Turnul-Măgurele a fost o străveche strajă războinică, a Romanilor latini, a Romanilor greci, a barbarilor, a Turcilor la sfârșit, cari, din acest „Nicopolis-cel-mic”, aveau în mâna lor, pănă foarte departe, satele dijmuite sau aduse în robie. Acum, turnul temut atâta vreme nu mai e nicăiri, nici măcar ca o podoabă de grădină, cum e celalt turn, de la Severin. Orășelul nou, crescut de pe la 11830 încoace, contemporan în modernitate cu Rrăila, Călărașii, Giurgiul și Severinul, se ascunde vederii între arborii săi încă verzi.
De la gară întri într’o stradă bine pietruită, dreaptă, și acest caracter al rețelei de drumuri din Turnu rămâne pănă la sfârșit. Arată să fie și bine luminat. Desfășurarea stradei mari dă la iveală întăiu o minunată catedrală nouă, din piatră, cu acoperișul turnurilor de aramă roșie, cu tăietura generală și podoabele săpate ale Curții-de-Argeș: nicio capitală de județ n’are un așa de impunător monument religios, care să fi fost numai în timpurile nouă. Pe urmă, într’o piață largă, se rotunzește o grădină, frumos croită și nu se poate mai bine îngrijită. Ai acum, în dreapta și în stânga, un Palat administrativ foarte chipos, un Tribunal ce se mântuie de clădit acuma, școli. Prăvăliile, mai mult scunde, poartă firme românești, care ascund de multe ori o proveniență bulgară a proprietarului; nume evreiești nu lipsesc nici ele, și mi se spune că mulți dintre grânari se țin de neamul pe care Iehova d-a binecuvântat spre înmulțire și îmbogățire, și pe pământul nostru.
O șosea duce spre port, între sălcii cu trunchiul borchinos, bolfos, spârcuit de ramuri strâmbe, ce se rășchiră fără frumuseță. Jos, malul dunărean e acoperit de buruieni de apă, pe care le-a sângerat, ucizându-le, toamna, de porumbiști brune, de pășuni pentru vitele îmbielșugat cornorate. Linia trenului, aproape paralelă cu șoseaua, se deapănă înainte, pe podișca ei pleșuvă. Între drumul de fier și cel de piatră, cărări se strecoară prin ierburile uscate: dungi negre, umede, pe care lunecă mai ușor roțile micilor căruțe ce se întorc goale după descărcat. Pe când altele pline, căruțe cu cai și cară cu boi, înaintează încet pe șosea, în lungi șiruri, ducând, supt acoperișul de coceni care-i ferește de ploaie, sacii umflați de boabe. Mână mahalagii din Turnu, Bulgari romanisați ca limbă, ori măcar ca port, căci au părăsit tichia și scurteica de abà cafenie pentru vesta neagră sau albastră, de postav, și căciula pătrată. Bulgari de peste Dunăre, lucrători ce se întorc cu simbrie românească în buzunar, după ce au prins carne din borșul gol cu care se mulțămesc, sau hamali de la port, trec în hainele lor de acasă prin vălmășagul de roți. Și, pe lângă mersul lor stângaciu, pe lângă fața lor bugedă, cu fălcile mari, se desface ager și aristocratic ciobănelul cu ovalul alb, blând, supt marea cușmă mițoasă, cu zeghea zvârlită împărătește pe umeri, Mocanul pribeag, fudul ca un pilealus, vechiul „căciular” al Dacilor străbuni, dorobanțul cu ochii isteți supt cocheta-i bonetă de serviciu.
Jos, se întinde acuma portul: vamă, magazii, pontoane, pârghii, cară ce se frământă: pănă în această tărzie toamnă friguroasă dăm lumii aurul holdelor noastre. Șlepuri așteaptă pe Dunărea de ardesie.
În față, stânca Xicopolei răsare, iarăși, pânditoare din valuri. Largi tăieturi prin verdeața uscată îi arată măruntaiele de piatră albicioasă. Într’o adâncitură, casele târgușorului sărăcăcios și sălbatec se înfig în râpă, risipite ca o turmă de oi, pe când fațada lor de clădiri mai mari, oarecum europene, se oprește în margenea țermului. De acolo vin Turcii supțirateci, în haine albastre, roșii, galbene, cari apar în portul și pe șoseaua Turnului, ca o amintire a altor timpuri și a altei lumi. Deosebită ca loc, precum e și în timp și în rost deosebită, cetatea de odinioară a Nicopolei, supt zidurile căreia a căzut pentru creștinătate, pe la „anul patru sute”, în mormântul măcelăriților sau în robia asiatică, floarea îndrăzneților din cavalerii Apusului, înalță tânguitoare, în singurătatea-i, ruinele și monumentul funerar al minaretului.
La întors, orașul nostru se vădește în sfârșit, cu ce are mai fraged și mai frumos, cu livezile, cu biserica splendidă, cu casele albe, cu întinsele căsărmi acoperite cu table roșii. O nevastă în port ardelenesc stă înaintea unei căsuțe. Alături se pleacă încet cumpăna unei fântâni de țară. lar din curtea căsărmilor te salută armonios și mândru sunetul reunit al tuturor goarnelor care deprind cântece de luptă.
4. Zimnicea.
De la Rușii-de-Vede în jos, prin mijlocul satelor mari ca orașele, cu case dese, acoperite cu tablă roșie, printre lanuri de grâu și rapiță, întinse în largul șesului, se ajunge, de la o gară luxoasă la alta, la Zimnicea.
Vechiul sat de pescari dunăreni s’a prefăcut cu totul în epoca Regulamentului Organic. S’a desemnat o piață centrală, s’a împrejmuit și plantat o grădină publică, în care se dărăpănă monumentul ridicat în amintirea trecerii Dunării de către Ruși și rămâne în părăsire un cochet casino, s’au tras razele drepte ale străzilor. Speranțele puse în această șchelă nouă nu s’au prea îndeplinit însă: negoțul n’a înflorit de ajuns pentru a da Zimnicii bogați în număr mai mare, iar sătenii au rămas cu întinsele lor curți nelucrate și fără o singură floare, — cine va pune o taxă pe pământul nelucrat? —, cu casele lor de pământ bătut care crapă și se dărâmă lesne supt coperișul de stuh, lângă construcții mai trainice acoperite cu olane în albie, de o coloare roșietecă ștearsă, pierzându-se în galben-suriu. Săli întregi din școala primară sânt goale; rari copii ai mahalalelor se pot înfrupta de cultura elementară; frumoasele fete umblă Dumineca și serbătorile cu părul ascuns în broboadă și cu picioarele goale; sus, pe malul Dunării vechea casarmă ce pândia asupra apei s’a prefăcut în cărămizi de construcție care s’au furat ori s’au risipit. Numai acum în urmă s’a legat cu un prea-frumos pod târgușorul cu portul cel nou, în care se ridică albe clădiri în stil românesc, pentru a adăposti organele administrative, lângă ponton. Și, prin silințile unor bătrâni veniți din vremuri mai bune și unor tineri de viitor, „Liga Culturală” și-a ridicat steagul de învățătură de-asupra unei modeste biblioteci poporale.
Drumurile la port ori la vechea cetate romană în ruine sânt de toată frumuseța. Unul duce sus, între sălciile învoalte, a căror floare galbenă înbălsămează delicat în serile de primăvară umedă. Celalt taie lanuri de rapiță ori de grâu, sămănate în țernă fărâmicioasă, surie ca o cenușă. Dintr’un loc și din altul, Dunărea se vede largă, bine strânsă în maluri, cu adâncuri primejdioase când vântul aspru încrețește valuri din apa-i de ardesie ca licăririle de plumb proaspăt.
Dincolo, malul e și mai prăpăstuit. Pe povârnișuri rotunzite spre apă se înșiră multe case mărunte, peste care se ridică marea clădire a gimnasiului, catedrala cu proporțiile impunătoare, încă două biserici, un supțirel minaret de moscheie pentru Turcimea nevoiașă, pe când la mal e gara de curând zidită.
Iar sus de tot, din cetatea pe care de atâtea ori au prelins-o focurile și au ciuruit-o gloanțele noasțele noastre, se văd bucăți murdare de zid galben, din care nimic nu amenință și care n’ar mai putea păzi nimic în acest Șiștov nou, plin de oaste cu scopuri pe care le putem bănui.
Muscelul
1. Spre Câmpulung.
Nu bagi de samă, în necontenita încălecare a înălțimilor rotunde cu prăpăstuite povârnișuri, din margenea răsăriteană a Argeșului, când treci de la un județ la altul. Aici, și cu un adaus la Apus al Vâlcii pline de mănăstiri, dar fără locuri de luptă, e în adevăr o țară, o singură țară. La Răsărit este Dâmbovița plană, cu drumuri oable, netede, regiune de adevărată „descălecare” spre odihnă: la Nord, dincolo de toată această încâlcitură de păduri, stă păretele de stâncă al Făgărașului, semeț, pustiu, inabordabil. Acolo e cuibul vulturului; aici el își destinde aripile.
În valea cu bisericuță, unde se grăbește iuțea apă de munte, se lucrează la fierăstraie, și trunchiuri mari călătoresc, negre, mucede, ca niște capete de ipopotami ieșite să soarbă răcoarea. Apoi, iarăși, pe lângă casele durate din lemn, cu pivnița supt ceardacul cu stâlpi și înaltul coperiș de șindilă de-asupra, peste podețele zguduite, ori de-a dreptul prin apa râulețului, spre suișul altei culmi, între prunii ogoarelor cu bielșugul de roadă ca niște mari flori albastre.
Ce-or fi așteptând fetele cu fota de roșu și aur, care stau înaintea ușilor de stejar vechiu? Nu s’a întors încă solul de biruință al Măriei Sale ca să li spuie că s’a isprăvit și că în groapa de la Posada, supt lespezi pe care nu pot să le ridice acei ce le-au prăbușit, zac, sfărâmate, oasele episcopului latin lângă ale celui din urmă Secuiu de la hotare!
Și de-odată Câmpulungul, de pe vârful ultimei culmi, ni-a răsărit neted și alb, prins de țermul apei Târgului, alergând iute către acel râu al Doamnei, care nu vrea să spuie vechea poveste romantică a numelui său.
Dar, ca să treci la Dâmboviceni, mai e drum.
El încunjură înălțimi rotunde, dincolo de care se ascund străvechi așezări rurale cu nume scurte, rude, ca al Mățăului. Se învârte, se strecoară, și dincolo de frumosul sat de moșneni unde păstorește cu glas dulce și cu glumă isteață părintele Cotenescu. Ne-am înfundat într’un aspru și măreț defileu de munte: o cheie de descuiat cu sabie tare se pune în calea întregitorilor de țară.
Dâmbovița, venind din sus, de la Mătieșul sumbru, trece tulbure în albie de piatră. Durerile cele vechi pe care le alintă fâșâitul trist al undelor ei nu mai sânt ale acelor boieri și țărani ieșiți în calea năvălitorilor medievali, ci noi înșine am fost marturi îndelungatei jertfe fără noroc de pe coastele Mătieșului, unde am îngropat un prinț străin, venit pentru pradă. Morții cari încunjură aici i-am văzut și ne-au văzut, li-am vorbit și ni-au vorbit; în împărtășirea sufletului nostru am cuminecat.
Sus, în față, pe cărare de căprioare, s’au suit schivnicii la schitul care nu se vede mai mare decât un cuib de pasăre. Jos, un archeolog sapă la temeliile unei mai vechi biserici îngropate. De la un creștet la altul pare că se întinde acea punte udă de lacrimi și cruntă de sânge care e viața acestui neam de luptă și de suferințe.
Departe, în acest ceas spre amurgit, la mormântul, din Dealul Târgoviștii, al lui Mihai Viteazul sună clopotele de pomenire.
La capăt, bisericuța din Golești, satul lui Gole, al urmașilor lui, boieri ostași, buni cavaleri și cărturari buni, de la Ivașcu și Albu la Radu și Dinicu, mărunt lăcaș de mari amintiri, la care se adauge aceia a trădării Olteanului Tudor, Domnul poporului în arme.
Județ arhaic, cu colțuri tăinuite, făcute parcă anume pentru a nu se răsbate la dânsele, cu drumuri înguste și întortochiate, tinzând spre munte, călărind dealurile spre Câmpulung, strângându-se lângă șuviți de torente mâncătoare spre Râmnicul Vâlcii, în cealaltă țară, care, o bucată de vreme a dominat Argeșul.
Pe aceste drumuri, printre frumoasele înălțimi totuși îmbrăcate încă, în ciuda hoților de păduri, totdeauna privilegiați, ajunge cineva la mănăstirile cele mai puțin cercetate:
Cotmeana, croită de Mircea „cel Vechiu”, refăcută și adausă supt Brâncoveanu, apoi supt Fanarioți, fără a i se fura bănuții de smalț de supt coperiș, mănăstioară domnească din vremi eroice, de la care n’a rămas decât această bisericuță; Valea Danului, impunătoare cu adaosul de supțioară, cu catapeteasma care a venit de la însăși biserica episcopală din Argeș; Tutana, cu măreața biserică, prădată în lăuntru, dar rămasă în zidurile-i puternice, între acei puțintei oameni săraci, așa cum au făcut-o, din porunca tinerelului Domn Mihnea, care era să fie Turc, însuși Mihai, care, el, trebuia să ajungă Domnul cel viteaz; Bascovul, la capătul unui sat sărăcuț, căruia i se fură fetele cele mai frumoase și mai deștepte de către mănăstirea secolului al XVII-lea, cu modestul lăcaș de închinare și căsuțele de adăpost, unde, supt buna supraveghere clin vremea mai nouă, se lucrează harnic la covoare.
Sus, pe dâlma prăpăstuită stă cetatea Poenarilor, adevărata „cetate a Argeșului”, de care se leagă crunte legende în legătură cu Țepeș.
Numai în jos spre Pitești timpurile apropiate au deschis larga cale domnească.
Și oamenii se potrivesc cu această natură care nu e aspră, dar cuprinde în ea o melancolie de trecut și de părăsire. Parcă ar fi cu toții odrasle de Voevozi acești bărbați și femei, cu prelunga față smolită, cu ochii negri adânci în cari se zbat, peste lipsurile de astăzi, flăcările eroice. Din ființa aici a Domniei au rămas strălucitele veșminte femeiești, numai din purpură și aur.
2. Câmpulungul.
E ceia ce-i spune și numele: un „câmp lung”, o vale prelungită între dealurile din dreapta și cele din stânga, o vale pe care și-a găsit drumul întăiu o apă, sufletul satelor și al orașelor, și pe urma ei s’au luat, îngânați de bolborosirea cântărețului de munte, oameni: străini, călugări viteji, cu crucea pe haină și spada în mână, Teutonii, când, în zorile noastre, anii erau abia o mie două sute; apoi oaspeți cu negoț și meșteșug, Sași mai ales; în sfârșit, din văi de munte, din șchele de hotar, din guri ale Carpaților, țăranii noștri, cari atunci ca și acum străbăteau drumurile în trăgănarea carelor ce lasă sufletu’n voia gândurilor și viselor, ori în mersul sprinten al cailor. De-a lungul câmpului s’au întemeiat atunci căsuțele albe, încunjurate de roadele hărniciei; morile vorbărețe, bisericuțele cu crucea înfrățitoare. Apoi și Domnii și-au durat aici Curți și mănăstire, mănăstire pravoslavnică, înaintea turnului măreț al căreia s’a prăbușit Cloașterul
(Kloster) catolicilor, străinilor. Și azi se vede acest turn, temeinic ca un descălecat de țară: el domină și ascunde biserica, nu tocmai mare, și de el se leagă un șir de case cu două rânduri, străbătute de ferești înguste, — care samănă cu cele de la Cozia. Și casele vor fi fiind din timpurile întemeierii, înainte de „o mie patru sute”, dar turnul e de sigur un vechiu străjer. Căci nu Matei-Vodă Basarab, restaurator aici unde lucrase din temelie alt Basarab poate, dintre Domnii veacului al XIV-lea, ar fi strâns, în timpurile sale de întindere a țării și de supunere a ei către Turci, aceste puternice rânduri de piatră, ce alcătuiesc turla măreață, pe care se rotunzesc unul de-asupra altuia șirurile de ocnițe, pe când, sus, încununează totul acoperișul rotunzit. Nu, aici nu sânt urme de decădere; din acest masiv turn se desface același spirit de mândrie tânără ca și din piatra care, supt jilțul fin sculptat al Vlădicăi, poartă săpată în slove adânci, drepte, fără legături de cochetărie tărzie, amintirea mormântală a lui Nicolae Alexandru Voevod, fiul „marelui Basarab Voevod, — care să se pomenească în veci” —, acel Nicoară Alexandru care pripi fuga Ungurilor prin trecători sângerate și adormi liniștit, în siguranța pazei bune, acum șase sute patruzeci de ani, deschizând calea vremilor.
Astăzi, cu desăvârșita îngrijire a caselor sale înflorite, a stradelor sale bine pietruite, a primblării sale, cu adăoșagul nou al școlilor vesele (nu voiu zice și cu statuia, puțin apocrifă, a unui erou, Radu Negru, cu totul apocrif), cu mișcarea din zilele de târg a unei țărănimi harnice și vioaie, Câmpulungul e vrednic de a se număra între cele d’intăiu orașe ale României: vile cochete, instalațiile de băi ale Eforiei Crețulescu aduc vara haine elegante, pe persoane care aparțin Cosmopolei franco-române; dar, dacă nu-i auzi, poți să admiri uneori fețele rămase de o frumuseță românească, cu toată înstrăinarea sufletească a fericitelor ce le au. lar, drumul de schimb cu Ardealul, care odată trecea prin Rucăr și Dragoslavele, deci pe aici, mergând acum prin valea Prahovei, și liniile căii ferate locale oprindu-se la Câmpulung, orașul, puțin cercetat de negustori, va rămânea, mult timp încă, cruțat de capitalurile străine de la Azuga sau din Lotru și de potopul de noroiu ucigător al Evreimii flămânde și barbare. În el toți aceia ce au nenorocul de a vedea scăderea neamului lor față de cavalerii aurului sau de microbii gologanului de aramă vor găsi mângâietoarea priveliște a unui mare, ideal sal românesc, a celei mai bune gospodării de țărani ce se află în cuprinsul Românimii.
3. Rucărul. Dragoslavele. Gura Dâmbovicioarei
Una lângă alta, pe laturile șoselei, care e prăfoasă, câteva zile abia după ploile cele mari, case cu două rânduri, având cinci-șase odăi, cerdace cu stâlpi și foarte adese ori șiruri de oale cu mașcat înflorit pe polițe. Mulții copii voinici privesc din umbra porților de lemn săpate, asemenea cu ale Românilor din Șchei. În curți, sus în cerdace ori pe margenile drumului răsar femei al căror port țesut în arnici, în fluturi, în flori de fir de argint și de mătasă pe fota roșie de aur nu-și poate afla părechea în cât Ținut locuiește Românimea.
