Câmpina nu se vede, ca și cele mai multe din vechile așezări românești,—și aceasta e foarte veche, trecutul ei se coboară pănă în străvechile vremuri ale Slavilor, căci, cu toată aparența, numele de „Câmpina” n’are nimic a face cu câmpul. De la gară, o șosea bolovănoasă, plină de prund adânc, duce în sus, spre o culme de lut goală, pe lângă începuturi sărăcăcioase de fabrici, pe când la dreapta malul se rupe prăpăstuit, lăsând privirea să străbată în adâncul din care răsar gâturile negre ale sondelor uriașe, ca turnuri cernite ale unei strașnice capiști a diavolilor răi. Din sus, vin șiruri de care încărcate, și din jos, de la tren, suie altele, ducând mari cocioabe de lemn cu un rost nelămurit. Rar, câte un drumeț pe jos face să scrâșnească boabele mari ale pietrei de râu, care nu se va preface lesne în drum ușor și tare.

    Un mare și frumos pod se ridică la înălțime asupra cursului sfâșiat în șuviți de oțel albăstriu al Prahovei, ce se zbeguie în pietriș, curată pare că nu s’ar revărsa în preajma ei duhorile negre ale păcurii care pătează totul, în margenea liniei, cu murdăria ei grasă, îndărătnică. Și aici, afară de clădirile prundului pe drumul cel nou, trecutul a rămas stăpân pe drepturile sale, și stăpânesc încă vremile patriarhale, limpezi și line. De și e o zi de lucru, sătenii cari-și mână boii domoli au portul neatins de înrâuririle altei munci și altor scopuri decât ale lor: fluturii scânteie în soarele puternic pe bătătura albă a cămășii învoalte, în care e prins mlădiosul trup al fetelor.

    Aici e încă lumea lui Dumnezeu și, pe pământul nostru, lumea lui Grigorescu. Undeva, este o căsuță cu două rânduri, cu cerdac de-asupra pivniții, cu coperișul de șindilă țuguiat, cu fereștile mici, vechi și cu gardul de împrejmuire dărăpănat; e o casă, nu o vilă. Acolo șade singurul nostru pictor în adevăr mare. De câte ori se sălășluiește el în cămăruța bătrânească, ea îi aduce, — cum e deprinsă de mult și cum va face totdeauna, cât timp va fi aici un ochiu strălucitor, care vede, și un cald suflet, care simte, — îi aduce din bielșug albastrul blând al cerurilor, fumuriul zărilor prăfuite, verdele amestecat cu mult albastru și cu stropi de sânge al pajiștilor, veghea singuratecilor copaci, alaiul carelor călătoare, cu ochii sticloși și pașnici ai boilor albi și tot cârdul de feți-frumoși sprinteni și trandafirii, tineri ca floarea, al ciobanilor și ciobănițelor, cari sânt copiii de casă pe lăngă acest Împărat bătrân al celei mai mari și mai simple frumuseți.

    Și la întrarea în orășel nu vezi semnele timpurilor de astăzi. De pe culmea cu povârnișurile prăpăstuite, întri în lungi strade de sat mare, cu multe căsuți mărunte, ațipite supt cușmele sure de veche șindilă, cu cerdacele scoase înainte de-asupra ferestuicilor din față, care par niște ochi mici de moșneag supt sprincene stufoase; în curte văd pomi răzleți de livadă lăsată în voia Domnului; clădirile gospodăriei sânt aceleași ca ale unui țăran mai cu chiag; legături de ardeiu și de pătlăgele atârnă din streșină în salbe roșii și vinete. Abia vezi câte un sălean mergând inimos către piață.

    Dar din sus vin oameni cu pete unsuroase urîte pe cămașa înfoială; în câte-o căsuță s’a oploșii musteriul străin, care se anunță, prin tabla prinsă de supțiratecii stâlpi de lemn, ca fierar și lucrător de orice fel de unelte pentru sondaj; ba câte unul din oaspeții aduși de bogăția ascunsă a păcurii și-a durat pentru acest meșteșug, cu cât mai presus de vechea bătaie din ciocan a Țiganului faur, o lungă magazie de scânduri, pe care, iarăși, o împodobește inscripția românească nouă-nouță.

    Strada centrală poate fi privită însă ca „un dar al petrolului”. Și tot așa prăvăliile de haine gata pe care încep a le deschide Evrei moldoveni cu numele nemțești. Fabrica de bere Bragadiru are aici o sucursală, într’o casă pe jumătate ca de oraș, pe jumătate ca de sat, care trebuie să fie plină de lucrători din toate neamurile în zilele zgomotoase și sălbatece de Duminecă și de serbătoare, când cutare rege al rafinăriilor zvârle sute de lei în mâna Țiganiilor lăutari, înebuniți de bucurie.

    Stăpânirea acestor cuceritori prin ban cuprinde un colț întreg din Câmpina modernă, care se ridică din curățirea de bogății a adâncurilor pământului nostru. Treci pe lângă încăpătoarea, chiar luxoasa clădire pe care e scris numai în nemțește, ca în Orientul turcesc sau asiatic, unde nu se ține samă de țara găzduitoare: „Școala germană”. Un drum care era pănă dăunăzi o cărărușă printre livezi, se deschide acum, și pe o lăture a lui se înalță un șir din cele mai frumoase vile, clădite de un German foarte bogat, vile care se adaugă la contrastele celelalte.

    Căci totul e alcătuit aici din contraste. La câțiva pași de la acești păreți în toate colorile, pe cari-i înfășură iedera bogată și-i încunjură grădina scumpă, se lucrează la o biserică a cultului catolic, pentru atâția credincioși pe cari i-a adus și-i aduce tot vântul aventurii. Dar din acest loc se văd cele patru turnuri ale bisericilor noastre, dintre care una, cu un stil frumos, se arată a fi veche, pe când cealaltă ar fi, mi se spune, numai un dar al unui localnic care a vrut să mulțămească astfel lui Dumnezeu pentru binele venit pe neașteptate asupra lui. Un altul din acești aleși ai norocului și-a făcut numai o reședință de prinț, care și ea se înalță sus de tot peste umilele locuinți ale târgușorului trezit din liniștea lui seculară de șuierul mașinelor și de izbitura ciocanelor greoaie, de frigurile scormonirii pământului după zama neagră ce se preface în aur, în plăceri, în risipă și în stricăciune, în strigătoare nedreptate pentru munca grea a săracului.

    Cine ar crede că un astfel de loc e, nu numai adăpostul unui pictor mare, care a descoperii aici altfel de bogății, din acelea ce aduc veșnica bucurie a oamenilor prin înălțarea sufletelor lor, dar și odihna a doi oameni de știință, dintre cari unul e numai harnicul și inimosul doctor Istrati, iar celait însuși B. P. Hasdeu!

    Acestelalte vile, care vin după ale petroliștilor din străinătate și din țară, se descopăr mai greu. A bătrânului istoric, cugetător și poet e pe o culme, la capătul unui șir de căsuțe, locuite de străini în haine de lucrători, cari s’au cuibărit în locul vechilor gospodării de țărani. După grilajul de fier cu simboluri mistice, vezi o grădiniță cu copaci înalți și fațada casei de o formă neobișnuită, pornită din mângâietoarea credință a unei lumi mai senine, mai curate, mai depline decât a noastră, unde albele fantasme ale morților trăiesc o viață de gânduri limpezi și bune, din care trimet solie de cuvinte înțelese acelor ce plâng pe urma lor și nu-și află odihna în sălbateca părăsire desăvârșită a iubiților lor. Când se lasă, răcoroasă, suflarea sfântă a serii peste dealurile de lut, înfiorând verdeața ce mai trăiește încă în Împărăția oțelului și fumului, când glasurile se desfac de tot limpezi în aierul învăluit de taină, când pe cărări sună clopotele celor din urmă turme din această lume a Iadului, când se potolesc în vale uriașele turnuri ale celei mai moderne rafinării de petrol din lume, poți vedea în pridvorul casei care vorbește încrezător de nemurire și de frăție între lumea celor ce vor muri și a celor ce au murit, cum bătrânul, curățit acuma de patimile ce l-au zguduit în viață, privește cu ochi obosiți asupra podoabelor acestui pământ despre care a zis mai mult decât odată că el „nu-l atinge decât cu piciorul”.

7. Sinaia

    La Ploești încă te afli în margenea muncelelor de pruni și de vii, și în zarea din sus se străvede într’un albastru nelămurit zidul de spre Dunăre al cetății Carpaților.

    Una din cele mai străbătute linii de drum de fier duce pe aici către dânșii: de la capitala șesului bogat în oameni și în roadă la cea mai înaltă/întruchipare a muntelui pustiu, — de la București la Bucegi.

    Întăiu apar, în dreapta, spre Buzău, înălțimile mai blânde pe care le străbat rădăcinile pomilor hrănitori. Livezi, case albe, bine clădite: o înfățișare de Arcadie îmbielșugată și mulțămită. Linia e cuprinsă îndată pe amândouă părțile de aceste culmi supuse hărniciei omului, deprinse a fi dijmuite în fiecare toamnă.

    Dar de la Băicoiu înainte pământul își pierde veselia de verdeață puternică. El apare răscolit, pângărit de pete negre. În locul șirurilor disciplinate ale pomilor, se înfig pârghii din care se scurg picături întunecate; țevi de fier aruncă pripit împușcături de fum alb. Piramide de scânduri se înalță.

    Case de pialră și de lemn se strâng în adunări care nu erau ieri mai nimic și care se poale să nu mai fie mâne nimic decât ruine: acum însă, țărani de-ai noștri și chipuri străine, blonde și roșcate, în uniforma civilisației, se poartă grăbiți în stoarcerea unui câștig pe care pământul nu voia să-l destăinuiască pănă dăunăzi. Pe catalige de lemn se strecoară canalul conducător al prețiosului lichid pe care-l dă, de mai dăunăzi abia, valea Prahovei.

    Din nemărgenitele păduri care au putrezit în adâncimi apoase, atunci când nu apăruse încă inteligența neastâmpărată care era să stăpânească lumea, din putregaiul vieților stinse s’a revărsat, în basine bine tăinuite, zama neagră care poate da înapoi lumina cuprinsă odată în izvoarele ei. Ici și colo țăranii găsiseră taina și săpau puțuri de păcură pentru a-și umplea poloboacele de această rășină a pământului, care li era întru câtva folositoare în viața lor simplă și săracă. Dar industria modernă vrea hrană pentru mașinile ei, și tot petrolului i se cere lumina de pe masa tuturora. Producția noastră, mult prețuită și bine plătită, a căpătat un îmbold puternic. Pământul e încercat pretutindeni, și vagoanele de petrol apucă tot mai multe drumul graniței.

    Dar, după ce ai lăsat în urmă Câmpina, prefăcută aproape într’un oraș prin noua bogăție neagră, poesia, săracă și curată, reîntră în drepturile ei. Vădit se înalță pământul. Pădurile ieau locul livezilor, dar nu ele stăpânesc vederea. Cât cuprinzi cu ochiul, se amestecă între ele înălțimi capricioase, ale căror modâlci nenumărate se simt supt verdeața sau aurul ierbii ce ascunde foarte puțin alcătuirea lor ciolănoasă. Între dânsele se rotunjește une ori un larg câmp de prund, pe care l-a lăsat în urmă ca pe o jucărie părăsită același râuleț albastru, limpede, care fuge acum în jos spumegând pripii peste piedeca bolovanilor, atunci când el era un mânios șivoiu. care îneca văile, rupea malurile și legăna bolovani smulși de valurile sale tulburi în mânia fecundă a primăverii Câte o tăietură din vechi lovituri de secure ale naturii arată suprafețe verzui, roșietece sau negrii, sămănate de pietricele. Mai departe însă, aceleași deschideri în trupul muntelui nu mai vădesc decât rândurile de piatră, îngrămădite în nemărgenita scurgere a veacurilor moarte, pe când de-asupra triumfă în voie pădurile dese.

    Iată, între ceilalți arbori, pe cari-i desbracă vânturile reci ale toamnei, vânjosul, impasibilul brad, atât de supțiratec și atât de trainic. Alte înălțimi, și mai mari, ridică mai presus de cingătoarea lui totdeauna verde tufișuri de copaci închirciți, cărora abia dacă li îngăduie stânca această viață săracă. În fund stau unul lângă altul, ca o manifestare a celui mai adânc trecut, a celei mai neînvinse puteri și a celei mai înalte întrupări a măreției, Bucegii: Vârful cu Dor, Jepii, Caraimanul. Zăpada unei împărătești bătrânețe li acopere culmile ascuțite, creștetele de stâncă Jos, vile se prăvălesc pe o înălțime mai mică, supt ziduri acoperite de brazi, întunecate ca o veșnică amenințare, chiar atunci când razele soarelui se joacă pe ascuțișurile mai îndrăznețe. E Sinaia: mănăstire, castel regal, stație de aier pentru lumea cea mai bogată, așezare industrială și sat.

    Mănăstirea e cea mai veche. Sfințenia pustietății, păzită de vulturii stâncilor, de urșii greoi ai peșterilor, nu era străbătută decât de pasul prevăzător al haiducului ce-și cânta cântecul de libertate și răsbunare între brazi, când un mare boier muntean, plin de evlavie și împovărat de prisosul bogăției sale, Mihai Spătarul Cantacuzino, nepot și unchiu de Domni, clădi aici un lăcaș, intru mărirea numelui lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale și pentru ajutorul drumețului. Se întorcea de la mănăstirea muntelui sfânt al Arabiei, unde se dăduseră tablele vechii legi, și el numi deci ctitoria Sinai, iar lumea țăranilor din împrejurimi îi zise românește Sinaia. Două secole, armonioasa clădire de piatră cu turnuri frumoase răsună de cântări și se pătrunse de sfinte miresme, pe când zidul gros al chiliilor și turnurile din uughiuri supt căpița lor de șindilă neagră asigurau de dușmanii din pustiul măreț: dobitoace și oameni.

    În jurul mănăstirii s’a strâns cu vremea un sat, satul Țiganilor Sinaii, satul țăranilor adunați din vecinătate, sau dintre Românii chiar al Sinaii, dintre sufletele românești dăruite odată cu moșiile. Satul acesta e originea așezării de oameni săraci care se găsește mai sus de stradele cu vile și de parcul și pădurea regală.

    La sosirea în țară a principelui Carol, noi i-am oferit, pe lângă palatul din București, o casă boierească prefăcută și mărită, chilii de mănăstire, pentru a petrece în ele timpurile de nemilostivă arșiță ale verii din șesul dunărean. La Cotroceni mai stătuse Vodă-Cuza, Sinaia nu primise însă niciodată un oaspete strălucit, și nici n’avea unde să-l primească. Chiliile erau puține și dărăpănate. În clădirile care se chiamă astăzi biblioteca și în care harnicul și inimosul arhimandrit Nifon și-a strâns frumoasa colecție de cărți, monede, odăjdii, icoane, inscripții, două odăițe primiră pe principe și pe principesa Elisabeta, care a lăsat ca amintire a zilelor petrecute aici acele schițări cu creionul ale notabilităților timpului, ce se păstrează cu pietate. Înăuntru poate să fi fost umezeală și întunerec; de afară însă se vede cea mai frumoasă priveliște din România și una din cele mai frumoase ale lumii.

    Apoi vremile se schimbară. În codrul ce suia muntele, începu să se clădească, pe malul spumegătorului Peleș, un castel care pe pământ românesc amintește țara de unde a venit acela care-l stăpânește. După câțiva ani se văzu, supt paza codrului păstrat în toate drepturile lui străvechi, o clădire de poesie îndrăzneață și capricioasă, ascunzându-și mărimea și bogăția supt înfățișarea unei simple case de vânătoare. Mai tărziu, cărări nouă se îndreptară spre alte locuri de odihnă princiară, și, astăzi, în lunile de vară pădurea care a ocrotit atâtea zile grele din trecutul nostru cuprinde mulțămită între brazii săi, peste cari flutură steagul neatârnării noastre, o dinastie regală care unește înțelepciunea senină a bătrâneții, cultul religios al Frumosului cu bucuria de a trăi a tinerilor și cu neastâmpărul drăgălaș al copiilor din preajma tronului.

    Regele Carol și Regina Elisabeta au căutat aici la Sinaia măreția isolată a naturii, care li-ar fi ajuns. Dar regii nu se pot isola. Strălucirea Curții și legăturile neapărate ale Curții au adus în Sinaia vie a lunilor de vară miniștri, diplomați și câți se socot prin numele sau bogăția lor a sta în fruntea poporului nostru. Lângă un otel care e, de sigur, cel mai frumos din țară, răsăriră una după alta vilele cochete ale puternicilor, alcătuind strade de lux, care iernează în părăsire după ce strălucesc de lumini și răsună de zgomot vesel vara.

    În același timp, marele curent de viață economică, pornit de la granița apropiată a Ardealului, de o parte, iar de la București, de alta, acel curent învietor care a creat Azuga ceva mai sus, atinse și Sinaia. Ea făcu parte din lanțul de așezări harnice și înfloritoare, muncind de-a valma în jurul coșurilor de fabrici, care mărgenește vioaia vale a Prahovei și tinde a o preface într’un singur roiu de muncă aducătoare de bogăție și civilisație. Sătenii de pe munte găsiră și aici de lucru, și satul lor crescu și din acest motiv.

    Dar Sinaia, frumoasa, lăudata Sinaie nu este și nu poate fi un oraș. Răcoarea chiamă la dânsa și frigul timpuriu o pustiește. Oaspeții ei vin la București când nu trec granița.

    Căci se văd și aici marile neajunsuri ale clasei bogate de la noi. Fiecare trăiește pentru sine și pentru clipa prin care trece. Atâtea vile n’au creat nimic comun pentru locuitorii lor. Niciun loc de întâlnire culturală, niciun teatru, nicio bibliotecă[8], nici măcar un șir cuviincios de prăvălii pentru toți bogătașii aceștia, cari vin cu munții lor de cufere. Și astfel durabil, logic, normal e aici numai ce nu pornește de la dânșii: mănăstirea cu biserica nouă, destul de frumos reparată de dd. Mandrea și Pompilian și așa de luxos împodobită — e și lumină electrică! —, apoi clădirile Curții regale, fabricile și, pentru ele și pe lângă ele, căsuțele satului țărănesc. Ei, eleganții Sinaii, sânt spuma care nu folosește și se împrăștie.

    Peste vre-un ceas ești la Predeal, trecând prin căsuțele de vară ale Buștenilor, alt adăpost de Bucureșteni, și prin fabricile Azugăi. Granița e tăiată prin codrul muntelui înalt, graniță grea de trecui și aspră….

8. Doftana, Brebul.

    Un tren încetinel, cu vagoanele pitice, foarte înguste, duce, printre rupturi ale coastei lutoase, în câteva minute la Doftana, alt loc al „dohotului”, al păcurii, după care s’ar putea chema, ca alt sat din aceiași Prahovă, și „Păcureții”.

    Aici a fost odată o vestită ocnă, unde osândiții se coborau pentru a desface lespezi din stânca de sare. Apa a năvălit cu timpul, și galeriile, și fără de aceasta sărăcite, s’au închis. În prăpastia cea veche a întrat pământul, astupând-o în parte, pe când cea nouă se poate vedea încă în părăsirea ei desăvârșită. Iar „ocnașii” sânt astăzi numai muncitorii în deosebite ramuri, cari lucrează supt puști sus pe mal colo, unde, din bogăția copacilor pașnici, se desfac marile acopereminte de tablă roșie.

    Altfel, Doftana are numai ulicioare ce suie greu pe dealul sfărâmicios, căsuțe de țărani săraci, ai căror copii rătăcesc după câte un gologan pentru orice fel de slujbă —, unul, neputând face alta, îmi mângâia, sărmănelul, ghetele neprăfuite —, în preajma gării. Undeva, de vale, departe, e o biserică din vremuri. Și, dacă este o mișcare în această gară, dacă linia nu e părăsită ca ocnele pustii, aceasta vine numai din faptul că la Doftana sosesc carele ce aduc păcura din alt imens reservoriu al ei, Buștenarii, — odinioară tăietorii buștenilor din munte—, unde, peste căsuțe și colibe, peste holde și livezi, peste nevinovăția curată și mulțămită s’a năpustit același avânt de lăcomie care a prefăcut Câmpina.

    În sus, pe lângă apa rășchirată a Doftanei, care se strecoară în vițe pe întinsa albie de prund, se ajunge într’o jumătate de ceas de mers iute la marele sat de munte al Brebului, întemeiat cândva nu de un strămoș Brebul, care n’ar fi greșit alegându-și aice, pentru el și tot neamul său, locul de sălășluire, ci după un „breb”, un castor, rar animal spre peire, vrednic să fie pomenit astfel. O mare bogăție de livezi îl încunjură, și lunga stradă curată îl tăiè prin mijloc.

    Biserica Brebanilor e o veche mănăstire. La margenea satului se ridică un strălucit turn bătrân, care se poate asămăna doar cu al Câmpulungului. Răzimându-se pe frânturi din zidurile care, scăzute, încunjură totuși întreg cuprinsul mănăstiresc cu perdeaua lor, străpunsă de fereșlile menite pușcașilor de odinioară, el desfășură cu avânt liniile cărămizii tari, împodobite cu șiruri de firide. Și astăzi sună de sus clopotele din arama pe care au dăruit-o Domnii evlavioși; clopotarul țăran mai suie treptele tremurăloare, speriind șopârlele mărunte care dau:

    1. o viață veșnic înoită ruinelor sărutate de arșița soarelui de vară.

    Biserica a fost făcută de însuși Matei Basarab, în 1650. Se pare că bătrânul Domn cucernic voia să facă loc aice vre unor rude moarte mai de mult, căci zidirea are încă o încăpere, pe lângă pridvorul de stâlpi, pe lângă pronaosul ce sprijină prin frumoase boltiri două turnulețe și pe lângă întinsul și luminosul cuprins al naosului: e cămara de îngropare, unde astăzi nu se mai vede însă niciun mormânt de ctitori.

    Altfel, numai această formă generală a bisericii a rămas ca pe vremea întemeietorului; pe afară chiar,

    2. i s’au adus unele schimbări. Zugrăveala e nouă, de și foarte bună, lucrală în linii mari, cu un deosebii bielșug de aur. Toată zestrea de odăjdii și odoare s’a risipit și a fost înlocuită. N’avem astăzi nici măcar acelea care au fost date în loc la reparația din 1834 sau la cea mare, din 1843. Cea d’intăiu a fost făcută de un harnic egumen, Isihie, care a clădit turla cea nouă, destul de bună; la cea de-a doua, săvârșită supt Vodă-Bibescu, în vremea secularisării averilor acestei mănăstiri de țară, s’a ostenit un arhimandrit Teodor, care venia din școala de credință și muncă de la Cernica, a obștejitenilor, călugărilor trăind împreună, ca ostași ai rugăciunii, ai cetitului și scrisului.

    Tot la 1843 s’au dres și „casele domnești”, clădirile cele mari prinse între chilii, acele încăperi de umbră în margenea grădinii largi, unde se odihnia, în mersul său prin țară, după cercetări, judecăți și vânători, căruntul Vodă-Matei. Astăzi, ca și la turn, la zidul de împrejmuire, și aici roade necurmat ruina[10]. Prin rânduielile secularisării, pământul, cu moșie cu tot, a trecut la Eforie, care arendează, cui dă mai mult, lanurile, iar aici a făcut, pentru nimenea, o grădină de pomi și de flori pe care o îngrijește și stăpânește un Neamț singuratec. El e urmașul Basarabului în casa ctitorilor, din fereștile căreia se revarsă prisosul florilor din glastre.

    Locuitorii ar voi să puie aici școala; li s’ar putea da pivnițile uriașe pentru a-și ținea butoaiele; grădina întinsă ar putea să fie cea mai frumoasă grădină școlară din România.

    Dar cum poate ajunge pănă la cel mândru și puternic dorința celui umil și supus? Un ultim proiect al Eforiei prevede dărâmarea unei părți din vechile chilii, de și prin nimic ele nu chiamă această măsură, fiind mai tari decât o zidire nouă de astăzi. Dar veacul care nu mai poate întemeia simte bucuria dracului să dea la pământ!

9. Ocna Veche din Slănic.

    Slănicul de de-asupra ascunde bogățiile de sare ale adâncului.

    Ocna veche, pustie, e una din minunile neștiute ale acestei țări, ce nu se cunoaște pe sine și caută aiurea cu mărunțiș ce are acasă din bielșug.

    Mulți ani, robii au săpat puțul de sare, lărgindu-l în măsura în care el se cobora printre straturile tari, strălucitoare, în adâncuri ce nu se puteau măsura, nici prevedea. Meșteșugul inginerilor nu venise încă pe la noi, și fiecare chibzuia după mintea lui, după experiența ce adunase. Odată socotelile acestea simple au dat greș. Apele au năvălit, și de atunci ele sânt stăpâne.

    Apele de jos, care-și sapă tot mai adânc, prin topirea înceată, răbdătoare, cazanul uriaș, par adormite, moarte. Fața lor verde, fără un tremur schițat, acolo unde nu răsbat mișcările văzduhului liber, o simți grea. Dobitoace, crengi, gunoaie o pătează fără să se poată cufunda.

    Sus, ploaia a fost un meșter neîntrecut. După ce a măturat răpede lutul galben, ea a început lucrul sării gingașe, ici tăind dâri adânci, dincolo scrijelând ușor, prefăcând de la o vreme muntele întreg într’o fantastică și minunată cetate, cu vârfuri, turnuri, peșteri, care cândva, prin pătrunderi trădătoare, se poate nărui în clipa vre-unui cutremur, lăsând numai lacul verde, cu apa grea și răspingătoare, care samănă cu acele suflete blăstămate, ce nu pot să cufunde, ascunzându-le în uitare, nimic din ceia ce împrejurările ucigașe, ruinătoare ale vieții aruncă asupra lor.