Din loc în loc, apar pe margenea drumului ridicat eroii pictorului-poet Grigorescu: ciobăneii și ciobănițele, în haine albe-albe, cu ochii de lumină bună, stând în mândra lor simplicitate ca niște fii de Împărați schimbați de haine, pierduți în codri de urgia unei vrăjitoare care va peri însă mâne de un braț răsbunător, al nevinovăției, și atunci ei, ciobăneii și ciobănițele, cu toiege și fuioare, se vor arăta cu adevărat, în bucuria mulțimii, drept Voevozi oacheși și bălăioare Domnițe.
O apă mică, dar fără astâmpăr, pripită, spumegată: femei își înmoaie rufele în undele reci și clare. E Râul Târgului, și iată Câmpulungul.
5. Mănăstirea Vieroșul.
De la Câmpulung în jos, calea ferată trece printr’o largă vale, între muncele verzi. Câte un pâlc de pădure se coboară pănă în margenea șinelor. După vre-o două ceasuri ai ajuns la Gropeni, pe hotarul dintre muncele și câmpia bogată în sămănături.
Călătorii lasă aici trenul pentru a merge la Pitești fără încunjur și așteptare, mai răpede, cu trăsura. Cei trei birjari cari cer doi lei pentru un drum de vre-un șfert de ceas sânt luați firește cu asalt; al nostru are o trăsură slăbită din toate balamalele, la care sânt înhămați doi cai slabi. Un individ nepoftit, gros și roșu, cunoștință a birjarului, s’a aburcat pe capră, spre nenorocirea și mai mare a dobitoacelor. Dar biciul năprasnic al stăpânului, grăbit să găsească alți mușterii, dă aripi gloabelor desnădăjduite. Și, astfel, într’o licărire fulgerătoare trec pe lângă noi urîte căsuțe sărace, cârciume chioare, cu drumeți ce se uită chiondorâș, cară de departe, țărani în portul fără frumuseță al șesului, Țigani tămânjiți prin praf. În urmă întri în frumosul Pitești prin urîte strădițe de mahala și ulicioare de târg, cu câte un Evreu pocit de pare că nu crezi că e viu sau o bătrână Evreică cu fața uscată pe oasele ascuțite de te înțeapă numai când te uiți la ele…
Seara, urmăm Bulevardul Ferdinand și aleia care duce la Trivalea, printre biete case de mahalà, dintre care unele încă netencuite, cu cărămida goală, dar îndată, printre desișurile de arbori frumoși, sămănate cu chioșcuri și alte podoabe. Abia câțiva Piteșleni se primblă prin acest minunat decor; două-trei birje așteaptă la bufetul abia luminat; musica militară-și cântă marșul de plecare. Sus, Trivalea-și înalță turnurile, încunjurală de o tainică tăcere; asupra vechii biserici de peste două sute de ani picură lumina slabă din stele și din cornul nou al lunii.
Pănă tărziu noaptea răsună, trezind pe somnoroși, trâmbițile și tobele musicii militare, căci în grădina publică se dă, cu un scop pios, o „serbare artistică și literară dansantă”, din care cei ce nu plătesc aud numai armonia războinică.
În dimineața rece, pătată de nori suri, scâlciați peste tot cerul, un birjar bătrân, gârbov, cu fața smolită ne duce încet-încet spre mănăstirea, — foarte veche aceasta —, a Vieroșului, căreia i se mai zice și Vierăș, pe când astăzi localnicii nu știu decât de Vierăș, Giereș.
Același drum ca la sosire, aceiași “grădină universală”, aceiași stradă Eliade Rădulescu, în porțile căreia se ivește, din când în când, statueta de bronz a unui Țigănuș gol ca napul. larăși trecem Argeșul răsfirat, a cărui apă ajunge abia la butucul roții carălor oprite în mijlocul lui. Lunca se desfășură bogată în tufișuri și grupe de copaci. Pe șoseaua prăfoasă acum trec în șir Olteni, cu panerele pline de prune și struguri, și femei cu coșuri pe cap, aducând orașului legume și fructe. Unele sânt Țigance murdare, altele sânt îmbrăcate cu rochii de cit; puține poartă cele două fote roșii, prinse de brâu, care deosebesc țărancele din acest județ al Argeșului. Se văd puțin fețe frumoase.
Iată acum atelierul țărănesc al lui „Domenico Erțegoviț”, un Herțegovinean italianisat, iată halta roșie și galbenă a Gropenilor, cu cele trei birje ce așteaptă călători pentru Pitești. Pe când dunga largă a drumului mare trece spre stânga, ducând la Câmpulung, apucăm la dreapta prin luncă. O vale largă, sămănată cu arbori, cari se înșiruiesc în perdele, se chircesc în tufișuri și suie coastele în pădurici. Trăsura taie cursul lat, desăvârșit de limpede, al Râului Doamnei, în care caii se înfundă cu sfială. Apoi un suiș dulce spre satul Vieroșului.
E o Țigănie urîtă și săracă. Din vergi, din lemne și lut, din cărămizi smulse zidurilor și clădirilor mănăstirii, robii ei de odinioară și-au durat cotețe rău învelite cu stuf, mai arare ori cu șindilă; fereștile mărunțele au mai dese ori hârtie murdară, scânduri sau astupători de cărămidă în locul geamurilor, care, și când le vezi, sânt crăpate sau cu lipsuri. Fețe smolite răsar din toate părțile. Și copiii mâzgăliți, trențeroși, buhoși cântă de răsună satul întreg.
Mănăstirea, părăsită la secularisare de călugării greci, e într’un hal jalnic. Lângă fântâna satului se vede o frântură din vechea cișmea. Aceasta, pe coasta dealului, poartă între sculpturi elegante chipuri de grifoni și o neobișnuită stemă a țării în care corbul nu ține crucea în plisc, ci-l apleacă plin de hrană către doi puișori ce se întind lacomi spre dânsa. E, pe o veche temă de folklore, ca o glumă drăgălașă a vechiului meșter din veacul al XVII-lea.
Mai sus, ziduri de cărămidă cu ferestuici de piatră, astăzi în deplină risipă, și bolți, și alte bolți, supt frânturi de păreți și de-asupra unor beciuri înfundate de dărâmături. Chiar în vârf, e o bisericuță care a păstrat, cu coIoanele sculptate la basă, ce o despart în lățime, toată vechea ei simplicitate. În cuprinsul împrejmuirii dărăpănate se află însă lăcașul de căpetenie.
El a fost ridicat încă din veacul al XVI-lea, dar în starea de astăzi, cu fronton ascuțit și stâlpi sculptați jos, în adâncituri, biserica de la Vieroș arată numai gustul Sfinției Sale arhimandritului „năstavnic” Samuil Tărtășescu, care a durat la 1831 o nouă clădire în locul celei vechi ce se ruinase aproape cu totul. În cuprinsul bisericii moderne dorm încă morții cei de demult supt lespezile lor săpate: copiii lui Stroe Leurdeanu și cei și mai depărtați de noi: Logofătul Udrea al lui Alexandru-Vodă Mircea, Irina, fiica lui Miloș, fratele acestui Voevod, Albu Clucerul Golescu, care a cruțat de peire, perind el însuși, pe Alexandru, în lupta cu strașnicul Ioan-Vodă cel Cumplit. Pe marmură e înfățișat viteazul călare, cu coiful pe cap, buzduganul în mână și mantia fluturând în bătaia vântului, ca în acea zi sângeroasă din anul 1574, când, murind, el a scăpat cinstea învinșilor.
Oltul
Slatina
La Slatina ajung noaptea. E grozav de urît și de sălbatec. Un lung drum printre felinare strâmbe, chioare, stinse, rupte. În dreapta și în stânga, nimic: pământ gol, ars pe niște muncele. După o lungă orbecăire în praful birjilor ce-mi merg înainte, iată,— ce ciudat mi se pare! —, un glob de lampă electrică, apoi altul. Se văd ceva case pe laturile drumului. Apoi iar straja obosită a vechilor felinare gârbove.
Abia într’un tărziu, lumina electrică apare din nou, destăinuind cu cruzime locuri virane, case în ruină, uluci rupte, — și toate acestea sămănate din loc în loc, la distanțe mari, pe strade care,; de sigur, dacă pământul nu va da aur și pietre scumpe pentru vagabonzii civilisației, nu se vor umplea niciodată. Văd o piață convenabilă, cu un palat frumos, care adăpostește administrația: în față se rotunzește o grădiniță, care ziua apare plină și ea de praf și de o și mai tristă podoabă: burghesimea din partea locului, care, în loc să coase cojoace, ca puținii cari au rămas în „Lipscanii” Slatinei, cască gura în haine nemțești murdare și face politică. Pentru asemenea oaspeți aș închide orice grădină, — căci nu o merită!
Otelul e mare, destul de bun și curat: înlesnire care, cum se știe, nu se găsește în partea, și mai nenorocită, a Moldovei.
Văzută ziua, Slatina, vechiul târg oltean, care poslia adunările de răsvrătire ale boierilor munteni, patria lui Vintilă-Vodă, feciorul lui Bragă, ce a fost „județ la Slatina”, în același veac al XVI-lea, apare deplorabil. Se mătură în strada din mijloc, dar așezările sânt așa de multe, de răspândite, de sărace, încât, nestabilindu-se o rază potrivită a orașului, nu se poate face aproape nimic pentru curățirea, împodobirea, modernisarea lui. Pe lângă cele două strade paralele, dintre care una se termină printr’o Țigănie, vrednică de numele și de locuitorii ei, iar cealaltă înșiră prăvăliile, se deschid altele: unele din ele au bună perspectivă, dar nu cuprind alta decât maidane, livezi cu totul neîngrijite, mici case umile și triste.
Dacă prin aceste strade ar trece țărani curați, dacă s’ar înălța fum albastru printre arborii bătrâni, dacă, în locul cânilor ce rătăcesc flămânzi după hrana lăturilor, ai vedea caii, vitele și cobăile din părțile harnice și bogate, te-ai mulțămi oarecum cu priveliștea unui întins sat. Dar țăranii ce trec sânt numai oaspeți veniți la târg. Și ei, aproape toți, contribuie la întipărirea neplăcută pe care o culegi pretutindeni. Se mai văd la unele sătence fote țesute cu gust, dar altele se înfățișează numai în alb, cu un văl aruncat peste un conciu ce samănă la formă cu comănacul călugărițelor, iar la coloare cu fesul balcanic. La cei mai mulți țărani, vezi îmbrăcămintea dunăreană, deosebit de urîtă: căciulă fără țuguiu, un cămășoiu lung, ițari ca niște izmene largi. Tipul, mai regulat decât în Vâlcea, mai bine croit în ceia ce privește trupul, e vulgar, greoiu; lipsesc la cei mai mulți fețele supțiri ce se află aiurea (mă gândesc la Gorj, la Ținutul Sibiiului, la munții Neamțului), lipsește statul înalt și mlădios, agerimea în mișcări.
Se văd două biserici de curând drese: una pe o înălțare a terenului, cealaltă, mai mare, într’o grădină, care arată îngrijire. În biserici, Slatina întrece Caracălul, precum îl întrece, cu mult, în trecut. Păcat numai că acest trecut a ieșit încă puțin la iveală. Un institutor local, de la vechea școală Ionașcu, a adunat ceva, tipărind și o mică monografie. De la râvna lui ar fi ceva de așteptat, dar nădejdile-mi sânt puține pentru acest oraș unde viața bate încetinel într’un trup amorții de multă vreme.
Teleormanul
1. În Teleormanul șes.
Un tren care pleacă din Pitești urmează linia principală până la stația Costești, și de aici are drumul său deosebit spre Dunăre. Îl străbat într’o dimineață de toamnă morocănoasă, în ploaia din neguri a căreia se ascunde parcă, totuși, pentru mai tărziu, o făgăduială de lumină călduță, de puțin senin mângâietor. Se văd pănă în restrânsă zare alburie nemărgenite lanuri de arătură proaspătă, negre în bura de ploaie care le stropește; movilele pe care le taie drumul, își destăinuiesc cuprinsul de pământ negru și roșietec, darnic de hrană. Pășunile pe care se răsfiră grupe de oi, cai mărunți și vite greoaie, cu coarnele larg arcuite, sânt mai puține. Păduri abia dacă se găsesc arare ori, în margenea vederii. Teleormanul, desișul sălbatec de sălcii și fagi al vremilor barbare, — Dell-Orman —, n’a păstrat nici atâta frunziș cât Ilfovul: cultura mare, pentru hrana popoarelor depărtate, i-a cerut toată țărâna de bielșug.
Nu e pretutindene un șes, dar nu se poate vorbi de dealuri, nici în partea mai ridicată, ce vine după Roșii-de-Vede, de unde o altă linie pleacă spre celălalt târg al Teleormanului, Alexandria lui Alexandru Ghica-Vodă. Fața pământului se cufundă și se ridică, se încovoaie și se gârbovește, într’un ocean încremenit, cu valurile blânde. În locurile mai priincioase, s’au desfășurat sate, cu livezi pline și căsuțe bune, supt copereminle de șindilă sau de tablă roșie, care arată o agonisită țărănească precum nu se găsește pretutindeni. Mâne e hram marc: Sfinții Arhangheli, și pe cărările de lângă sate merg în șir Țigani, măhăloși și îndesați, cu Țigănci înfășurate într’o mantă cusută tocmai ca o plapomă, țărani în scurteici albastre, brune, cu mâneci verzi, în șalvari greoi, cu țărancele lor, îmbrobodite ca Turcoaicele în lungi valuri albe și țiind une ori în mână, ca pe vremea patriarhilor, toiege de cale. Pe margenea drumului, se văd cherestele, o moară de lemn cu trei rânduri a unui bogătaș evreu. La gară se deosebesc și tipuri vădit bulgărești, și în vagon un domn foarte gras vorbește cu unul foarte slab în limba arendașilor: greceasca.
2. Pe Dunărea teleormăneană.
Înălțimile balcanice cotigesc ușor și se înfundă în lăuntrul țării, unde dispar liniile lor rotunzite. În față, un alt șir de muncele face margene apei. Pe malul nostru, dintre păduri, răsare un ponton cu un steag rupt, ce flutură în vântul puțin mai potolit; pe aproape așteaptă șlepuri străine. Zimnicea, la care ne oprim, e, ca și Piua Petrei, ca și Călărașii și Giurgiul, departe de țerm, la ascunzătoare și adăpost, unde n’o descopăr privirile.
Din potrivă, pe culmile goale din față, pândesc drept peste râu rămășițe de cetate veche, din care au străjuit odinioară, pentru încălcări și pradă, Turcii siștoveni, cari au lăsat ca urmași de legea lor pe acei hamali cu picioarele goale, pe acei săteni în haine rupte, cari înroșesc cu fesurile lor debarcaderul. Siștovul de astăzi, care e și acel de ieri, al decăderii turcești, răsfiră multe case mici, albe, fără livezi, — pe când livezile întovărășesc neapărat orice veche așezare românească —, pe trei dealuri și pe adânciturile prăpăstuite dintre ele. Pare un zbor încremenit de porumbei albi. Câteva clădiri mai bune: vama, un otel, care-și dă firma și în românește, se înșiră pe cheiu: înaintea lor trec, patru câte patru, într’o alergătură de oi gonite din urmă, reserviștii bulgari cu bietele lor haine fără coloare și sacii albi pe umăr, — umili represintanți ai stăpânirii de astăzi. Geamii ale Turcilor nu se arată, dar uite o bisericuță cu turnul ascuțit, probabil a catolicilor, iar altele două, mai în sus, pentru pravoslavnici. Mult timp încă frumoasa priveliște te urmărește prietenos de pe coastele galbene ale țermului, — pe când vaporul lunecă între țermuri joase.
Siștovul se fălește cu întinderea sa, mica Zimnice se sfiește să se arăte. Temeiuri adânci se află supt aceste deosebiri ale malurilor, care deosebiri nu se întâmpină numai aici. Țermul bulgăresc nu se teme de Dunăre, care poate numai să-i radă jos învelișul de verdeață ori să sape scorburi în lut, să dea la iveală stânca. El privește de sus râul. În țermul românesc, din potrivă, stăpâna, tonoasă și răufăcătoare, e apa, care șuguiește înecând și dărâmă la mânie. Pământul, slab, e venit din Dunăre și se supune chemărilor ei, coborându-se iarăși ca mâl în adâncurile râului. Dar ce nu pot face nisipul, lutul, țerna, singure, poale îndeplini același material când e ținut în adânci rădăcini împleticite. Aici copacul e prietenul, apărătorul, și este sfânt pentru omul pe care-l ajută. Dincolo, n’au nevoie de dânsul, și-l taie de pe pământul tare în care n’a putut să-și înfunde mult ghiarele căutătoare de hrană.
Pe urmă, malul drept a fost, din vremea Romanilor pănă acum, un mal de cetăți, chemate să domine șesurile supuse din față. După strecurarea barbarilor cari au înecat de pe țermul nostru, el și-a luat iarăși rolul de dominație, supt Turci: noi, cari pierdusem puținele noastre întărituri, ne pitiam înaintea stăpânului, tiranului, hrăpitorului, căutam să ne facem uitați de dânsul, cu ce bogăție putuserăm strânge, pe când el ne căuta necontenit cu ochii crunți, nesățioși, din toate turnurile marii sale cetăți dunărene. Astăzi însă, vântul de la Miazănoapte i-a măturat departe flenduritul steag de jaf, și urmașul tânăr al bătrânului uriaș scos din Scaun pune totuși, printr’un șir de mici acte de dușmănie, încă odată vechea întrebare: de pe ce mal va veni stăpânirea, — dacă nu asupra apei, peste care au drepturi atâția, — asupra pământurilor străbătute de dânsa?
3. Turnul-Măgurele.
Turnul-Măgurele și Nicopol. Orașul românesc se manifestă în noapte numai prin luminile pontonului și ale șlepurilor îngrămădite la acest punct de la gura Oltului: veche cetate, veche șchele, dar așezare orășenească dintre cele întemeiate la 1829. larăși o reședință oarecum înfloritoare, care se pare că nu vrea să înainteze prea mult către râul peste apele căruia i-au venit în 1877 ghiulelele de aprindere și omor ale vecinilor din Nicopol. Abia un colț din oraș apare ceva mai departe, într’o regiune unde din toate părțile se frământă corăbii.
Aici însă și vechea cetate de stăpânire osmanlâie se pitulează în cuibul ei de pe munte pentru a vedea mai bine și a lovi mai sigur. Nicăiri grămada de piatră, strânsă ca o fiară ce se pregătește de o săritură ucigașă, nu e mai măreață. Tocmai în vârf, tremură lumini depărtate, pe când de-a lungul țermului abia câteva felinare risipite aruncă în întunerec o rază care înseamnă locurile mai mult decât luminează în adevăr. Apoi înălțimile se potolesc, fugând tot înainte.
Peste un ceas însă Samovitul, de unde pornește linia bulgărească spre Sofia (cealaltă duce de la Rusciuc la Varna), se află într’o regiune mai mult șeasă.
