișcare. În dreapta era însă un foișor, și în fundul lui o altă ușă. Prin gaura cheii de la aceasta se furișa o rază de lumină până la moșneag.

    El înaintă pe calea razei.

    Dincolo de ușă era o odaie mare cu trei ferestri, două în fund și una la dreapta. Mobilamen tul odăii era curat, bine ales și așezat cu îngrijire. Podelele casei, covorul de subt masă, perdelele ferestrelor, rățelele cu care erau acoperite scaunele și divanul din fund, toate erau ca și când numai acum ar fi fost scoase din cutie.

    La peretele din stânga mai era însă un pat acoperit cu un covor țărănesc și lângă el o mare ladă împodobită cu flori tăiate în lemn. Aceste se împrotiveau cu împrejurimea lor.

    Sevasta, fiica bătrânului, ședea la o mescioară de dinaintea ferestrii de la dreapta. Masa era plină de lână, de flori făcute de mână și înșirate pe subțirele fire de sârmă. Acum ea își dedea trudă să întrame un porumbel, căruia nu-i lipsesc decât aripile.

    Pe fereastră e o cărticică, deschisă, așezată cu scoarțele în sus.

    Razele ieșite din lampă aruncă asupra Sevastei o lumină îndoielnică, în care fața ei plină și mânile harnice par a fi săpate din o piatră cenușie. În această lumină, fața ei pare mai palidă și vinele vineții mai dinadins străbat prin pelița de pe dosul mânilor ei. Urmându-și lucrul, ea mereu își mușcă buzele subțiri și bine croite; din când în când, ochii ei mari și învăpăiați se ridică obosiți asupra ferestrii din față și iarăși cad asupra lucrului. În sfârșit, ea aude pașii bătrânului, lasă lucrul din mână și-și pune amândouă palmele pe față, ca voind să astâmpere ferbințeala obrajilor.