Orașele noastre vechi se alcătuiesc toate dintr’o cetate pe o culme de deal și dintr’un târg care se desfășură în vale. Se caută mai ales astfel de dealuri care se ridică de-odată în mijlocul unei câmpii netede. Apa care curge de-a lungul acestei câmpii e privită ca un neapărat adaus, de siguranță, în același timp, și de frumuseță. Astfel, lângă apa Sucevei, care se desfășură larg printr’un șes mănos, se înalță dâlma de lut galben; care poartă Suceava-cetate. Pe malul jos al râulețului Bahluiu, pe care-l soarbe de atâtea ori căldura verii, se ridică movila rotundă a Cetățuii, supt paza căreia s’a strâns la un loc, în cursul veacurilor, orașul lașului, Scaun de Domnie. Nu au altă înfățișare nici Bucureștii: jos, întinderea de pământ bun de pășune și de arătură; Dâmbovița-și poartă încet apele îngreuiate de mocirla locurilor joase; pe dealul de la Mihai-Vodă, unde a fost odată Palatul domnesc, înoit și în timpuri mai nouă, s’a pus, prin cetatea Bucureștilor, temelia marelui oraș care era să se dureze cu timpul. Craiova olteană are Jiiul în vale; pe înălțimile ce poartă astăzi case sărace, vor fi fost cele mai vechi clădiri de apărare; satul de supt ele a strâns negustori, țărani mărginași, slujitori, slugi, robi de la Curțile boierilor, de la deosebitele lăcașuri bisericești, și a putut ajunge oraș. Dintre Scaunele d’intăiu ale Domniei muntene, Argeșul poartă și astăzi pe o culme fărâmile bisericii Sf. Nicoară, care era paraclisul Curții în veacul al XIV-lea; casele se înșiruiesc de-vale și, dincolo de linia copacilor, trece între țermuri rupte, destul de înalte, Argeșul, care e aici încă o apă mică. La Râmnicul-Vâlcii, unde se întâmpla să poposească Domnii de peste Olt, — unul a fost și omorât aice —, o bisericuță păzește pe un vârf de deal, arătând unde au stat odată străjerii domnești; casele, livezile se strâng apoi în jurul Episcopiei, clădire mult mai tărzie; ceva mai departe linia Oltului se taie adânc. Dacă la Câmpulung e altfel, aceasta se lămurește prin faptul că aici Voevodul a fost numai un oaspete într’un orașmult mai vechiu, făcut pentru negustori la un cap de țară, în gura unei trecători a Carpaților.
Deci și Târgoviștea a trebuit să înceapă de pe acel frumos deal, îmbrăcat astăzi ca și acum patru-cinci sute de ani în veselul veșmânt al viilor și încununat cu ctitoria lui Radu-cel-Mare, cu odihna lui Mihai Viteazul, Dealul prin excelență. Despre vechea biserică, de lemn întăiu, apoi de piatră, poate chiar dintru început de piatră —, care a fost acolo, n’avem, firește, nicio știință. Când, la 1500, Radu-cel-Mare, om de o evlavie deosebită, se hotărî a face în Târgoviște o biserică asemenea cu care să nu se mai afle una în tot cuprinsul țării, el trebui să dărâme aici, înainte de „a zidi și a înoi și a ridica din temelie”. Din clădirea umilă și fără frumuseță de la început, vine mormântul lui Vladislav Voevod din veacul al XV-lea, mort deci și îngropat în Târgoviște, căruia-i ridicară un ciudat monument în formă de sicriu Craioveștii, Barbu și Pârvu, împreună cu frații lor, pentru că Vladislav făcuse din tatăl lor, Neagoe din satul Craiovei, un boier al țării.
Această biserică a Radului-Vodă e de o frumuseță deosebită și nu stă mult mai pre jos decât cea de la Argeș. Clădită de meșteri răsăriteni, după norme bizantine, totuși, în proporții și în podoabe, cu un pronunțat amestec de înrâurire a Renașterii (de sigur că Venețieni au săpat frumoasa inscripție care se desfășură de amândouă părțile ușii), ea trebuie să fi avut însă altă înfățișare în cele d’intăiu timpuri. Astăzi, ea sufere de înălțarea prea mare, de căptușirea cu prea multe clădiri a zidului de împrejmuire, unde e acea școală a copiilor de trupă, clădită în vremea Domnilor Regulamentului Organic, și, pe lângă aceasta, ea a fost cu totul despoiată și prefăcută în lăuntru, scoțându-se și oasele morților, capetele lui Radu-Vodă și lui Mihai Viteazul, din morminte.
Necropola aceasta a fost înlocuită însă îndată prin cea din Argeș, făcută de Neagoe, urmașul lui Radu, pentru neamul domnesc cel nou. Dar Pătrașcu-cel-Bun, din neamul lui Radu, se îngropă aici, adus de la Râmnicul-Vâlcii, unde murise, și tot aici s’a adus capul lui Mihai, fiul Pătrașcului. În sfârșit, un tinerel Domn dintre Movilești, Mihăilaș Movilă, ginerele lui Radu Șerban, se odihni și el la Dealu.
Pe la sfârșitul veacului al XVI-lea însemnătatea trece de la cetatea de sus la orașul din jos, unde Mircea cel d’intăiu făcuse biserica îngrijită, ale cării însemnate urme s’au descoperit de d. Virgil Drăghiceanu.
Aici, încă din depărtate vremuri, stăteau amestecați Unguri, Sași și Români, poale, încă din veacul al XV-lea, Ragusani chiar, din depărtatul oraș de la Marea Adriatică. Toți aceștia erau în târgul adaus pe lângă domneasca cetate, în „târgoviștea” acestuia. Aveau în fruntea lor pe obișnuiții pârgari și județ, cari lucrau și scriau în numele „târgoveților”. Românii începură de la o vreme, prin veacul al XVI-lea, a birui și cu numărul și cu bogăția și cu însemnătatea: județ era pe la 1530-40 un Mitrea, care scria Brașovenilor, arătând că Târgoviștenii sânt gata să lase vechile legături de negoț cu Sibiiul și să vie în acestălalt oraș de margene, dacă li se va învoi a duce mai departe la clienții lor de pănă atunci marfa care nu s’ar putea vinde la Rrașov în curs de două săptămâni.
Biserica Ungaro-Sașilor, așezată în margene, Sf. Francisc, precum și o altă biserică, lot catolică, aveau de la o bucată de vreme numai foarte puțini credincioși, de și Mihnea-Vodă, din anii 1577-91, întărește vechile privilegii de scutire și stăpânirea asupra unor moșii din acest Ținut, precum era Șotânga. În schimb, răsar în deosebite locuri biserici de piatră ori numai de lemn ale Românilor de lege răsăriteană. Se numără multe,— pănă la patruzeci chiar: din cele făcute de negustori sau de boieri (căci Domnii de la Mircea Ciobanul încoace lăsaseră Târgoviștea, trecând la București, unde puteau fi mai ușor apărați și răsbunați de Turcii giurgiuveni). Din ele, cunoaștem numai Sf. Nicolae de jos, care păstrează toată vechea ei înfățișare.
Unul din Domnii acestui veac al XVI-lea care avea aplecări față de creștini, din Apusul cărora venia, — tocmai din Italia, a cării limbă o vorbia in versuri, și din Franța, unde fusese un curtean prețuit la Curtea lui Henric al III-lea —, Petru Cercel, își făcu pentru întăia oară case de locuință în oraș și pentru el, pentru Curtea sa clădi lângă ele o biserică. Aceasta trebuia să fie așa-numita „Biserică Domnească”.
Din case ca și din biserică n’a rămas nimic.
La 1595 răscoala lui Mihai Viteazul aduse după sine năvălirea Vizirului Sinan și cucerirea Târgoviști de Turci. Aceștia voiau să rămâie. Deci ei prefăcură bisericile în moschei. În același timp vechiul Scaun de Domnie fu întărit puternic. În locul vechii îngrădituri de pari bătuți în pământ, — felul obișnuit de a se împrejmui orașele noastre —, în câteva săptămâni se înălțară, prin mânile atâtor ostași, cele d’intăiu ziduri. Ele fură făcute după tradiția turcească, așa cum se poate urmări în Constantinopol, prin atâtea locuri, din bolovani înecați în ciment și încadrați cu cărămidă. Două porți, căptușite cu fier, apărau intrarea. Apa lalomiței fusese adusă în trei fântâni pentru vreme de asediu.
Când Mihai se întoarse din munți cu Sigismund Báthory, principele ardelean, el încunjură noua Târgoviște turcească și-i bătu zidurile timp de trei zile cu tunurile sale. O cuceri la urmă, dar în ce stare! Focul arsese atâtea din biserici, — și azi se vede fumul la biserica Sf. Nicolae. În niciun lăcaș dumnezeiesc nu se mai putea face slujbă: când trebui să jure credință, în 1598, trimeșilor Împăratului creștin, Mihai îi duse la Dealu, dar poate că o făcu și pentru a sta în biserica familiei, înaintea mormintelor tatălui și bunicului.
Ca un învietor al Târgoviștii trebuie privit Matei Basarab. De sigur că el a prefăcut biserica lui Cercel, de și inscripția mai tărzie nu spune aceasta. Aici s’a îngropat el întăiu, pănă i se duseră oasele la Arnota,— aici, unde-și coborîse oasele singurului său copil, ce purta același nume, și unde dormia un somn de veci, care n’a fost tulburat decât de mânile hoților de morminte, cumințea lui Doamnă Elina. Tot atunci Vasile Lupu, împăcându-se cu Matei, dădu Târgoviștii biserica, așa de deosebită, moldovenească și cu podoabe gotice, a Stelei.
Constantin Basarabul, urmaș al lui Matei, arată aceiași iubire vechii reședințe. Doamna lui, Bălașa, făcu din temelie biserica Sf. Vineri. Aici se petrecură ticăloșiile răscoalei celei de-a doua a Seimenilor, care nu jertfi numai o sumă de boieri, între cari bunicul lui Constantin Brâncoveanu, ci desgoli de podoabe toate bisericile, lăsându-li numai piatra zidurilor, cum se plânge un contemporan.
Biserica Sf. Nicolae, zisă Simuleasa, are drept ctitor pe un Vel Căpitan de Sârbi al lui Constantin-Vodă, pe când biserica, azi dărâmată, a Buziucăi purta numele unui Sluger, apoi Clucer al lui Matei-Vodă.
În zilele acestuia se astrucau morți în Biserica Târgului. Mai veche e biserica din Mahalà, unde zac boierii din Cornățeni, neamul vestitului Socol Clucerul din întâia jumătate a veacului al XVII-lea.
Când nu se ținea de războaiele sale îndrăznețe și nesocotite, Grecul care-și zicea Mihail și pe care lumea l-a poreclit pentru totdeauna: Mihnea-cel-Rău, locuia aici în bunele case ale lui Cercel, drese și adause de Matei cel gospodar. Din porunca lui, aici se măcelăriră alți boieri fruntași, în sunetele de sălbatecă bucurie ale tabulhanalei turcești, care „zise”, înăbușind țipetele de moarte, „pănă-i isprăvi pe toți”. Apoi, în 1658, Turcii, Tatarii, veniți să pedepsească pe vinovat, nu cruțaseră Târgoviștea nevinovată, și ei răscoliră pănă și cenușa omenească din fundul gropilor. Ceva din aceste stricăciuni s’a dres de Grigorașcu Ghica, Domn grec de neam, care nu locui însă mai ales în Târgoviște. El a pus să se învelească biserica și casele domnești.
Prin Brâncoveanu, nepotul lui Matei, Târgoviștea își avu ultimele zile glorioase. Biserica domnească fu făcută din nou, după regulele arhitecturii definitive din acest timp, la 1698-9. Tot așa, la Mitropolie același bogat și binefăcător ctitor ridică din nou ziduri mai largi. Casele domnești, de la care au rămas numai ruine neîngrijite, beciuri adânci, ferești goale, negre, lângă turnul chindiei, al străjii și cântecelor de seară, păstrat din multe reparații, pentru nevoia pompierilor, aceste case domnești au fost clădite tot de el, Brâncoveanul, care-și împărția vremea între București, Târgoviște și moșiile unde-și clădise palate ce mai trăiesc încă.
Pe vremea lui Constantin Mavrocordat, un foc pustii orașul părăsit de Cârmuire. Fără bunătatea lui Grigore Ghica al II-lea biserica domnească s’ar fi dărâmat. Fără Mihai Suțu din 1785 și soția sa, Sevastia Callimachi, — Româncă după mamă și după tată —, ploaia care curgea prin coperemânt ar fi distrus din nou biserica: Icnachi Văcărescu, poetul, sfătui pe cele două persoane domnești să cheltuiască pentru o reparație nouă.
E ultima oară când un Domn vrea bine Târgoviștii. Un alt Suțu, Alexandru, cel din preajma revoluției de la 1821, voi să iea orașului moșia și îndârji pe locuitori împotriva lui.
Vremurile nouă n’au dat Capitalei părăsite pentru totdeauna decât șoseaua lui Bibescu, de la margenea orașului la Dealu. De la dânsele, Târgoviștea așteaptă încă pietatea și îngrijirea ce i se cuvine.
2. De la Târgoviște la Câmpulung.
Ieșire din Târgoviște prin lungi mahalale curate. Spre Câmpulung pornește o largă șosea, care va fi dese ori întreruptă de drumuri desfundate și grunzuroase, de poduri pe care le-au luat apele de munte. Deocamdată însă linia albă se desfășură dreaptă și netedă, străbătută de cară ce se întorc de la târg cu deșertul, și merg încet-încet în pasul legănat al boulenilor mărunți cu ochii mari supuși. De-o parte și de alta, pajiște nouă, sămănată une ori cu cicoare și flori galbene desfășurate în raze, ca niște stele. Porumburile sânt înalte, vii. În dreapta, valurile albastre ale muncelelor; apoi pădurile se apropie, cu copacii în front des, prin care nu pot răsbate privirile. Dar sânt numai pâlcuri tinere, puțin înalte, care nu se pot asămăna cu vechii codri moldoveni, cu desișurile de brad ale Prahovei sau cu adâncimile de stejar ale Buzăului.
Mici sate rare, în care locuințile nu sânt de o potrivă. Găsești și coperișuri de stuh cu ochiurile sălbatece de geamuri mărunte ce se potrivesc cu dânsul. Dar de obiceiu șindila clădită țuguiat acopere păreți de gard și lut cenușiu, bine neteziți. Mai pretutindeni sânt împrejmuiri. Și aici roșul florilor de mașcat strălucește de departe pe polița dintre stâlpii cerdacului. Nu e ca în satele de moșneni din Buzău, dar e bine, mai bine decât în acelea dintre satele Prahovei care sânt departe de valea muncitoare a râului.
Locuitorii au cel mai frumos port din țară. Dacă țăranii din Neamț se înfățișează asemenea cu plăieșii timpurilor eroice, în cojoacele lor ca o platoșă și supt pălăriile lor cât o roată de car, aceștia din Dâmbovița, purtători de veșminte albe de pânză, bine strânse pe trup, și de pălăriuțe rotunde, sânt icoana cea mai deplină a Românului din munte, sprinten, vioiu și isteț. Unele cămăși sânt ca de borangic, și au dungi galbene în lung. Femeile se acopăr pe cap și se înfășură supt bărbie cu valuri de pânză sau mătasă supțire; cămașa, vrâstată cu roșu la umăr, e înegrită de arnici și luminată de nenumăratele puncte de aur ale fluturilor. Fota, încheiată înainte, e de o bogăție și de o felurime de linii în lung și de podoabe, toate în colori vesele: roșu, galben-deschis, cum nu mai poți găsi nicăiri. Și simțul firesc pentru artă se simte și în unele înflorituri în relief ale caselor, care acopăr păreții întregi și dau forme pe care noua artă secesionistă a Apusului se căznește a le descoperi astăzi.
Ca și în Neamț și Suceava, săteanul e și aici de o cuviință prietenească care înseamnă pretutindeni neamul nostru când e curat de amestecuri și n’a fost schimbat în suflet de destrăbălarea orașelor: în „bună-ziua” pe care ei o dau călătorilor nu e însă sfiala, umilința fricoasă a sătenilor din șes, deprinși să aibă stăpâni, cărora li sânt cu totul supuși. Cu cât înaintezi mai mult și te bucuri la vederea acestor alese însușiri, cu atâta Ținutul s’a împărtășit mai întins de viața cinstită, timp de mai multe veacuri, de sufletul mândru și războinic, foarte simțitor pentru dreptate, al moșneanului.
Ca și în părțile Buzăului, sânt aici multe cruci de piatră pe margenea drumurilor. Nime nu se atinge de ele, pentru sfințenia semnului îndeplinit în ele și, tot așa de mult aproape, pentru evlavia ce se cuvine față de strămoși, al căror gând și ale căror nume sânt săpate acolo în slovele lor bătrâne pe care nimeni nu le mai înțelege, dar pe care tinerii trecuți prin școli le știu că sânt cele din cărțile bisericești. Se pomenesc în buchi întemeietorii, aceia cari au „ridicat” piatra, soțiile lor, rude, părinți, Domnul din Scaun. Unele sânt foarte vechi, și, lângă fântâna de la Gemenea, am găsit o înaltă piatră, desăvârșit păstrată, care a fost pusă acum trei sute de ani, în 1597, de frații Buzești, cari amintesc în pisanie de Mihai-Vodă cel viteaz, de Doamna Stanca și de tânărul fiu de Voevod Petrașcu, care a domnit peste doi ani și el supt numele de Nicolae-Vodă. Dacă te oprești și începi a ceti, ești sigur să vezi apropiindu-se stăpânul locului unde stă crucea, vre-un înalt moșnean, bine clădit, cu fața triumfătoare de sănătate, de putere și de blândeță, care-ți va da o „bună-ziua” sigură și nobilă și te va întreba cu interes despre înțelesul slovelor pe care nu i le-a deslușit încă nimeni: el va înțelege perfect cele ce-i vei spune și va fi adânc stăpânit de măreția vechimii. Une ori va veni patriarhul în mijlocul familiei sale, rumenii băieți zdraveni cari au făcut școala și albele fete în haine bogate, care râd ștrengărește de vechile date și de Voevozii de demult. Dar astfel de pietre nu se mai ridică aici ca pe la Buzău, unde mai ales călugării urmează vechiul obiceiu al trainicelor pomelnice sculptate. Ca în Prahova, Dâmbovicenii și Muscelenii durează pentru sufletele lor și ale răposaților lor mici paraclise de lemn, foarte văpsite și pe din afară; se mai văd aici, supt mici copereminte de șindilă, cruci cu câte două aripi, tot de lemn, care se ridică din pământ odată cu lemnul din mijloc, de care se tot depărtează: toate trei scândurile sânt acoperite de icoane grosolane, — jos stă Adam făcătorul de rău, începătorul păcatului —, și de nume care se înădesc necontenit.
Ne oprim pentru amiazi la cârciuma unui sat unde, dintr’o casă însemnată cu inscripția „Proprietar Popescu”, ni vin necontenit sunete de clavir puțin așteptate într’un colț așa de depărtat.
Se culeg prunele din marile livezi care sânt aici, mai mult decât pășunile și lanurile și pădurile, caracterul deosebitor al Ținutului. Crengile, încărcate ciorchină, ale prunilor cu frunze aspre, fără strălucire, sânt ușurate de podoaba rodului lor. Săteanul, nevasta și toată casa sânt prinși la lucru. Coșurile se răstoarnă în carul ce așteaptă dincolo de gardul de nuiele sau de ostrețe foarte bine rânduite și prinse în cuie. Și e o bucurie pe vespile de aur, care, bete de zeama dulce, zbârnâie și înțeapă, și e o bucurie pentru copiii numai în cămașă cari-și umplu burticică de prune!
Unii, cari au strâns mai de cu vreme, au și întins prunele pe uscătoare. Alții, tot așa de harnici, au vărsat coșurile în buțile încăpătoare și înalte, unde fructele fierb și ridică de-asupra spuma roșietecă. Iar alții, cei mai înaintați, au și gustat din țuica nouă și-ți dau lămuriri de-ți poți rupe gâtul cu ele, ca acel moșneag care descria ca un drum „boboc” o coastă pe care puțini cai ar fi în stare să urce o trăsură plină. Dincolo de Geamăna treci Dâmbovița. Vechea noastră cunoștință bucureșteană, slabă, gălbăgioasă, împodobită cu poduri meschine și scumpe cheiuri pe păreții cărora cresc însă buruiene sămănate cu hârtii murdare, — e cu totul altfel aici, unde ea este încă țăranca vioaie, iute, cu sufletul curat. Nu o apă ruptă în șuviți ca lalomița, ca Prahova; într’un singur curs ea se azvârle peste prund și bolovani, împistrindu-se de spumă, sare peste piedeci albă de furie, mișcă mori jucându-se și amintește, prin neastâmpărul din vara liniștită, turbarea ce o cuprinde în primăvara cu toane, când cară pietroaie întregi, îneacă toată albia, sare de năruie șoselele și vuiește amenințătoare la pragul caselor clădite înalt. De-o parte, spre Muscel, o stăpânește un munte de piatră cu stratele albe, galbene, roșietece, sure, așezate așa de drept ca și cum o mână de om dibaciu, de uriaș cu bună rânduială, ar fi fost la mijloc. lar, dincolo, o tâmplă de deal verde, împădurit, stă ca o sentinelă în fața celei din oastea dușmană. Satul Lăicăi (urmașii lui Laico sau Laicău) arată case gospodărești, foarte trainic clădite: ele au mai toate câte două rânduri, amândouă pentru locuință, cerdace înalte, trepte de piatră. De la frumosul sat pornesc doi călărași, pe cai focoși cari zburdă, trezind șăgalnici nori de praf: când și când, la răspintii, la margenea lanurilor, la întretăierea drumurilor, pănă la ceasurile de noapte, când călătorești cu mâna pe revolver, vom avea acești tovarăși de cale, pe lângă cari s’a adaus un brigadier îmbrăcat țărănește, care face pe jos drumul de la Văleni la Câmpulung, îngrijind de calul său bolnav.
Acum sântem în Muscel, și îndată înțelegi numele acestui ținut. Muscelul înseamnă același lucru ca „muncel”, adecă munticel, munte mic, deci deal înalt, pietros. Și așa și este de aici pănă la Câmpulung, un singur muscel. Nu sânt dealuri de lut ca aiurea, ci treci pe pământ negru frământat cu pietricele.
Nu se văd risipituri, crestături, ruine, alunecări, ca în acele părți, ci pretutindeni ușoara plisă verde-deschis acopere totul, afară de îngusta linie jupuită a șoselei. Nu poți deosebi deal și vale, șiruri limpezi de înălțimi; toată întinderea e necontenit boțită, coșcovită, în cocoașe mari, care au nume și sânt numai câteva, și în cucuie mici, care sânt fără număr, care răsar la tot pasul și n’au niciun nume, firește. De cele mai multe ori sânt numai umflături rotunde, dar pe alocurea vezi și dungi, drepte ori strâmbe, muchi ascuțite ca o spinare de vită; în de obște însă. pare că-ți stă înainte o mare închegată în toanele frământate ale clocotului. Păduri nu se află nicăiri, livezile sânt numai în sate sau în raza lor, dar copaci răzleți, grupe, perdele se înalță pretutindeni, dând viață frumosului Ținut.
Sate mari nu se strâng, ci casele sânt presărate în toate părțile, stropite pe verdele dealurilor. Din vreme în vreme, trec cară încete, dar adevărata podoabă românească a Muscelului sânt călăreții, bărbați și femei, cari răsar pe o creastă și se pierd îndată într’o groapă, din care se ivesc iarăși în clipa următoare; în ei pare că învie priveliști din vechile vremi ale luptelor pentru Domnie, purtate în mare parte cu acești țărani. Turme de oi, câteva vite albe sânt sămănate pe priporul drumului mare, și băutura o dă râulețul ce fuge nebunatec, în adâncitura din stânga șoselei.
Se face seară în singurătate. Soarele a scăpătat după nori vineți. Încă odată, toate se aprind de o trecătoare lumină roșietecă, de o fantastică tristeță. Apoi din cerul rece întunerecul cade ca o ploaie de cenușă. De pe vârful unui deal se vede încă o înălțime verde, și, mai sus de dânsa, munții de hotar, în linie vânătă. Între dealul cel din urmă și Carpați e deschis „Câmpul cel lung”, care nu se zăreșle încă.
Urcăm dealul în noapte, pe jos, pe când caii, în urmă, aburcă din greu trăsura, sunând încet din tălăngi. Întunerecul creiază păduri și prăpăstii de-a lungul urcușului care nu se mai mântuie, cu șerpuirile șoselei pustii. Arare ori, un car înegrește înaintea noastră, venind din sus, și trece mai la vale fără niciun zgomot, ca o fantasmă. Un singur greier țârâie de două ori, ca de spaimă, în iarba săracă. Secerea lui Craiu-Nou e înghițită îndată de norii vineți pe cari-i aduce de la munte vântul iute, rece.
Și iată că de sus Câmpulungul apare cu șirurile-i de lumini, într’o îngustă linie dreaptă scânteietoare. Mult de-asupra, pe înălțimea de dincolo, păzește o singură lumină de păstor, roșie.
Și spre orașul care asigură acum, de așa de departe, coborîm drumul albicios printre livezi negre, printre case rar luminate și drumeți ce se strecoară tăcuți. Și trecătorii de pe podul de-asupra Râului Târgului, soldați, femei, par umbre rele, care pândesc și așteaptă. Numai lumina întreagă a centrului împrăștie norul de nelămurită tristeță care a învăluit pe încetul sufletele.
3. Viforâta. Mănăstirea din Deal.
Seara spre Viforâta, o mănăstire din vale, care nu se vede, pe când zidurile galbene ale Dealului stăpânesc peste toată întinderea; ți s’ar părea că mortul de aici și-a ales singur acest lăcaș pentru a cuprinde și mai departe cu ochii, domnește, pământul pe care l-a apărat cu sabia cruntă.
