Odată slujitorii unui Domn rău călăriau grăbit prin potecile acestei păduri. Închisă încă drumeților, pentru a căuta și a da morții pe un bun boier bătrân, Postelnicul Constantin Cantacuzino. El află însă și trecu munții în siguranța Ardealului, care adăpostia și lăsa pe fugari să se întoarcă. Precum a făcut mai tărziu, în împrejurări tot ca acestea, fiul său Șerban, Postelnicul mulțămi lui Dumnezeu făcând o mănăstire în mijlocul pădurii prielnice; dar el nu clădi din nou, ci înfrumuseță numai vechiul schit al lui Udriște clin veacul al XV-lea. Lângă dânsa erau curțile încăpătoare ale bogatului urmaș împărătesc și ginere de Domn.
Înzestrată cu multe moșii, mănăstirea a dus o viață asigurată, pănă ce un cutremur îi dărâmă zidurile la începutul veacului al XIX-lea. Ea se ridică din nou altfel de cum a fost;, egumenii greci îi dădură, atunci și mai tărziu, pănă după 1840, colonete de tencuială, o văpseală bătătoare la ochi, icoane nouă și scumpa catapiteasmă de marmură nesculptată. Dar ei nu-i putură întregi liniile armonioase de la început, și din ceia ce au fost atunci Mărginenii nu se mai vede decât frântura de inscripție cu vulturul împărătesc, ce zace într’un colț, după ce s’a prăbușit prin cutremur din fațada dărâmată, o tavă de la Radu Paisie și cutare potir care înșiră, în bun lucru ardelenesc din veacul al XVII-lea, proorocii și sfinții săi de argint suflat cu aur.
În locul călugărilor, hoții locuiesc astăzi încăperile mănăstirești, ei lucrează pretutindeni în grădini și lanuri supt paza baionetelor țintite spre dânșii; ba unul dintre ei păstrează, și nu fără credință, scumpele odoare ale bisericii. Convoiurile desgustătoare se înfundă pe drumul ce încunjură zidurile puternice ale penitenciarului, și în tot locul vederea și lucrul îți sâni tulburate de ușorul sunet metalic al lanțurilor supțiri care stăvilesc setea de avânturi a osândiților ce se întrebuințează la servicii mai lesnicioase în lăuntrul temniții. Dar ei s’au deprins, și de sigur nu li mai aud sunetul.
Iarăși pădure deasă și singură. Apoi muncelele apar foarte aproape în dreapta, înaintând în drepte linii șerpuitoare, verzi pe acest timp, de arbori răzleți, de tufișuri, de iarbă luminoasă. Un nesfârșit lan de porumb se întinde ca o mare pănă la poalele înălțimilor. De cealaltă parte, sânt zăvoaiele din lunca Ialomiței, un nesfârșit prăvăliș de sălcii schiloade, care ascund în cea mai mare parte cursul răpede al apei crescute. Satul pe care-l străbatem e încă mai bine întemeiat decât cele din Prahova, și un hangiu român face să se zidească în margenea drumului o casă de oaspeți care poate sluji de model.
În fund răsare acum dealul care poartă în frunte mănăstirea Sfântului Nicolae, unde se arată oricui, Român sau străin, caraghios sau om de omenie, ca o jucărie interesantă, deșănțată, capul lui Mihai Viteazul. Un alt drum aleargă pe câmpie spre o biserică ascunsă între arbori, lăsând să i se vadă numai cele două turnuri albe. Cotim spre Apus, unde soarele săgetează ultimele-i raze fără căldură cu care aprinde rugul de lumină al serilor de vară. Trăsura taie pe rând șuvițele adânci ale Ialomiței, împroșcând stropi fără de număr, ce scânteie. Prin cufundări de mal se ajunge la un sat cu casele risipite și îndosite de vederi, din care au izvorît copii foarte bălani, cu ochii albaștri-deschis, limpezi ca o picătură de rouă: ei nu aleargă după trăsuri zbierând ca puii de Evrei din Calea Văcăreștilor, ci privesc cu sfială, mărindu-și ochii frumoși, sau zbucnesc de-odată într’un râs de argint, care e cea mai bună salutare ce poate dori călătorul.
Părinții lor sânt la lucru într’o grădină lungă de mai multe pogoane; toți sătenii par să fie grădinari, înlocuind astfel pe Sârbii din alte părți. Aierul miroasă a mărar și a ceapă, și în verdeața câmpiei se străvăd punctele de roșu înfocat ale ardeilor, lângă care varza cu frunza cărnoasă dă colori de verde lăptos, de albastru vânăt, catifelate ca acelea de pe gușa porumbeilor.
Din acest sat care hrănește orașul vecin străbați în bunele mahalale târgoviștene, neschimbate din trecutul lor depărtat. Lângă prăvălia vre-unui „cirezar de vite”, lângă căsuța modernă a unui advocat popular care se intitulează „apărător”, vezi, abia prefăcute prin câte o spoială, casele vechi ale boierilor, cu fereștile sus de tot și coperământul de șindilă, livezile multe, și vântul serii trece slobod asupra amestecului pestriț de căsuțe, de case boierești, de arbori, de biserici cârpite cu tablă modernă. Peste puțin ai trecut de cingătoarea de odinioară a zidurilor și te afli în lumea de mari biserici, de ruine și de clădiri nouă, foarte îngrijite, a Târgoviștii adevărate, Târgoviștea Domnilor și Mitropoliților trecutului, a boierimii nouă de funcționari.
3. Târșorul.
La vre-un ceas depărtare de Ploești e un vechiu „târgușor”, care a fost odată și reședință a Domnilor călători pentru judecăți și războaie: acelui loc i se mai zice încă Târgușorul, Târgșorul, Târșorul.
Înșiri întăiu căsuțele joase și strâmbe, acoperite cu paie, scânduri, șindilă fină rotunjită și une ori și tablă colorată, ale mahalalei ploeștene Sf. Tănase, cu o bisericuță de sat, nouă. Apoi tot înainte printre grâiele înalte cu spicele de bronz și adâncurile de aur roșietec, străveziu. Snopi zac pe alocuri în miriștea gălbuie. Departe, în dreapta, învăluiți de negurile ploilor de dimineață, se gâcesc totuși munții.
Doi stâlpi arată înainte drumul la Târșorul Nou și la stânga acela care duce la Vechiul Târșor. Amândouă se înfundă în bogăția lanurilor coapte, cu liniile de prăjini ale telegrafului.
Dacă-l iei pe acesta din urmă, te vei găsi de la o vreme în lunca foarte largă a Prahovei, care e și pănă acuma de un verde foarte tânăr; copaci rotunzi, singurateci și în mici tovărășii dese îl împestrițează. Mai mult sălcii moi, blânde. Printre dânsele se strecoară, rănindu-le, ramuri din Prahova iute, care se risipesc aici, stropind ierburile cele multe și îngânând viața satelor rare.
Pe un tăpșan uscat, clădit din vechi dărâmături de piatră și cărămidă, se vede încă de departe o biserică albă, care se pare nouă. În fund, la dreapta, alta mai mare, mai tristă, venind din timpuri și mai îndepărtate. Mai încolo sânt copaci de livezi, câteva copereminte roșii. Găsești, înaintând pe drumul de țară, căsulii coperite cu stuf și curți împrejmuite cu răchită, pe care se razimă copii năcăjiți și femei cu rochii de târg, roșii. Nu văd cârciumă, nici semne de horă, de petrecere a Duminecii. O biată biserică urîtă, la ulucele căreia se îmbulzesc porci flămângioși, e numai de dăunăzi, de pe vremea Mitropolitului Calinic Miclescu.
Toate la un loc fac Târșorul cel vechiu de astăzi, un mic sat fără de noroc, pe o moșie a Eforiei, arendată la exploatatori; abia e un sat, și odinioară a fost un târg, care a avut cinstea de a găzdui pe Domnii țării din vremurile luptelor celor mai mândre. Aceasta o spun cele două biserici părăsite, și iată ce se află de la dânsele.
Cea din vale, de la care s’a smuls o frumoasă inscripție din vremea lui Vlad Țepeș, arată prin țesătura ei de cărămizi care formează desemnuri în ciment, prin brâiele de altă cărămidă rotundă și de cărămidă în colțuri, prin frumuseța absidelor exagonale, că a fost înălțată, așa cum se vede, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, când norme moldovenești stăpâniau arhitectura munteană. Pe atunci, în epoca Mirceștilor și a lui Mihai Viteazul, Târșorul nu mai era de mult ceia ce lusese: Domnii nu mai stăteau aici, țintuiți fiind în București de bănuielile Turcilor. Izvorul de bogăție al negoțului secase și el. Dar Târșorul era încă destul de însemnat pentru ca să se simtă nevoia de a ridica din nou, în altă formă, biserica orășelului de lângă Prahova.
Îndată însă veniră furturile sălbatece ale Tatarilor porniți împotriva lui Mihai Viteazul, și Târșorul fu măturat de pe fața pământului.
Biserica din vale, care arsese, rămase pustie pănă în ziua de astăzi, iar pe dâlmă mucezia cetatea Domnilor luptători.
Peste vre-o șaizeci de ani însă ajunse Domn muntean un boier din aceste părți. Antonie-Vodă din Popești era fiul unui căpitan Neagoe, care slujise prin aceste părți lui Matei Basarab. Era un bun bătrân cucernic, trăind în sărăcie și frică, supt privigherea fiului său numit tot Neagoe. Își îndura Domnia și-și aștepta moartea. Spre a i se pomeni numele și cârmuirea, spre a rămânea totdeauna în amintirea acelora din cari pornise spre culmi primejdioase, el acoperi cu o biserică maldărul vechilor dărâmături de cetate.
Dar nu trăi să-și vadă gata ctitoria. Biserica fu mântuită numai după vre-o douăzeci de ani de acel bogat și râvnitor Constantin Brâncoveanu Voevod, care ținea pe Maria, fata lui Neagoe și nepoata de fiu a lui Vodă-Antonie.
Nu trecu mult însă și ruina cuprinse și această clădire. Ea a mai fost dreasă după 1800, precum dovedesc ieftenele podoabe de tencuială văruită ce se văd încă pe din afară. Dar ele nu împiedecară risipa. Astăzi turnul e căzut, coperemântul spart; pe încetul se șterg de ploi chipurile lui Antonie, cu căciula ostașului în cap, lui Neagoe, care poartă un calpac de căpitan cu surguciul înalt, pe când brocardul cu flori de aur îl înfășură în falduri, al soției lui, al copiilor, al fiului Pană, care a fost boier mare, al fiicei Maria, Doamnă, și, lângă ușă, al lui Constantin-Vodă Brâncoveanu însuși, purtând încă o frumoasă barbă neagră, rotundă.
Jos în vale pasc vitele între răchiți și un ciobănaș orfan, sălbătăcit de singurătate, le chiuie și le fluieră, pe când, cocoțat pe o fereastră spartă și despoiată, el urmărește de aproape isprava de cetire ce facem.
Un Bulgar de la o grădinărie ni spune, cu un glas ce-i iese greu din gâtlej, pe unde se merge la Târșorul-cel-nou. E pe drumul cel nou, foarte pietros, de prund proaspăt, care aleargă în margenea păduricii.
Drumuleț pustiu, cu prundul înalt și neorânduit; pădurice măruntă, mută; de o parte și de alta, lanuri vesele de meiu păsăresc sau „prighie”. Cel mai minunat bielșug de flori înalte de toate colorile, învălmășite în uriașe mănunchiuri sălbatece. Numai așa un an de îndurare poate îmbrăca atât de darnic câmpul supt umbra copacilor tineri.
Dincolo de vârful pădurii începe satul cel nou al Târșorului. E mult mai mare decât celait, are și gospodării bune; dar și aici serbătoarea nu trezește nicio bucurie.
În fund, vechiul zid, păstrat în întregime, de cărămidă tare și deasă, încunjură o biserică făcută din temelie pe la 1860, în forme ieftene și slute, pe locul unei clădiri a lui Matei Basarab. Mai departe, lângă o poartă, se vede o grupă de soldați și un ofițer, care se dovedește cel mai îndatoritor călăuz.
— Aici, spune birjarul, e închisoarea militară pentru soldați din toată… Europa!
Vedem această nouă mănăstire pentru înfrânarea, pănă la doi ani, a soldaților nedisciplinați, a desertorilor, a Țiganilor cari nu-și pot păzi, pentru motive străine de dânșii, nici gura, nici picioarele. O curte e plină de dânșii, cari par oameni cum se cade în cea mai mare parte, băieți fără minte și fără noroc. De jur împrejurul unei mari curți cu buruieni se deschid porțile atelierelor de fierărie, pielărie, „ciorăpărie”, unde ei lucrează pentru a-și trece vremea și pentru a folosi soldaților celor amărâți.
Drept înainte, prin satul „slrăjnicilor”, ceia ce pare să însemne aici al paznicilor, trecem spre Ploești în căldura ce prinde să se deștepte la amiazi. De la nobila capitală moartă trecem la marele centru de negoț puțin cam vulgar.
4. La leagănul Filipeștilor.
Pe marea întindere netedă din margenea Ploeștilor un drum de țară îngust fuge, alb, printre porumbiștile însemnate în margene cu var ca să sperie ciorile flămânde. Orașul s’a pierdut răpede în urmă, cu turnurile de biserici și uriașele coșuri de rafinării. În dreapta, în stânga, nici urmă de sat. Rar, câte un om în cale. Apoi câteva case și o cârciumă în margenea Prahovei: e Nedelea. Apa curge pe largul pat pietros, mai largă și albastră decât toate cele care udă aceste povârnișuri și line șesuri care se numesc după dânsa.
Pe celalt mal începe a sui un târg de țară, asemenea cu Vălenii-de-Munte, prin înfățișarea sa patriarhală, prin buna liniște, pacea creștină și românească din el. În margenea lui însă, o uriașă ruină de cărămidă merge pănă în râpă. Se înțelege bine rânduiala celor două caturi. Împărțirea odăilor, rânduirea celor două aripi pe laturile clădirii de căpetenie care înaintează asupra drumului din târg. Vezi chiar de-asupra fereștii noi din față câteva linii rămase din vechiul cadru de tencuială tare.
Adunătura de prăvălii, dintre care se ivesc și case boierești cu două rânduri, se chiamă Filipeștii-detârg, în deosebire de alți Filipești, cari, aflându-se supt codrul ce mergea pănă la muntele hotarului, bun pentru pribegirea iute și sigură a boierilor mari, urmăriți de avanii Domni străini, lacomi și sângeroși —, se zic: Filipeștii-de-pădure. Cât privește măreața ruină, n’ai decât să întrebi pe oarecare din „jupânii» ce stau la tejghea, și el îți va spune răspicat și cu mândrie:
— E casa Filipeștilor.
Dacă vrei, acum, să înțelegi și mai bine, lasă „strada mare”, și, încunjurând conacul ascuns în pomi, în iarbă, în flori, al arendașului, — doar n’o fi cine știe ce fost slugoiu boieresc, pătimaș, bădăran și crud! —, întră pe drumul ce se strecoară între noul „spital jubilar”, încă în construcție, și biserică.
Aceasta pare nouă dintru ‘ntăiu. Nimic în stil sau în podoabe nu spune vechimea. Dar trei cruci împrejmuite cu grilaj de fier arată cum s’a mutat altarul. Iar, dacă întri în biserică, afli cărți de la Răducanu Slătineanu de prin 1780, care se mâudria că vine, prin Cantacuzini, din Domnița Elina, fiica lui Radu Șerban; afli un exemplar din strălucita Evanghelie greco-românească de la Snagov din 1693, pe care mâna meșteră a învățatului boier și scriitorului original Constantin Stolnicul Cantacuzino a însemnat leatul când a făcut acest dar. În sfârșit descoperi într’un colț din pridvor o piatră, cu săpături de evangheliști și sfinți, care spune povestea clădirii.
Deci, întăiu ctitor aici a fost bătrânul Cantacuzino, Postelnicul, soțul acelei Domnițe a vechiului Domn viteaz: al lui a fost de sigur și acel palat pe care nu-l dărâmau arșițile, ploile, ninsorile. Tovarăși la clădirea lăcașului de închinare i-au fost vecinii de moșie: cei d’intăiu Filipești mândri, bogați și puternici, cari prin jocul banilor se oploșiseră la Bucov ca și la Comarnic, ca și, în sfârșit, aice în Filipești, de la care și-a luat numele Dumitrașcu și fiul său, Pană. Acesta ținea atunci, în 1632, pe o Preda, dar peste puțin el luă pe fiica atot puternicului Cantacuzino, pe Marica. Și cronicarul Căpitan a fost fiul lor.
La doi pași se ascunde în verdeața mulților pomi bătrâni, în aromitoarea năvală a florilor, în pacea umedă și cam tristă, casa în care a stat omonimul acestuia, Vistierul Constantin Filipescu, boierul lui Constantin Ipsilanti, mâna dreaptă a Rușilor ocupației, prigonitul, surgunitul, deposedatul lui Vodă-Carageà. Paraclisul, — mai vechiu decât dânsul —, în care se închina acest boier cu multe legături, rosturi și unele păcate, e păstrat încă fără nicio schimbare, și pe altar stă o altă Evanghelie din 1693 a lui Antim, Evanghelie strălucit legată, pe care se înfrățesc pecetea cu leul a străbunului și însemnarea pusă de mâna strănepotului.
Supt încă unul cu acest nume, moșia s’a pierdut. Casa e lăcătuită: doarme cu storurile trase. Slugile neplătite se îndeasă în odăile din curte. Pecețile sechestrului se văd pretutindeni. Și cei de acolo se întreabă pentru cine s’a strâns și se va strânge bogăția recoltelor anului.
