Tencuiala e prinsă în forme de un gust ales și foarte felurit, care amintesc săpăturile din piatra vechilor ușori de biserică. Foarte dese ori vezi coșare înalte, încăpătoare, clădite, în același timp, practic și elegant.

    Odobeștii se numesc așa după strămoșul Odoabă (numele, de și rar, se mai întâlnește în hârtii vechi sau se poate descoperi în nomenclatura unor sate de astăzi). De aici mai curând decât din Odobeștii moldoveni ai Putnei și ai Bacăului va fi pornit acel Ioan Constantin Odobescu, gealep, vânzător de vite, care călătoria dese ori la Brașov pe la începutul veacului trecut. El a fost tatăl generalului Ioan Odobescu, din care s’a născut Alexandru Odobescu, scriitorul.

    La câtăva depărtare de acest sat întins, cu multe livezi, trăsurile noastre se opresc amândouă la un stejar uriaș, cu trunchiul borchinos, pe care mai nu-l poți cuprinde, cu brațele rănite, rupte, drese, din care însă tot mai țâșnește în fiecare an verdeața nouă a frunzelor multe.

    — Ăsta, zice vizitiul nostru, e stejarul lui Brâncoveanu. De aici începe moșia satului său de pe vremuri, Potlogii.

    Și moșul de pe capra trăsurii celeilalte începe, în graiul său cam îngăimat, o lungă poveste încurcată, în care Voevodul mucenic, de a cărui moarte în depărtare știe ceva, e pus în vremea Rușilor de la 1830 și de la 1850, cari au lăsat pănă aici urme de groază. Brâncoveanu, crede el, era foarte bogat și a lăsat acolo, în Curțle sale de la Potlogi, multă avere ascunsă în pământ. Era și un om cuminte și pătrunzător, care-și făcuse supt tot pământul acesta un lung gang de fugă și adăpostire, care nu l-a scăpat totuși de peire.

    — Pe-atunci, încheie el, erau oamenii mai puțini și era mai bine; trăiau mai larg.

    Iar vizitiul nostru, grăbind sfârșitul poveștilor tovarășului său, încheie râzând:

    — E! de astea știe el destule. Pare că ar fi un vraciu.

    Un vraciu, adecă un medic și un găsitor de averi furate și un desgropător de comori, un om cu multe cunoștinti în lumea lucrurilor ascunse.

    Satul care vine în capătul gardului copacilor înalți nu e însă Potlogii, ci înaintașul moșiei brâncovenești din timpuri, Văcăreștii, cărora li se zice, pentru apa care curge în margene, brăzdând cu șuvița ei neorânduită șesul gras de pământ moale, Văcăreștii ot Răstoacă, Văcăreștii după Răstoacă sau, în limba de astăzi, Văcăreștii de Răstoacă.

    Casele sânt ca și cele din Odobești, decât care acestălalt sat mi s’a părut mai mic. Către apă, un vechiu zid de cărămidă dărăpănată încunjură o frumoasă biserică, al cării turn roșu e, neapărat, de lemn învelit cu tablă. De și părăsită, pentru stricarea coperișului, ea nu e atinsă, nici în zidurile, nici în zestrea ei de cărți. Pisania de de-asupra ușii arată ca întemeietor al ei pe un boier evlavios și bun din timpuri, harnic gospodar al moșiei pe care o căuta singur și cruțător cu simțire creștinească al oamenilor cari-i fuseseră încredințați prin voința întâmplării. Îl chema Constantin Nenciulescu și avea boierie de Mare-Pitar, pentru care și satului i se zicea mai de demult „Pitarul”. El a durat clădirea de piatră în 1784, dar și înainte de aceasta era aici o biserică, și, încă din 1764, cu douăzeci de ani în urmă, dăruia acestei biserici de lemn o Evanghelie din 1760 același Nenciulescu, pe vremea când, în tinereță, el era numai un fost Logofăt al treilea.

    Fiu al lui Constantin Nenciulescu va fi fost Alexandru sau Alecu, un cunoscut boier, care fu pe rând. pănă după 1830, Vistier, Vornic de politie al Bucureștilor și, la urmă, Caimacam al Craiovei. Se pare că acest nou stăpân al moșiei a fost cel care a trecut-o unui tovarăș de Divan, lui Filip Lenș, foarte bogatul credincios al lui Vodă-Carageà, căruia îi plăceau oamenii cari știu să afle, pe orice cale, banul, pentru Domnie și pentru ei înșiși. Astfel satul, fericit supt Nenciulești, boieri de viță mai nouă, ridicați din mijlocul sărăcimii, încăpu în ascuțitele ghiare ale omului răpareț, care nu știa în toată țara mai bogați decât el, afară de bătrânul Brâncoveanu și de bancherul Hagi-Moscu, cei cu pungile multe. De și avea la 1828 titlul de Postelnic, Lenș nu se uita atâta la cinste, cât la folos, și averea-i crescu încă prin meșteșuguri ca arendaș al poștelor și Ocnelor și ca Mare Cămăraș al celui d’intăiu Domn pământean.

    La 1813, spun însemnările de pe cărți, Lenș, un om care știa și el să gospodărească, făcea la Văcărești vie și livadă de pruni. La 1819, zic aceleași notițe, el adause viei o cramă și încunjură cu gard acele curți ale Nenciuleștilor, care se ridică și astăzi în coasta bisericii, adăpostind pe Sârbul Țvetco, care ține locul arendașului Panait Iacov, și el un Sârb, care petrece însă pe aiurea. Tot atunci, în 1819, el „meremitisi sfânta biserică” și o acoperi din nou cu bună șindilă de „lemn de brad”. Astfel și Lenș avea tragere de inimă pentru biserică, și pe una din foile cărților vechi își scrie numele, ca unul dintre cetitori, la 1825, fratele lui Lenș, — frate după mamă, Odivoiancă mi se pare, cununată sau necununată cu Lenș bătrânul —, Mihalache Teodorache, pe care trecerea lui Filip îl făcuse epistat al Agiei.

    Săteni s’au adunat pe încetul, și biserica e plină,de veșmintele lor albe. Se uită la străinii cari au venit între ei, și ascultă cu multă luare aminte ce li se cetește și ce li se spune, amestecându-se și ei în vorbă cu plângeri îngânate, pe care le oprește răpede o uitătură de mustrare a vecinului sau șoaptele, țistuiturile de frică, care răsar din toate părțile, ba poate și vederea unui tânăr sătean care poartă lanț de argint la ceas, vorbește „de modă nouă” și pare să aibă un rost mai mare.

    Printre bătrâni mai ales, se stârnește înduioșare și se înalță cuvinte de pomenire, când ei aud cuvintele lui Popa Preda din 1830, care știa bine că „degetele sale vor putrezi” și, de aceia, se ruga a fi pomenit de cine-i va întâlni numele pe cartea de slujbă.

    — Popa Preda? Eu am apucat pe popa Preda, zice unul.

    Și ține morțiș la siguranța lui, de și câte nuul mai tânăr începe a-l lua, cu porecle, la vale.

    Acuma, urmașul popei Preda nu se vede ușor și nu-i mai vine gândul să ceară de la nimeni cuvinte de pomenire.

    Sârbii de la Curtea cu ziduri înalte, cu câni răi și strașnice contracte de muncă, nu se mai uită către biserica robilor români din această Țară-Românească a lor. Buna înțelegere, avântul spre întemeieri și adăugiri s’au pierdut între săteni. Trebuie ca Statul să vie cu planurile și devisurile sale, pe care sătenii se grăbesc să ni le arăte, bucuroși că, într’un viitor oarecare, — căci lucrurile acestea de la Cârmuire vin tărziu și merg încet, — vor avea și ei unde să se închine lui Dumnezeu milostivul.

    Îndată după ieșirea din Văcărești, se atinge Potlogii. Multe case, cu livezile bogate, acopăr o mare întindere. De-asupra lor cu mult se ridică două turnuri văpsite în albastru și uriașele ruine ale palatului brâncovenesc, privind bielșugul holdelor, încăpute pe alte mâni acuma, cu întunecații ochi ai fereștilor goale.

    Nu mai poți privi nimic, nici buna clădire a caselor curate, nici zidirile mai mari, foarte bine ținute, în care se află spitalul, primăria, mai departe cele două școli, pănă nu te afli în trecutul domnesc, foarte fericit întăiu și prăbușit la urmă într’o nenorocire fără samăn de grozavă.

    Biserica e vădit dreasă. Totuși recunoști semnele meșteșugului de zidărie din aceste vremuri. lată pridvorul pe șase stâlpi, cari au fost numai legați între ei cu zid, la reparația modernă. lată cele două rânduri de firide, care se urmează pe toată întinderea păreților, și iată frumoasa panglică împletită a zidului: cei cari au dres, s’au mulțămit a așterne văpseală galbenă peste o nouă tencuială și a vărga cu dungi roșii ciubucul încunjurător. lată altarul în cinci muchi. Iată, în jurul tuturor fereștilor înguste, cadrele de piatră săpată în flori și dunguțe, ca în împrumuturile de împodobire gotică din Moldova. Și turnurile de lemn și tinichea, ridicate pe un temeiu de zid, par destul de potrivite, cu toate că unul din ele e adaus, iar celalt a fost înălțat cu câtva. Înăuntru însă, nu te mai simți de loc în arhitectura brâncovenească: stâlpii cari despărțiau pronaosul de naos au fost înlăturați, și astfel s’a deschis un mare loc gol; în locul vechilor chipuri, care mi se spune că ar fi fost cu totul înlăturate pănă în vremea reparării, se văd icoanele largi și rare pe care cu multă bunăvoință le-a așternut cum l-a tăiat mintea pictorul italian Marchetti, care a lucrat și în București, la biserica Amzei. O catapeteasmă nouă pare săracă, joasă și șubredă. lar edițiile Sfântului Sinod au înlocuit cărțile cele vechi ieșite de supt teascurile unui meșter ca neîntrecutul Antim Ivireanul.

    Greșelile se iartă însă, și în locul lor vezi numai o mare vrednicie necunoscută și nerăsplătită când afli că preotul mai tânăr din Potlogi, N. Mihăilescu, ajutat de primarul-notar, care e primar supt conservatori și notariu supt liberali, au cules pretutindeni, cu panahidă, banii ce trebuiau pentru a ridica din dărăpănare, murdărie și părăsire frumoasa clădire a lui Constantin-Vodă Brâncoveanu. Și, dacă rămâne o vinovăție, ea nu e de partea acestor harnici oameni simpli, cari nu s’au gândit că moștenirea morților se poate păstra numai, iar nu adăugi și preface, ci a Cârmuirii neghioabe, totdeauna neghioabe, care s’a deprins de mult a nu mai înțelege trecutul, de unde pleacă viața de astăzi, a nu-l mai respecta și a nu se osteni câtuși de puțin să-l păstreze; e vina Cârmuirii de înstrăinați cu sufletul smuls din pământul acestei țări.

    Brâncoveanu era numai Spătarul-cel-Mare al Țării- Românești în anul 1681, când, fiind încă Domn unchiul său Șerban Cantacuzino, el înălță pe moșia sa Potlogii această biserică, închinând-o, ca o căpetenie a ostașilor ce era, izvorâtorului de mir Sfântul Dimitrie ostașul. Tot atunci și-a făcut el, de sigur, și strălucitul palat din preajma lăcașului de închinare.

    Un palat-cetate, din care se poate duce un adevărat războiu împotriva slujitorilor domnești sau a năvălitorilor străini. Cea mai bună cărămidă deasă a fost întrebuințată, în rânduri așternute și prinse cu ciment tare, pentru a face un zid de o putere neobișnuită. El se vede în fața bisericii, aproape neatins, străbătut în această lăture a sa de o portiță prin care treceau, în diminețile de toamnă, când Spătarul, apoi Logofătul, Domnul petreceau serbători întregi la Potlogi, de culesul viilor, treceau, evlavioși în strălucitele lor veșminte de mătasă și catifea, stăpânul, soția lui, Marica, nepoata lui Antonie Vodă, și copiii cei mulți cu cari fusese binecuvântată căsătoria lor, băieții tuspatru: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, fetele cele șapte: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuța, Bălașa, Smaragda, precum și tot alaiul obișnuit să meargă pe urmele unui puternic ca acesta; treceau și se înfundau în biserica plină de mirezme și de cântări.

    În colțul dintre acest zid de către biserică și cel de fațadă se înălța pănă acum vre-o zece ani un puternic turn de strajă, căruia localnicii îi ziceau „temnița” și despre care știu încă să spuie că era strașnic, întunecos, cu totul lipsit de ferești Nimeni nu s’a gândit să-l ție și mai departe, așa încât astăzi mari lostopane de cărămidă desprinse din el zac de-asupra gunoaielor cu care vacile și porcii deosebiților arendași ai familiei Băleanu (cel de ieri era Macedoneanul Goga, cel de astăzi e tot un Sârb) au acoperit locul, toată întinsa curte d’inaintea caselor, care trebuie să fi fost pe vremuri un raiu de grădină, ca în depărtatele țări ale Răsăritului.

    Un turnuleț boltit stă de-asupra întrării; cămări pentru slujitori sânt potrivite într’însul. Zidul din stânga duce prin câteva portițe într’o altă curte mai mică, unde vor fi fost grajdurile, șurile, locuințile argaților. De-o parte și de alta a curții, case mari erau răzimate de înalta cărămidă a zidurilor. Astăzi ele zac în ternă sau au perit fără urmă.

    Cum intri, ai în față măreața clădire de locuință a stăpânilor. E alcătuită din două rânduri; trei ferești sânt deschise în cel de jos, supt care se scobiau adânci pivnițe și ganguri lungi duceau pănă departe, tocmai pănă la viile de odinioară, se crede. De-asupra sânt trei ferești de mijloc și câte două pe lături. Rânduiala odăilor se deosebește foarte bine. Pănă și podoabele se pot înțelege deplin. Pe păretele din față chiar, se văd zugrăveli de foi făcute cu negru, apoi altele așternute pe tencuiala goală albă cu un fel de migmă negrie. Înăuntru, de-asupra ușilor și aproape pretutindeni întâmpini frumoasele ridicături în relief ale aceleiași tencuieli, prin care se închipuiesc trandafiri, frunze cu toate vinișoarele lor și tot felul de ramuri alergând în voie. E același fel de lucru care se vede pe păreții bisericii de la Fundeni, în margenea Bucureștilor, clădire a vărului brâncovenesc. Mihai Spătarul Cantacuzino, dar dincoace, la Potlogi, podoaba e făcută cu un gust mai ales. Sus, în fațadă, se păstrează desăvârșit cele două bucăți de stâlpi cu frumoasele căpițele, care sprijine un balcon de priveliște.

    Astfel avem înaintea ochilor casa strălucită în care, acum două sute de ani, își petrecea zilele cele mai liniștite și pline de mulțămire unul dintre cei mai însemnați stăpânitori ai țărilor noastre: pănă și dulapurile din părete, cotIoanele pentru păstrarea hârtiilor și sculelor stau neatinse. Pare că a fost un mare cutremur care a gonit pe stăpânii domnești, poate adăpostiți undeva pe aproape, de unde se vor întoarce sigur pentru a vedea ce a rămas în picioare din bunul adăpost al sfintelor bucurii casnice cu care se hrănia sufletul lor, al tuturora. Pare că abia a trecut acel cules al viilor din 1713 care a strâns pentru cea din urmă oară pe copii în jurul bătrânului părinte, pe care tot în mijlocul acestor fii îl aștepta moartea pe depărtate țermuri străine.

    Și totuși cine se abate pe aici? Doar câte o familie care caută vilegiatură ieftină. Un arhitect priceput și de gust, d. Clavel, a fotografiat acum în urmă Curțile brâncovenești. Despre ele însă nu s’a tipărit mai nimic. Ca și pentru biserică, Statul n’a arătat niciun interes pentru palatul care nu vrea să se dărâme ca să se facă din cărămida lui cotețe nouă pentru porcii arendașilor.

    Și altfel Potlogii sânt un sat ca nealtele. Tăiat de strade drepte, bine șoseluite, alcătuit din bune căsuțe albe supt streșini negre lipite strâns una de alta, ținut, în sfârșit, foarte curat de la un capăt pănă la altul, luminat de felinare bune și păzit de sergenți cu pălării de vânători, el lasă cea mai bună amintire. Cu părere de rău îl vezi în urmă, luând acuma drumul spre Găiseni.

    Și Cărpenișul, care vine întăiu în cale, e un sat bun. Biserica veche, de prin 1830, clădită de un polcovnic Orescul, e astăzi o dărâmătură cu coperișul căzut și cu însemnarea din frunte în parte sfărâmată. Icoanele atârnă încă pe păreți și se mai deosebesc chipurile ctitorului, soției lui și al unei fete, Smaranda, care, fiind menite peirii, ar fi, în altă țară, copiate de tineri pictori cu înțelegere pentru rosturile țării lor.

    Satul are, în casa cea frumoasă din margenea drumului, un proprietar român, ridicat din straturile adânci ale poporului, și povestea, foarte răspândită, spune că la obârșia bogăției lui ar fi descoperirea unor chiupuri cu bani, cu bucăți de aur de câte „trei lire”, pe care d. D… ar fi avut norocul să le afle în pământul Curții brâncovenești de la Potlogi.

    La Găiseni, ai în față ziduri de mănăstire, încunjurate de o întinsă livadă cu pruni, cu aluni turcești și aluni de țară, cu vie acum închircită și căzută în sălbătăcie, cu înalte suliți de floarea soarelui, ce-și întorc spre lumină rotocoalele de semințe între razele de aur ale florilor mari. Pe aici lucrau odinioară călugării schitului cu sălașele lor de robi, cari s’au amestecat astăzi între sătenii din casele curate sau trăiesc de o parte, în locuinți mai tot așa de îngrijite. De când însă ultimul călugăr s’a stâns și preotul a rămas singur în cuprinsul vechilor ziduri, gospodăria care a fost aice s’a stricat și irosit fără să mai fie nădejde că se vor întoarce vremile cele bune de muncă înfrățită cu rugăciunea.

    Biserica de astăzi are cu totul altă înfățișare decât aceia pe care au înălțat-o, pe vremea lui Neagoe Basarab. jupânul Vintilă și jupâneasa lui Anca, ale căror mici morminte, frumos săpate, dar cam șterse de picioarele ce le calcă de patru sute de ani, se văd unul lângă altul în partea dreaptă a pronaosului. Despărțirea prin stâlpi între tindă și naos s’a înlăturat cine știe la ce reparație; zidurile chiar au fost prefăcute. Și, în sfârșit, Eforia Spitalelor Civile, de care atârnă biserica, de oare ce ea are moșia, a făcut neghiobia și păcatul de a da zugrăveala cea nouă în sama unui meșter jidov, care, pe lângă toate, nu se pricepea de loc, așa încât poate că în toată lumea creștină nu se află un al doilea lucru așa de hâd. Cât mai iute ar trebui suprimat acest scandal fără păreche.

    Afară de mormintele întemeietorilor se află, de o parte și de alta a pronaosului, ale urmașilor lor, răposați în același veac și în cel următor, pănă la Stroe Mare-Ban de Craiova supt Matei Basarab. Un Grec dintr’o epocă mai nouă se află rătăcit lângă dânșii.

    Ca mai toate bisericile muntene, ca o mare parte din cele cuprinse între hotarele României, și aceasta e lipsită de odoare mai vechi. A avut însă noroc de egumeni buni în timpurile din urmă, așa încât poate să arăte câteva lucruri scumpe: un policandru, o Evanghelie care vin de la dânșii. Prin anii 1820-30 se afla în fruntea schitului un Climent arhimandritul, din Pantelimon, care se laudă că „a făcut multe lucruri vrednice de pomenire”: el a fost apoi episcop de Argeș. Unul din urmașii lui a fost călugărul Iosif Naniescu, un tot așa de bun gospodar; el ajunse Mitropolit al Moldovei: bunul, cucernicul, iubitorul de cetire Mitropolit Iosif care s’a stâns, împovărat de ani, de binefaceri și de datorii, în anii din urmă, lăsând amintirea curată a unui om sfânt.

    Acum chiliile călugărilor sânt goale: o parte din ele, mâncate de umezeală la temelie, se apleacă spre ruină; în altele stă preotul tânăr; una din odăi cuprinde o arhivă care începe cu registrele bine alcătuite și cusute de Climent; școala are, în sfârșit, și ea o încăpere: pe tabla, cu totul roasă, se văd ultimele socoteli trase cu multă greutate de școlari și școlărițe pe scândura albă de mult ce a fost scrisă și ștearsă.

    Satul Găisenii are oameni voinici și frumoși, cari au păstrat și în îmbrăcămintea femeiască o parte din vechiul port. El s’ar înfățișa de sigur și mai bine dacă blăstămul stoarcerii prin arendașii străini n’ar fi căzut de multă vreme și aici. Cel care ține astăzi în chirie brazda și pe robii ei e un Grec, care nu-i mai bun decât ceilalți; pentru administrație însă, firește că e Român macedonean și om foarte cum se cade. Dacă Eforia n’ar cere douăzeci de mii de lei pe an pentru o așa de îngustă moșie, astfel de stoarceri ar avea și mai puțină îndreptățire.

    Argeșul desparte vatra satului de a satului vecin, Căscioarele, una din așezările ce-și ieau numele după „căscioarele”, căsuțele ce se vedeau la începuturile lor.

    Călătorii cu trăsuri merg, cale îndelungă, pănă la pod. Dar țăranii trec necontenit de pe un mal pe celalt cu ușoarele lor căruțe, cele mai multe înjghebate numai din lemn. Alegem și noi această cale, cu mult mai scurtă.

    Ei între ei, oamenii se duc unii pe alții pentru câte un gologan. Nouă, ca străini, nu ni se cere nimic, rămâind să dăm cât vom crede de cuviință. După multă alegetre, căci trecerea nu e ușoară, ne oprim în sfârșit asupra unei căruțe sprintene pe care o trag doi căluți de rasă românească, mici, încălați și nespus de răbdători. Pe drumuri moi, la o parte de prundul șoselei care scutură, sântem îndată lângă Argeș.

    Apa a crescut mult prin ploile din urmă, dar s’a întors simțitor în albie, lăsând mari întinderi de nisip umed, în care încep a se prinde roțile. Lin, supt crengile copacilor bătrâni, foarte frumoși, de pe malul celalt, unde totul e ascuns de perdeaua lor întunecată, râul călătorește prin ușoare încrețituri pe luciul său de argint. Abia ajunge pănă la genunche, dar, îndată ce ne prindem în el, putem prețui puterea lui, care face aproape să se poticnească picioarele cailor ce luptă și cu adâncimea cleioasă a stratului de mâl în care ei și căruța se prind îndată.

    Doi dintre ai noștri trebuie să sară în altă căruță, care vine tocmai la timp, încărcată cu o familie de săteni: bărbatul, om tânăr și îndrăzneț, femeia, bălaie, zdravănă și frumoasă, și un băiețaș cu căciula lungă, căruia nu-i pasă de nimic pe lume. Astfel credem că am împărțit bine greutățile.

    Dar e o greșeală: tovarășii trag prea mult. Pe când, după multe pocnete de bice crude și multe opintiri desnădăjduite căluții noștri au urcat malul Vlaștei, în lunca de copaci înalți, cealaltă căruță stă înomolită în tină, de o bat încet apele. Atunci, fără zăbavă și fără sfială, iată că femeia frumoasă se coboară în râu, sumete cămașa înflorită de Duminecă și duce caii de căpăstru, călcând sigur cu mușchi de fier. Ce frică poate să-i fie și de ce i-ar fi rușine? Pare că-ți trece înaintea ochilor, în această străbatere de vad singuratecă, luminată de razele roșii ale soarelui ce apune, o priveliște din cele mai vechi timpuri ale acestui pământ, când marile însușiri biruitoare erau vitejia și frumuseța.

    Pe mal se întorc la noi prietenii, și căruța cealaltă pleacă iute fără să ceară nicio plată. Era vorba să mai vie la trecerea îndărăt a vadului, însă n’am mai văzut-o niciodată.

    Dar nu s’a mântuit încă desbaterea cu apa. Sântem într’un ostrov numai, care e al copacilor uriași din liniștita luncă de poesie. Un alt braț, acesta îngust, ne așteaptă în curând. Și iată-ne acum înaintea altei vechi mănăstiri, în care iarăși n’a mai rămas niciunul singur dintre călugări.

    Și aici este o livadă, și mai sălbătăcită și mai părăsită decât dincolo. O îngrijia și o îmbogâția odată profesorul Cordescu din București, care, în vremea lipsei celei mari a școlilor de sate, făcuse aici un așezământ de învățătură pentru copiii de țărani, un fel de Pomârlă munteană, cu școală primară și doi ani de gimnasiu. El își așezase băieții în chilii, pe care le prefăcuse după nevoile de astăzi, dar atât de șubred și de proaspăt, încât ele sânt cu totul pierdute astăzi.

    În câteva odăi s’a oploșit însă arendașul, care e un Bulgar, de alminterea om politicos și Siret, care, mi se spune, face plecăciune adâncă și înaintea pădurarului și are șampanie gata pentru orice oaspete de cinste și de folos. Fără nicio socoteală și nicio dreptate, i s’a lăsat în samă toată curtea mănăstirii, unde tocmai o potaie de câni de vânat luase la goană un bou cu nărav de împuns. Sălbătăcia de la Găiseni cu sfinții jidovești are o păreche în sălbătăcia de la Căscioare, unde dulăii se zbeguiesc pe pietrele de morminte.

    Una din acestea, lângă zidul din dreapta, poartă o însemnare în versuri care pomenește pe ultimul stăpân care a stat la moșie, între fiii pământului, Grigore Zădăriceanu, mort la 1838. Înainte de dânsul, la 1722, stătuse aici, pe lângă călugări, un Balotescu, Clucerul Mușat, care e îngropat de cealaltă parte, a bisericii, împreună cu Dumitra, soția lui. Iar în pridvorul deschis se odihnesc, supt strălucite lespezi lucrate cu înflorituri în cel mai bun stil, Neagoe Stolnicul, mort la 1505, și jupânul Radu, al cărui sfârșit a fost ceva mai tărziu, la 1545.