Când Mihai se întoarse din munți cu Sigismund Báthory, principele ardelean, el încunjură noua Târgoviște turcească și-i bătu zidurile timp de trei zile cu tunurile sale. O cuceri la urmă, dar în ce stare! Focul arsese atâtea din biserici, — și azi se vede fumul la biserica Sf. Nicolae. În niciun lăcaș dumnezeiesc nu se mai putea face slujbă: când trebui să jure credință, în 1598, trimeșilor Împăratului creștin, Mihai îi duse la Dealu, dar poate că o făcu și pentru a sta în biserica familiei, înaintea mormintelor tatălui și bunicului.

    Ca un învietor al Târgoviștii trebuie privit Matei Basarab. De sigur că el a prefăcut biserica lui Cercel, de și inscripția mai tărzie nu spune aceasta. Aici s’a îngropat el întăiu, pănă i se duseră oasele la Arnota,— aici, unde-și coborîse oasele singurului său copil, ce purta același nume, și unde dormia un somn de veci, care n’a fost tulburat decât de mânile hoților de morminte, cumințea lui Doamnă Elina. Tot atunci Vasile Lupu, împăcându-se cu Matei, dădu Târgoviștii biserica, așa de deosebită, moldovenească și cu podoabe gotice, a Stelei.

    Constantin Basarabul, urmaș al lui Matei, arată aceiași iubire vechii reședințe. Doamna lui, Bălașa, făcu din temelie biserica Sf. Vineri. Aici se petrecură ticăloșiile răscoalei celei de-a doua a Seimenilor, care nu jertfi numai o sumă de boieri, între cari bunicul lui Constantin Brâncoveanu, ci desgoli de podoabe toate bisericile, lăsându-li numai piatra zidurilor, cum se plânge un contemporan.

    Biserica Sf. Nicolae, zisă Simuleasa, are drept ctitor pe un Vel Căpitan de Sârbi al lui Constantin-Vodă, pe când biserica, azi dărâmată, a Buziucăi purta numele unui Sluger, apoi Clucer al lui Matei-Vodă.

    În zilele acestuia se astrucau morți în Biserica Târgului. Mai veche e biserica din Mahalà, unde zac boierii din Cornățeni, neamul vestitului Socol Clucerul din întâia jumătate a veacului al XVII-lea.

    Când nu se ținea de războaiele sale îndrăznețe și nesocotite, Grecul care-și zicea Mihail și pe care lumea l-a poreclit pentru totdeauna: Mihnea-cel-Rău, locuia aici în bunele case ale lui Cercel, drese și adause de Matei cel gospodar. Din porunca lui, aici se măcelăriră alți boieri fruntași, în sunetele de sălbatecă bucurie ale tabulhanalei turcești, care „zise”, înăbușind țipetele de moarte, „pănă-i isprăvi pe toți”. Apoi, în 1658, Turcii, Tatarii, veniți să pedepsească pe vinovat, nu cruțaseră Târgoviștea nevinovată, și ei răscoliră pănă și cenușa omenească din fundul gropilor. Ceva din aceste stricăciuni s’a dres de Grigorașcu Ghica, Domn grec de neam, care nu locui însă mai ales în Târgoviște. El a pus să se învelească biserica și casele domnești.

    Prin Brâncoveanu, nepotul lui Matei, Târgoviștea își avu ultimele zile glorioase. Biserica domnească fu făcută din nou, după regulele arhitecturii definitive din acest timp, la 1698-9. Tot așa, la Mitropolie același bogat și binefăcător ctitor ridică din nou ziduri mai largi. Casele domnești, de la care au rămas numai ruine neîngrijite, beciuri adânci, ferești goale, negre, lângă turnul chindiei, al străjii și cântecelor de seară, păstrat din multe reparații, pentru nevoia pompierilor, aceste case domnești au fost clădite tot de el, Brâncoveanul, care-și împărția vremea între București, Târgoviște și moșiile unde-și clădise palate ce mai trăiesc încă.

    Pe vremea lui Constantin Mavrocordat, un foc pustii orașul părăsit de Cârmuire. Fără bunătatea lui Grigore Ghica al II-lea biserica domnească s’ar fi dărâmat. Fără Mihai Suțu din 1785 și soția sa, Sevastia Callimachi, — Româncă după mamă și după tată —, ploaia care curgea prin coperemânt ar fi distrus din nou biserica: Icnachi Văcărescu, poetul, sfătui pe cele două persoane domnești să cheltuiască pentru o reparație nouă.

    E ultima oară când un Domn vrea bine Târgoviștii. Un alt Suțu, Alexandru, cel din preajma revoluției de la 1821, voi să iea orașului moșia și îndârji pe locuitori împotriva lui.

    Vremurile nouă n’au dat Capitalei părăsite pentru totdeauna decât șoseaua lui Bibescu, de la margenea orașului la Dealu. De la dânsele, Târgoviștea așteaptă încă pietatea și îngrijirea ce i se cuvine.

2. De la Târgoviște la Câmpulung.

    Ieșire din Târgoviște prin lungi mahalale curate. Spre Câmpulung pornește o largă șosea, care va fi dese ori întreruptă de drumuri desfundate și grunzuroase, de poduri pe care le-au luat apele de munte. Deocamdată însă linia albă se desfășură dreaptă și netedă, străbătută de cară ce se întorc de la târg cu deșertul, și merg încet-încet în pasul legănat al boulenilor mărunți cu ochii mari supuși. De-o parte și de alta, pajiște nouă, sămănată une ori cu cicoare și flori galbene desfășurate în raze, ca niște stele. Porumburile sânt înalte, vii. În dreapta, valurile albastre ale muncelelor; apoi pădurile se apropie, cu copacii în front des, prin care nu pot răsbate privirile. Dar sânt numai pâlcuri tinere, puțin înalte, care nu se pot asămăna cu vechii codri moldoveni, cu desișurile de brad ale Prahovei sau cu adâncimile de stejar ale Buzăului.

    Mici sate rare, în care locuințile nu sânt de o potrivă. Găsești și coperișuri de stuh cu ochiurile sălbatece de geamuri mărunte ce se potrivesc cu dânsul. Dar de obiceiu șindila clădită țuguiat acopere păreți de gard și lut cenușiu, bine neteziți. Mai pretutindeni sânt împrejmuiri. Și aici roșul florilor de mașcat strălucește de departe pe polița dintre stâlpii cerdacului. Nu e ca în satele de moșneni din Buzău, dar e bine, mai bine decât în acelea dintre satele Prahovei care sânt departe de valea muncitoare a râului.

    Locuitorii au cel mai frumos port din țară. Dacă țăranii din Neamț se înfățișează asemenea cu plăieșii timpurilor eroice, în cojoacele lor ca o platoșă și supt pălăriile lor cât o roată de car, aceștia din Dâmbovița, purtători de veșminte albe de pânză, bine strânse pe trup, și de pălăriuțe rotunde, sânt icoana cea mai deplină a Românului din munte, sprinten, vioiu și isteț. Unele cămăși sânt ca de borangic, și au dungi galbene în lung. Femeile se acopăr pe cap și se înfășură supt bărbie cu valuri de pânză sau mătasă supțire; cămașa, vrâstată cu roșu la umăr, e înegrită de arnici și luminată de nenumăratele puncte de aur ale fluturilor. Fota, încheiată înainte, e de o bogăție și de o felurime de linii în lung și de podoabe, toate în colori vesele: roșu, galben-deschis, cum nu mai poți găsi nicăiri. Și simțul firesc pentru artă se simte și în unele înflorituri în relief ale caselor, care acopăr păreții întregi și dau forme pe care noua artă secesionistă a Apusului se căznește a le descoperi astăzi.

    Ca și în Neamț și Suceava, săteanul e și aici de o cuviință prietenească care înseamnă pretutindeni neamul nostru când e curat de amestecuri și n’a fost schimbat în suflet de destrăbălarea orașelor: în „bună-ziua” pe care ei o dau călătorilor nu e însă sfiala, umilința fricoasă a sătenilor din șes, deprinși să aibă stăpâni, cărora li sânt cu totul supuși. Cu cât înaintezi mai mult și te bucuri la vederea acestor alese însușiri, cu atâta Ținutul s’a împărtășit mai întins de viața cinstită, timp de mai multe veacuri, de sufletul mândru și războinic, foarte simțitor pentru dreptate, al moșneanului.

    Ca și în părțile Buzăului, sânt aici multe cruci de piatră pe margenea drumurilor. Nime nu se atinge de ele, pentru sfințenia semnului îndeplinit în ele și, tot așa de mult aproape, pentru evlavia ce se cuvine față de strămoși, al căror gând și ale căror nume sânt săpate acolo în slovele lor bătrâne pe care nimeni nu le mai înțelege, dar pe care tinerii trecuți prin școli le știu că sânt cele din cărțile bisericești. Se pomenesc în buchi întemeietorii, aceia cari au „ridicat” piatra, soțiile lor, rude, părinți, Domnul din Scaun. Unele sânt foarte vechi, și, lângă fântâna de la Gemenea, am găsit o înaltă piatră, desăvârșit păstrată, care a fost pusă acum trei sute de ani, în 1597, de frații Buzești, cari amintesc în pisanie de Mihai-Vodă cel viteaz, de Doamna Stanca și de tânărul fiu de Voevod Petrașcu, care a domnit peste doi ani și el supt numele de Nicolae-Vodă. Dacă te oprești și începi a ceti, ești sigur să vezi apropiindu-se stăpânul locului unde stă crucea, vre-un înalt moșnean, bine clădit, cu fața triumfătoare de sănătate, de putere și de blândeță, care-ți va da o „bună-ziua” sigură și nobilă și te va întreba cu interes despre înțelesul slovelor pe care nu i le-a deslușit încă nimeni: el va înțelege perfect cele ce-i vei spune și va fi adânc stăpânit de măreția vechimii. Une ori va veni patriarhul în mijlocul familiei sale, rumenii băieți zdraveni cari au făcut școala și albele fete în haine bogate, care râd ștrengărește de vechile date și de Voevozii de demult. Dar astfel de pietre nu se mai ridică aici ca pe la Buzău, unde mai ales călugării urmează vechiul obiceiu al trainicelor pomelnice sculptate. Ca în Prahova, Dâmbovicenii și Muscelenii durează pentru sufletele lor și ale răposaților lor mici paraclise de lemn, foarte văpsite și pe din afară; se mai văd aici, supt mici copereminte de șindilă, cruci cu câte două aripi, tot de lemn, care se ridică din pământ odată cu lemnul din mijloc, de care se tot depărtează: toate trei scândurile sânt acoperite de icoane grosolane, — jos stă Adam făcătorul de rău, începătorul păcatului —, și de nume care se înădesc necontenit.

    Ne oprim pentru amiazi la cârciuma unui sat unde, dintr’o casă însemnată cu inscripția „Proprietar Popescu”, ni vin necontenit sunete de clavir puțin așteptate într’un colț așa de depărtat.

    Se culeg prunele din marile livezi care sânt aici, mai mult decât pășunile și lanurile și pădurile, caracterul deosebitor al Ținutului. Crengile, încărcate ciorchină, ale prunilor cu frunze aspre, fără strălucire, sânt ușurate de podoaba rodului lor. Săteanul, nevasta și toată casa sânt prinși la lucru. Coșurile se răstoarnă în carul ce așteaptă dincolo de gardul de nuiele sau de ostrețe foarte bine rânduite și prinse în cuie. Și e o bucurie pe vespile de aur, care, bete de zeama dulce, zbârnâie și înțeapă, și e o bucurie pentru copiii numai în cămașă cari-și umplu burticică de prune!

    Unii, cari au strâns mai de cu vreme, au și întins prunele pe uscătoare. Alții, tot așa de harnici, au vărsat coșurile în buțile încăpătoare și înalte, unde fructele fierb și ridică de-asupra spuma roșietecă. Iar alții, cei mai înaintați, au și gustat din țuica nouă și-ți dau lămuriri de-ți poți rupe gâtul cu ele, ca acel moșneag care descria ca un drum „boboc” o coastă pe care puțini cai ar fi în stare să urce o trăsură plină. Dincolo de Geamăna treci Dâmbovița. Vechea noastră cunoștință bucureșteană, slabă, gălbăgioasă, împodobită cu poduri meschine și scumpe cheiuri pe păreții cărora cresc însă buruiene sămănate cu hârtii murdare, — e cu totul altfel aici, unde ea este încă țăranca vioaie, iute, cu sufletul curat. Nu o apă ruptă în șuviți ca lalomița, ca Prahova; într’un singur curs ea se azvârle peste prund și bolovani, împistrindu-se de spumă, sare peste piedeci albă de furie, mișcă mori jucându-se și amintește, prin neastâmpărul din vara liniștită, turbarea ce o cuprinde în primăvara cu toane, când cară pietroaie întregi, îneacă toată albia, sare de năruie șoselele și vuiește amenințătoare la pragul caselor clădite înalt. De-o parte, spre Muscel, o stăpânește un munte de piatră cu stratele albe, galbene, roșietece, sure, așezate așa de drept ca și cum o mână de om dibaciu, de uriaș cu bună rânduială, ar fi fost la mijloc. lar, dincolo, o tâmplă de deal verde, împădurit, stă ca o sentinelă în fața celei din oastea dușmană. Satul Lăicăi (urmașii lui Laico sau Laicău) arată case gospodărești, foarte trainic clădite: ele au mai toate câte două rânduri, amândouă pentru locuință, cerdace înalte, trepte de piatră. De la frumosul sat pornesc doi călărași, pe cai focoși cari zburdă, trezind șăgalnici nori de praf: când și când, la răspintii, la margenea lanurilor, la întretăierea drumurilor, pănă la ceasurile de noapte, când călătorești cu mâna pe revolver, vom avea acești tovarăși de cale, pe lângă cari s’a adaus un brigadier îmbrăcat țărănește, care face pe jos drumul de la Văleni la Câmpulung, îngrijind de calul său bolnav.

    Acum sântem în Muscel, și îndată înțelegi numele acestui ținut. Muscelul înseamnă același lucru ca „muncel”, adecă munticel, munte mic, deci deal înalt, pietros. Și așa și este de aici pănă la Câmpulung, un singur muscel. Nu sânt dealuri de lut ca aiurea, ci treci pe pământ negru frământat cu pietricele.

    Nu se văd risipituri, crestături, ruine, alunecări, ca în acele părți, ci pretutindeni ușoara plisă verde-deschis acopere totul, afară de îngusta linie jupuită a șoselei. Nu poți deosebi deal și vale, șiruri limpezi de înălțimi; toată întinderea e necontenit boțită, coșcovită, în cocoașe mari, care au nume și sânt numai câteva, și în cucuie mici, care sânt fără număr, care răsar la tot pasul și n’au niciun nume, firește. De cele mai multe ori sânt numai umflături rotunde, dar pe alocurea vezi și dungi, drepte ori strâmbe, muchi ascuțite ca o spinare de vită; în de obște însă. pare că-ți stă înainte o mare închegată în toanele frământate ale clocotului. Păduri nu se află nicăiri, livezile sânt numai în sate sau în raza lor, dar copaci răzleți, grupe, perdele se înalță pretutindeni, dând viață frumosului Ținut.

    Sate mari nu se strâng, ci casele sânt presărate în toate părțile, stropite pe verdele dealurilor. Din vreme în vreme, trec cară încete, dar adevărata podoabă românească a Muscelului sânt călăreții, bărbați și femei, cari răsar pe o creastă și se pierd îndată într’o groapă, din care se ivesc iarăși în clipa următoare; în ei pare că învie priveliști din vechile vremi ale luptelor pentru Domnie, purtate în mare parte cu acești țărani. Turme de oi, câteva vite albe sânt sămănate pe priporul drumului mare, și băutura o dă râulețul ce fuge nebunatec, în adâncitura din stânga șoselei.

    Se face seară în singurătate. Soarele a scăpătat după nori vineți. Încă odată, toate se aprind de o trecătoare lumină roșietecă, de o fantastică tristeță. Apoi din cerul rece întunerecul cade ca o ploaie de cenușă. De pe vârful unui deal se vede încă o înălțime verde, și, mai sus de dânsa, munții de hotar, în linie vânătă. Între dealul cel din urmă și Carpați e deschis „Câmpul cel lung”, care nu se zăreșle încă.

    Urcăm dealul în noapte, pe jos, pe când caii, în urmă, aburcă din greu trăsura, sunând încet din tălăngi. Întunerecul creiază păduri și prăpăstii de-a lungul urcușului care nu se mai mântuie, cu șerpuirile șoselei pustii. Arare ori, un car înegrește înaintea noastră, venind din sus, și trece mai la vale fără niciun zgomot, ca o fantasmă. Un singur greier țârâie de două ori, ca de spaimă, în iarba săracă. Secerea lui Craiu-Nou e înghițită îndată de norii vineți pe cari-i aduce de la munte vântul iute, rece.

    Și iată că de sus Câmpulungul apare cu șirurile-i de lumini, într’o îngustă linie dreaptă scânteietoare. Mult de-asupra, pe înălțimea de dincolo, păzește o singură lumină de păstor, roșie.

    Și spre orașul care asigură acum, de așa de departe, coborîm drumul albicios printre livezi negre, printre case rar luminate și drumeți ce se strecoară tăcuți. Și trecătorii de pe podul de-asupra Râului Târgului, soldați, femei, par umbre rele, care pândesc și așteaptă. Numai lumina întreagă a centrului împrăștie norul de nelămurită tristeță care a învăluit pe încetul sufletele.

3. Viforâta. Mănăstirea din Deal.

    Seara spre Viforâta, o mănăstire din vale, care nu se vede, pe când zidurile galbene ale Dealului stăpânesc peste toată întinderea; ți s’ar părea că mortul de aici și-a ales singur acest lăcaș pentru a cuprinde și mai departe cu ochii, domnește, pământul pe care l-a apărat cu sabia cruntă.

    Drumul se înfundă pe lângă dealul cu viile și mănăstirea Sfântului Nicolae, printre casele de țară ale satului Viforâta, mărgenit de copacii bogați ai livezilor de pruni. Noaptea se coboară încet în lina învăluire a întunerecului răcoros, care înseninează sufletul.

    Încunjurată de înălțimile verzi, înfășurată de livezi, vii și pădure, mănăstirea-și grămădește într’o adâncitură pătratul de ziduri, biserica nouă-nouță în reparația ei de dăunăzi și căsuțele răzlețe. E o veche ctitorie a lui Vlad-Vodă din 1530, dar din zidirea de atunci n’a rămas altceva decât zidul foarte gros, a cărui formă încă a fost adesea ori prefăcută. Un cutremur aduse clădirea din nou de pe la 1830, și acesteia i s’a dat acum câțiva ani, cu cheltuiala Casei Bisericii, spoiala din urmă. Icoana Doamnei lui Leon-Vodă, înaintașul lui Matei Basarab, îmbrăcată în argint suflat cu aur, destul de slab lucrată însă, această lucrare din 1631 nu se potrivește, cu toată găteala nouă ce s’a uscat abia.

    Afară de această icoană, Viforâta are cel mai bun arhondaric din țară, întemeiat de Banul Grigore Brâncoveanu, cu multe odăi de dormit, un larg salon și o interesantă odaie turcească.

    Petrecusem seara în acest cadru de veche eleganță a boierilor noștri, pe când stareța, înspăimântată de singurătatea-i fără apărare, istorisește pățanii de tălhari, lungul șir de prădăciuni și călcări din partea locuitorilor fără frica lui Dumnezeu ai satului vecin.,, Uite, domnule, nici bieții câni nu ni i-au lăsat în pace: unul umblă în trei picioare, altul hârcâie de tusă. pe al mieu l-au împușcat ca să-și răsbune”.

    E privighere în ajunul Tăierii Capului Sf. Ioan. Policandrele cele mari sânt stinse în biserică; numai înaintea câtorva icoane chemate mai des în ajutor ard lumânările de ceară galbenă; altele luminează pupitrele unde maicile cântă răsfoind cărțile de rugăciuni. Chipurile veșnic cernite sânt mâncate de umbră. Troparele se ridică mai mult nesigure, false, obosite, într’un lung cântec fornăit care sfarmă toată frumuseța tremurătoare sau mișcată a glasului de femeie. Zidurile groase parcă izvorăsc întunerec și o apăsătoare jale, din care se desfac numai acele puține lumini sfioase și plânsul acela monoton al glasurilor obosite, șterse, ce vin ca de supt pământ.

    A doua zi, căutăm prin păduricea nouă, prin viile țărănești, pe poteci și polecuțe, pe care dimineața le-a bătut cu firele de mărgăritar fără număr ale rouăi, calea la mănăstirea din Deal. Vederea se deschide, când în stânga, asupra strugurelui de clădiri al mănăstirii, când în dreapta, asupra turnurilor multe ale Târgoviștii, ale căror copereminte de tablă nevăpsită scânteie la soare, într’o veșnică tremurătură de argint. Sălcii dese ascund cu totul cursul lalomiței. lar clădirile galbene care cuprind acele moaște tragice, capul tăiat, desgropat al lui Mihai se înfățișează tot mai aproape, în sunetul de chemare al vechilor clopote, care vestesc astăzi tăierea capului marelui mucenic pe care Biserica-l numește Înainte-Mergătorul, — cum numim și noi, când visăm mai mândru, pe mucenicul nostru, care a fost în ceasurile sale de mărire „Domn al Țării-Românești și Ardealului și Moldovei”.

4. Potlogii. Găisenii. Căscioarele.

    Când trenul se oprește mai mult timp la gara Titu, înzestrată cu vestite plăcinte și crafle, când, mergând la răzleața Târgoviște sau întorcându-te de acolo, rămâi să-ți îngâni urîtul așteptării cu acest titlu de glorie al localității, îți închipui că numele de Titu, care, pe lângă toate, sună și roman, acopere cine știe ce târgușor curățel, cu strada lungă și dreaptă a prăvăliilor încunjurată de tufoasa verdeață a copacilor bătrâni în cari se ascund ochiurile albe ale căsuțelor de țară.

    Ci lasă aceste gânduri de poesie română și romană, călătorule, care, după gustarea neapăratei plăcinte, nu te întorci pe peronul cunoscut de toată lumea, ci ieși pe ușa ce se deschide asupra câmpului neted din această margene argeșeană a județului Dâmbovița.

    O alee de copaci vânjoși duce la o fântână cu cumpănă, și de aici încep să se înșiruiască bietele și puținele căsuțe care alcătuiesc târgul Tot clădiri strâmbe de prin anii 1850-60, când satul începea să prindă aripi care n’au mai crescut de atuncea. Rare ori câte o grădiniță de flori sau altă podoabă arată îngrijire, gust de gospodărie bună. De alminterea, numărul caselor în care locuiesc particulari e foarte mic. În cele mai multe din aceste cocioabe cu coperișul deșelat sânt „autorități” sau așezăminte: școala, banca rurală, „plutonul jandarmeriei”, cu movili de fân în curte și mașcat roșu la fereastră, farmacia, judecătoria, o primărie cum nu se poate mai dărăpănată Prăvălii cu titluri mărețe se sprijină în față pe patru pari ca un moșneag cerșitor pe cârjă; firește că nu li se zice altfel decât, ca la orașe, în limba cea nouă, supțire: „manufactură de fier”, „magazin de coloniale”; prăvălia bărbierului se recomandă mușteriilor ei țărani ca „salon de ras, tuns și frezat”.

    În fiecare Duminecă e la Titu zi de târg pentru țărănimea din împrejurimi. Așa e, deci, și astăzi. Slujba în biserica, zidită la 1863-4, cu un coperiș de lemn care se năruie, s’a isprăvit răpede și degrabă; lacătul e pus la curtea buruienoasă cu modâlci de morminte, cruci ieftene și câte un frumos „monument” adus de la București pentru vre-un mort de familie bogată. Tot așa de bine lăcătuite trebuie să fie la acest ceas, puțin înaintat, de dimineață și celelalte patru biserici, din satele ce sânt alipite la această comună.

    O parte din sătenii de acolo au năvălit pe singura stradă, cu patru prăvălii „moderne”, de la Titu. În margenea drumului, lângă niște arii de grâu, s’a întins, supt șoproane și în cruda lumină a soarelui de August, marele târg de pepeni, cari zac pe lăvicere, așteptând cumpărătorii, alți țărani, cari-i drămăluiesc în mâni și-i ciocănesc cu luare aminte. Astfel s’a strâns o lume întreagă în albul port sprinten al Muntenilor, în cămășile bătute cu fluturi scânteietori și foarte îmbielșugat cusute cu arniciu roșu, în fotele tărcate și stricate de modă ale femeilor și fetelor. Altfel, nu e bucurie și mulțămire, de loc mândrie și foarte rare ori frumuseță. Despicând mulțimea oamenilor slabi și pepenilor rotunzi, înaintează, întrecându-se biruitor cu aceștia, trei fruntași ai vieții politice locale, rostogolindu-se mândru printre supușii lor. Îmbrăcămintea femeiască a orașelor e înfățișată numai de o fetiță care țupăie elegant pe margenea șoselei, într’o rochie scumpă. lar ca un semn al rânduielii ar fi, nu jandarmul plin de osânză care trece pe un cal ce se îndoaie, sămănând și prin aceasta, ca și prin mersul său potolit în marea căldură, a cămilă, ci prin poștașul curat și vioiu care găsește că e de folos să se grăbească pentru a împărți corespondența, aruncată de accelerat, a acestei „urbe” Titu.

    De fapt, avem aici icoana unui sat căruia i s’a stricat rostul. Satul cel vechiu, numit Titul după strămoșul ce s’a așezat aici în lunca Argeșului, putea fi sărac și mic fără să-ți vie a râde de dânsul; la târg nu te poți uita fără să zimbești. E adevărat că nu-ți e scârbă de el ca de târgușoarele din Moldova, unde Jidovimea umple cu murdăria și harhatul ei golurile vieții noastre.

    După ce am văzut toate măririle Titului și chiar cupeaua prăfuită care așteaptă înaintea unui „magazin de coloniale” unde se vinde vin acru și salam deochiat, țăranul de pe capra vechii trăsuri de oraș care ne duce arată că „s’a terminat”.

    Ciudată vorba aceasta străină în gura birjarului de țară! Ai zice că a venit de la București cu trenul, prin vestita gară. Dar omul are un fiu care învață acolo, la București, și, zice tatăl, se îndeletnicește acum cu „tesa de licență”. De alminterea și celalt vizitiu, care duce pe tovarășii noștri, știe să vorbească după moda nouă și, odată, el spune suspinând că lumea nu mai e cum a fost odată, ci „s’a modificat”. Deci, nu se strică numai, în acest timp de năvăliri și de amestecuri, portul, ci și limba: vechea limbă curată se împestrițează prin vorbele care sosesc de-o potrivă din școală, din oaste, de la toate dregătoriile, de la toate afacerile și de la curtea proprietarului sau arendașului. Și, precum polcuța, fusta, barișul nu sânt mai frumoase decât cămașa înflorită, fota sprintenă și maramele, tot astfel acest jargon al civilisației, care începe a pătrunde pe încetul și în sate, nu se poate asămăna cu hotărîta și mlădioasa limbă, plină de sunet și de înțeles, a veacurilor trecute.

    Cum ieși din hardughiile târgului în largul câmp de miriști și de înalte porumburi, de-asupra căruia se ridică arbori, răzleți sau în uriașe mănunche, pănă la pădurile ce vin din jos către lunca Argeșului, te afli între oameni și mai săraci, între locuințe și mai umile. Cel mai apropiat cătun, Cornetul, are numai căsuțe strâmbe, cu păretele din față prăvălit ca fruntea unui cap țuguiat, cu fereștile fără niciun fel de formă, tăiate în două, în patru, de lemne înegrite sau de bucăți de hârtie, care se întind une ori într’atâta, încât abia dacă rămâne neacoperit un colțișor de sticlă; fân, paie, panglici de scoarță scorojită fac un vârf frământat și mițos pe care te miri cum nu-l spulberă vântul când trece peste această șubredă calicie. În astfel de împrejurări, ar fi în zădar să aștepți o podoabă, o grijă a frumuseții. Pe văruială, care lipsește și ea une ori, se desfac doar numai urîte pătrate de margeni, tămânjite roșu și albastru. Împrejmuirea lipsește de cele mai multe ori. Casele sânt numai niște înjghebături țigănești de vergi și de lut. Câte o văcuță rătăcește, un porc urît scurmă. Cu toată Dumineca, abia găsești cămăși curate, și puțină lume va fi plecând din cătune de acestea, făcute cu pribegii și nenorociții de pe aiurea, spre marile sate vecine unde e horă și dragoste și zburdăciune.

    Și încă sântem acum în vremea bielșugului celui frumos al naturii, când frunzele fără număr ale munților, copacii fără roadă acopăr suferința și ticăloșia. Ce trebuie să fie însă în goliciunea mârșavă a zilelor de toamnă, ori în revărsarea de ape a desghețului!

    „Modernitatea” e însă și aici represintată. În capul cătunului, nu pentru el, ci pentru drumul mare, se răsfață un număr de zidiri trainice și frumoase ale negustorului român din partea locului, care chiamă lumea la „rachiu japones”, mai scump, deci mai supțire decât cel obișnuit, și la „salonul de dans”, care e o șură cu fereștile sparte.

    Cu satul ce urmează, Odobeștii, încep însă casele, mai bine clădite și mult mai bine îngrijite, ale vechilor locuitori, strânși în sate mai mari; coperișurile sânt de șindilă măruntă neagră; păreții drepți, mai înalți, sânt străbătuți de adevărate ferești luminoase; între stâlpii pridvorului de lemn se prinde ici și colo o poliță pe care se răsfață mașcatul cu florile îmbujorate, de un roșu catifelat, luminos, vesel.