Înșiri întăiu căsuțele joase și strâmbe, acoperite cu paie, scânduri, șindilă fină rotunjită și une ori și tablă colorată, ale mahalalei ploeștene Sf. Tănase, cu o bisericuță de sat, nouă. Apoi tot înainte printre grâiele înalte cu spicele de bronz și adâncurile de aur roșietec, străveziu. Snopi zac pe alocuri în miriștea gălbuie. Departe, în dreapta, învăluiți de negurile ploilor de dimineață, se gâcesc totuși munții.

    Doi stâlpi arată înainte drumul la Târșorul Nou și la stânga acela care duce la Vechiul Târșor. Amândouă se înfundă în bogăția lanurilor coapte, cu liniile de prăjini ale telegrafului.

    Dacă-l iei pe acesta din urmă, te vei găsi de la o vreme în lunca foarte largă a Prahovei, care e și pănă acuma de un verde foarte tânăr; copaci rotunzi, singurateci și în mici tovărășii dese îl împestrițează. Mai mult sălcii moi, blânde. Printre dânsele se strecoară, rănindu-le, ramuri din Prahova iute, care se risipesc aici, stropind ierburile cele multe și îngânând viața satelor rare.

    Pe un tăpșan uscat, clădit din vechi dărâmături de piatră și cărămidă, se vede încă de departe o biserică albă, care se pare nouă. În fund, la dreapta, alta mai mare, mai tristă, venind din timpuri și mai îndepărtate. Mai încolo sânt copaci de livezi, câteva copereminte roșii. Găsești, înaintând pe drumul de țară, căsulii coperite cu stuf și curți împrejmuite cu răchită, pe care se razimă copii năcăjiți și femei cu rochii de târg, roșii. Nu văd cârciumă, nici semne de horă, de petrecere a Duminecii. O biată biserică urîtă, la ulucele căreia se îmbulzesc porci flămângioși, e numai de dăunăzi, de pe vremea Mitropolitului Calinic Miclescu.

    Toate la un loc fac Târșorul cel vechiu de astăzi, un mic sat fără de noroc, pe o moșie a Eforiei, arendată la exploatatori; abia e un sat, și odinioară a fost un târg, care a avut cinstea de a găzdui pe Domnii țării din vremurile luptelor celor mai mândre. Aceasta o spun cele două biserici părăsite, și iată ce se află de la dânsele.

    Cea din vale, de la care s’a smuls o frumoasă inscripție din vremea lui Vlad Țepeș, arată prin țesătura ei de cărămizi care formează desemnuri în ciment, prin brâiele de altă cărămidă rotundă și de cărămidă în colțuri, prin frumuseța absidelor exagonale, că a fost înălțată, așa cum se vede, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, când norme moldovenești stăpâniau arhitectura munteană. Pe atunci, în epoca Mirceștilor și a lui Mihai Viteazul, Târșorul nu mai era de mult ceia ce lusese: Domnii nu mai stăteau aici, țintuiți fiind în București de bănuielile Turcilor. Izvorul de bogăție al negoțului secase și el. Dar Târșorul era încă destul de însemnat pentru ca să se simtă nevoia de a ridica din nou, în altă formă, biserica orășelului de lângă Prahova.

    Îndată însă veniră furturile sălbatece ale Tatarilor porniți împotriva lui Mihai Viteazul, și Târșorul fu măturat de pe fața pământului.

    Biserica din vale, care arsese, rămase pustie pănă în ziua de astăzi, iar pe dâlmă mucezia cetatea Domnilor luptători.

    Peste vre-o șaizeci de ani însă ajunse Domn muntean un boier din aceste părți. Antonie-Vodă din Popești era fiul unui căpitan Neagoe, care slujise prin aceste părți lui Matei Basarab. Era un bun bătrân cucernic, trăind în sărăcie și frică, supt privigherea fiului său numit tot Neagoe. Își îndura Domnia și-și aștepta moartea. Spre a i se pomeni numele și cârmuirea, spre a rămânea totdeauna în amintirea acelora din cari pornise spre culmi primejdioase, el acoperi cu o biserică maldărul vechilor dărâmături de cetate.

    Dar nu trăi să-și vadă gata ctitoria. Biserica fu mântuită numai după vre-o douăzeci de ani de acel bogat și râvnitor Constantin Brâncoveanu Voevod, care ținea pe Maria, fata lui Neagoe și nepoata de fiu a lui Vodă-Antonie.

    Nu trecu mult însă și ruina cuprinse și această clădire. Ea a mai fost dreasă după 1800, precum dovedesc ieftenele podoabe de tencuială văruită ce se văd încă pe din afară. Dar ele nu împiedecară risipa. Astăzi turnul e căzut, coperemântul spart; pe încetul se șterg de ploi chipurile lui Antonie, cu căciula ostașului în cap, lui Neagoe, care poartă un calpac de căpitan cu surguciul înalt, pe când brocardul cu flori de aur îl înfășură în falduri, al soției lui, al copiilor, al fiului Pană, care a fost boier mare, al fiicei Maria, Doamnă, și, lângă ușă, al lui Constantin-Vodă Brâncoveanu însuși, purtând încă o frumoasă barbă neagră, rotundă.

    Jos în vale pasc vitele între răchiți și un ciobănaș orfan, sălbătăcit de singurătate, le chiuie și le fluieră, pe când, cocoțat pe o fereastră spartă și despoiată, el urmărește de aproape isprava de cetire ce facem.

    Un Bulgar de la o grădinărie ni spune, cu un glas ce-i iese greu din gâtlej, pe unde se merge la Târșorul-cel-nou. E pe drumul cel nou, foarte pietros, de prund proaspăt, care aleargă în margenea păduricii.

    Drumuleț pustiu, cu prundul înalt și neorânduit; pădurice măruntă, mută; de o parte și de alta, lanuri vesele de meiu păsăresc sau „prighie”. Cel mai minunat bielșug de flori înalte de toate colorile, învălmășite în uriașe mănunchiuri sălbatece. Numai așa un an de îndurare poate îmbrăca atât de darnic câmpul supt umbra copacilor tineri.

    Dincolo de vârful pădurii începe satul cel nou al Târșorului. E mult mai mare decât celait, are și gospodării bune; dar și aici serbătoarea nu trezește nicio bucurie.

    În fund, vechiul zid, păstrat în întregime, de cărămidă tare și deasă, încunjură o biserică făcută din temelie pe la 1860, în forme ieftene și slute, pe locul unei clădiri a lui Matei Basarab. Mai departe, lângă o poartă, se vede o grupă de soldați și un ofițer, care se dovedește cel mai îndatoritor călăuz.

    — Aici, spune birjarul, e închisoarea militară pentru soldați din toată… Europa!

    Vedem această nouă mănăstire pentru înfrânarea, pănă la doi ani, a soldaților nedisciplinați, a desertorilor, a Țiganilor cari nu-și pot păzi, pentru motive străine de dânșii, nici gura, nici picioarele. O curte e plină de dânșii, cari par oameni cum se cade în cea mai mare parte, băieți fără minte și fără noroc. De jur împrejurul unei mari curți cu buruieni se deschid porțile atelierelor de fierărie, pielărie, „ciorăpărie”, unde ei lucrează pentru a-și trece vremea și pentru a folosi soldaților celor amărâți.

    Drept înainte, prin satul „slrăjnicilor”, ceia ce pare să însemne aici al paznicilor, trecem spre Ploești în căldura ce prinde să se deștepte la amiazi. De la nobila capitală moartă trecem la marele centru de negoț puțin cam vulgar.

4. La leagănul Filipeștilor.

    Pe marea întindere netedă din margenea Ploeștilor un drum de țară îngust fuge, alb, printre porumbiștile însemnate în margene cu var ca să sperie ciorile flămânde. Orașul s’a pierdut răpede în urmă, cu turnurile de biserici și uriașele coșuri de rafinării. În dreapta, în stânga, nici urmă de sat. Rar, câte un om în cale. Apoi câteva case și o cârciumă în margenea Prahovei: e Nedelea. Apa curge pe largul pat pietros, mai largă și albastră decât toate cele care udă aceste povârnișuri și line șesuri care se numesc după dânsa.

    Pe celalt mal începe a sui un târg de țară, asemenea cu Vălenii-de-Munte, prin înfățișarea sa patriarhală, prin buna liniște, pacea creștină și românească din el. În margenea lui însă, o uriașă ruină de cărămidă merge pănă în râpă. Se înțelege bine rânduiala celor două caturi. Împărțirea odăilor, rânduirea celor două aripi pe laturile clădirii de căpetenie care înaintează asupra drumului din târg. Vezi chiar de-asupra fereștii noi din față câteva linii rămase din vechiul cadru de tencuială tare.

    Adunătura de prăvălii, dintre care se ivesc și case boierești cu două rânduri, se chiamă Filipeștii-detârg, în deosebire de alți Filipești, cari, aflându-se supt codrul ce mergea pănă la muntele hotarului, bun pentru pribegirea iute și sigură a boierilor mari, urmăriți de avanii Domni străini, lacomi și sângeroși —, se zic: Filipeștii-de-pădure. Cât privește măreața ruină, n’ai decât să întrebi pe oarecare din „jupânii» ce stau la tejghea, și el îți va spune răspicat și cu mândrie:

    — E casa Filipeștilor.

    Dacă vrei, acum, să înțelegi și mai bine, lasă „strada mare”, și, încunjurând conacul ascuns în pomi, în iarbă, în flori, al arendașului, — doar n’o fi cine știe ce fost slugoiu boieresc, pătimaș, bădăran și crud! —, întră pe drumul ce se strecoară între noul „spital jubilar”, încă în construcție, și biserică.

    Aceasta pare nouă dintru ‘ntăiu. Nimic în stil sau în podoabe nu spune vechimea. Dar trei cruci împrejmuite cu grilaj de fier arată cum s’a mutat altarul. Iar, dacă întri în biserică, afli cărți de la Răducanu Slătineanu de prin 1780, care se mâudria că vine, prin Cantacuzini, din Domnița Elina, fiica lui Radu Șerban; afli un exemplar din strălucita Evanghelie greco-românească de la Snagov din 1693, pe care mâna meșteră a învățatului boier și scriitorului original Constantin Stolnicul Cantacuzino a însemnat leatul când a făcut acest dar. În sfârșit descoperi într’un colț din pridvor o piatră, cu săpături de evangheliști și sfinți, care spune povestea clădirii.

    Deci, întăiu ctitor aici a fost bătrânul Cantacuzino, Postelnicul, soțul acelei Domnițe a vechiului Domn viteaz: al lui a fost de sigur și acel palat pe care nu-l dărâmau arșițile, ploile, ninsorile. Tovarăși la clădirea lăcașului de închinare i-au fost vecinii de moșie: cei d’intăiu Filipești mândri, bogați și puternici, cari prin jocul banilor se oploșiseră la Bucov ca și la Comarnic, ca și, în sfârșit, aice în Filipești, de la care și-a luat numele Dumitrașcu și fiul său, Pană. Acesta ținea atunci, în 1632, pe o Preda, dar peste puțin el luă pe fiica atot puternicului Cantacuzino, pe Marica. Și cronicarul Căpitan a fost fiul lor.

    La doi pași se ascunde în verdeața mulților pomi bătrâni, în aromitoarea năvală a florilor, în pacea umedă și cam tristă, casa în care a stat omonimul acestuia, Vistierul Constantin Filipescu, boierul lui Constantin Ipsilanti, mâna dreaptă a Rușilor ocupației, prigonitul, surgunitul, deposedatul lui Vodă-Carageà. Paraclisul, — mai vechiu decât dânsul —, în care se închina acest boier cu multe legături, rosturi și unele păcate, e păstrat încă fără nicio schimbare, și pe altar stă o altă Evanghelie din 1693 a lui Antim, Evanghelie strălucit legată, pe care se înfrățesc pecetea cu leul a străbunului și însemnarea pusă de mâna strănepotului.

    Supt încă unul cu acest nume, moșia s’a pierdut. Casa e lăcătuită: doarme cu storurile trase. Slugile neplătite se îndeasă în odăile din curte. Pecețile sechestrului se văd pretutindeni. Și cei de acolo se întreabă pentru cine s’a strâns și se va strânge bogăția recoltelor anului.

    La ieșirea din sat, se văd în dreapta coșurile de fier și reservoriile din Băicoiu, cu o bisericuță mai veche pe moșia Ghiculeștilor, cu gara în margene; în stânga, se deosebesc bine Filipeștii-de-pădure, cu lăcașul pe al cărui părete interior se înșiră în cea mai bună zugrăveală chipurile membrilor familiei. În față, zărești peste puțin casele, foarte bune, ale Călineștilor.

    Biserica de aici datează din vremea lui Matei Basarab, cum spune, de-asupra ușii, o ștearsă inscripție-pomelnic, care dă nume fără însemnătate.

    Peste puțin și acest pământ ajunse cantacuzinesc, ca și o parte din Filipești, ca și Floreștii apropiați, în cimitir, neînțeles de părăsită și lipsită de îngrijire, se vede piatra de mormânt a unei copile din acest neam, moartă în 1857.

    S’au adus reparații esențiale clădirii, care s’a făcut mare, înaltă, cu trei turnuri de fațadă. Dar o minune a făcut ca arhitectul reparator, — de prin 1840, să fi înțeles că în această țară este o artă, ale cării învățături trebuie urmate și datinile ei respectate. Jocuri de cărămidă aparentă, discuri de smalt verde, de o formă particulară, fac din biserica de la Călinești, de și prefăcută, o clădire frumoasă.

5. În împărăția petrolului: Țintea. Băicoiul. Floreștii.

    De la Lipănești, pe valea Teleajenului, drumuri cotite duc la șoseaua cea mare a Predealului.

    Apa se trece într’unul din cele mai frumoase puncte ale cursului ei. Sălcii bătrâne își mișcă în freamăt pletele de argint de-asupra râului care curge limpede, într’un mers lin. Pănă departe se înfundă, în dreapta și în stânga, zarea pustie.

    Apoi dincolo de Plopeni, cu case sărăcuțe, puține, răsbați prin pădurea de înalți stejari drepți, în umbra cărora flori de câmp se îndeasă supt cerul de secetă care aici, în răcoarea codrului, și-a pierdut puterea istovitoare. În revărsări de apă se scaldă sălcii tinere și mulțime de flori roșii. Toporul „Nemților” a rărit desișul, și vor trebui mulți ani pănă să se înlocuiască uriașii căzuți. Taina adâncurilor s’a luminal, dar și după risipa războiului stejărișul păstrează înfățișarea lui de templu imens al puterilor nevăzute și nenumite.

    La capăt răsar vârfurile de șchele din Țintea, pădure seacă și puturoasă a industriei moderne, lacomă de câștig iute, chiar și cu distrugerea naturii. Acolo omul se îmbogățește prin lefi mari, se „cultivă” cu îmbrăcăminte de târg și cu idei socialiste, de care în fond n’are habar, fiindcă aceia e metafisică nemțească grea și pentru capete de cărturari, dar ajunge, și prin aceeste teorii, supus unor stăpâni străini.

    E de mirare cum la atâta spor al producției satul, care se împărtășește de lumina electrică transmisă prin înaltele eșafodaje de fier de-a lungul șoselei, n’a folosit mai mult. Ici și colo case noi, cu numele proprietarului săpat în lemnul porții frumoase. Încolo vechea alcătuire în paiantă, pe care o înfrumusețează și aici, ca în tot ținutul dintre Teleajen, Doftana și Prahova, întipăririle pe tencuială: linii împleticite supt coperiș, privazuri la ferești, frunzișuri răsfirate între dânsele. Une ori gospodinele au avut ideia nenorocită de a văpsi toată această împodobire în colori tari: albastru, verde, roșu.

    Dar n’am văzut nici biserică frumoasă, nici școală mare, îngrijită, nici casă de sfătuire și petrecere pentru oamenii prin cari strâng atâția bani exploatatorii cu firme românești și francese, cari, — adesea iubiții noștri Nemți d’inaintea războiului, cari și acuma „nu știu românește” —, calcă, întrând în exploatări, cu pasul sigur al „plantorului” american de odinioară, domn peste negrii lui. De Sântă-Măria Mare nimic care să arăte serbătoarea decât un grup de codane cu fețele pe care s’a așternut gros sulimanul. Ce lucruri mari și bune s’ar putea face aici, cu iubire pentru acest popor bun și răbdător!

    La Băicoiu urmează terenul de ocupație economică străină, cu toate consecințile lui. Din vechea curte unde a stat Alexandru-Vodă Ghica și care a trecut pe urmă asupra princesei Trubețcoi, o Ghiculeasă prin naștere, nu s’a păstrat decât puternica, impunătoarea încunjurime de ziduri. Locuințile de astăzi sânt niște șubrede construcții moderne, în care locuiesc funcționari de la societățile de petrol Strada a tăiat în două parcul frumos de pe vremuri: o parte a rămas legată de biserică.

    Această biserică însăși a fost refăcută în stil… gotic. Piatra de de-asupra ușii trențuită de vremuri, e prinsă în zidul din stânga: se deslușește că pe locul clădirii primitive, din 1787, s’a ridicat o alta la 1828. Astăzi, după trecerea civilisației germane, nu e decât o biată ruină, pe care proprietarul actual, d. D. Sfetescu, n’a avut vremea s’o repare. Icoanele stau zvârlite pe jos, și zidăria se desface. Afară, cai, boi pasc din plantațiile grădinii domnești. Se pare că în localitate, unde este școală, nu se află nimeni care să se îngrijească de lucruri atât de puțin însemnate. Am relevat două inscripții de mustrare ale unor visitatori simpli: unul amintește proprietarului datoria lui, celait spune că, și în ruină, tot casa Domnului este aici.

    Mai departe, prin dumbrava de sonde care vâjâie și pufnesc, se trece în curmeziș pănă la o pădurice de stejari înfiptă în pământul roșcat, sfărâmicios. Iar tocmai la capăt, unde Floreștii desfășură un front de fabrici și cazane de petrol în fața livezii bogaților proprietari — aici se înfige societatea Sospiro lângă „Columbia” de dincoace —, pe câmpul cel ars de soare se întinde, după o datină care e probabil încă din veacul al XV-lea, când și Domnii veniau pe aici și făceau scrisori datate Florești, zborul, bâlciul de Sântă-Mărie.

    Din toate părțile aleargă fetele gătite ca de petrecere, mai toate după „moda nouă” (sânt unele care se laudă că au acasă și câte cinsprezece asemenea produse ale croitoriei rurale „elegante”). Pe o mare întindere de loc neted se grămădesc căruțele cu cai mărunți, ici și colo câte un car cu boi, pe lângă măgărușii Țiganului înhămați la vehicule informe, pline de borfe murdare și de copii mai nespălați și de cât dânsele. Etalaje improvisate înfățișează pe prețuri mari ceia ce au mai prost prăvăliile din Câmpina, și în jurul lor se adună fetele noastre cu obrazul pudrat, cu coafură și cu rochiile trandafirii, albastre, lângă negrele cărturărese cu fețele tuciurii, cu câlții încârlionțați și cu fotele roșii. Supt frunzare veștede s’au instalat cârciume provisorii, unde vânzători, cumpărători, pungași și cerșitori suspină, icnesc și chiuie în sunetul vioarelor unor lăutari din speța cea mai flămândă. Industria rurală e represintată prin fluiere strâmbe ori prin panere nepieptănate. Iar spectacolul îl dau panorame înjghebate din nimic și bojdeuca unde se oferă admirației publice boul cu „două guri”, legat supt fălci ca să poată mânca, și calul „care dă bonjur”.

    Din vechiul „zbor” pitoresc, cu numele slav milenar, cercetat de săteni și sătence în porturile îndătinate și chiar de patriarhalii boieri din împrejurimi a rămas, supt paza vre unui jandarm pleșcar sau idiot, această țigănime…

    Nu se poate zice că educația poporului nu înaintează. Dovadă și tineretul din Câmpina cu floarea roșie a socialismului la chiotoare și publicul „burghes” internațional și interlop care, cu șăpci, ochelari, voaluri, mutre și boturi, vâjie cu automobilele turbate pe șosea, mergând să facă la Casinoul din Sinaia, reședință regală, un pontaj la „jocurile” pe care ni le-a trimes Apusul.

6. Câmpina.