Satul răzleț, o sută de case, samănă pe margenea apei, pe povârnișul dealurilor vechile sălașuri, cu pridvor și fără, cu înaltul coperiș țuguiat, cu amestecul de șuri și de hambare; poverni se ridică pe îngrămădirea pietrelor culese din „valea” de dedesupt.

    O lume sprintenă și frumoasă. Vrednice femei care au crescut câte zece copii, — Dumnezeu știe câți au răzbit! Prunculeți cu părul de aur și negrii ochi atenți. Săteni cari, cu patru clase primare, scriu răvașe capabile de a avea o notă de trecere la bacalaureat. Flăcăi pe cari nevoia de bani i-a oprit la capătul gimnasiului. O nesfârșită dorință de a învăța, dar și setea de leafă. Au adus cu truda lor un învățător intermitent. Dorință de a ști și minte deschisă. Femeia de cinzeci de ani, care a ridicat o întreagă familie, povestește ce a pățit pe vremea Nemților, când, din două cazane, pe unul îl dase, iar pe celait îl ascunsese într’o groapă, sădind și un copac de-asupra. Lumea a pârît-o. „Că așa e lumea acum, numai coarne n’are; dar i-or crește și coarnele.» Au venit cu topuzul; cazan sau: „pușcă». Și al ei s’a îmbolnăvit și a căzut mort a treia zi. De aceia nu-i bun războiul. Acum e vorba să fie între Franța și Italia. Păcat! Și de s’or mai adăugi și alții…

    Mergem, cu un grup întreg de săteni de toate vrâstele, spre Piatra Corbului, unde un copil rătăcit a găsit într’o adâncitură, față în față, două pietre cu litere pe ele. Și o flacără verde țâșnia din pământ. Să nu fie acolo comoara Tatarilor? Fiindcă povestea știe că a fost un sat de Tatari, oameni cumpliți, cari, de la o vreme, s’au tot dus pe Valea Bâștii de nu s’au mai întors. Și au rămas Chioajdele astea slobode. N’o fi amintirea Ungurilor cari au dat numele acesta de Kövesd, Ținutului?

    Pe pripoare înguste, sărind peste deschizăturile de-asupra apei unde se hârjonesc copiii goi, ajungem la locul misterului.

    De o parte și de alta lanuri sărace, grupe de pruni. În fund un ciudat deal vânăt, plin de pădure deasă, cu un vârf ca un deget spre cer. Acolo e Cetățuica.

    Și iarăși un colț de istorie învăluit în brumă se ridică înainte. „Cetățuica” e, ca și Cetățuia, totdeauna vechea așezare preistorică.

    Lângă noi, Piatra Corbului. E o imensă clădărie de pietre sure care ar părea anume șlefuite și așezate. Suprafețe plane, mușcate și pișcate de ploi, cu crăpături simetrice, cu săpături naturale și unghiuri. Așa e și în adâncitura unde ploaia singură a săpat capricioasele zigzaguri. Gol, uscat, ars, iară un mușchiu, monstrul cenușiu privește spre verdele viu al Cetățuicei…

    Ne întoarcem. E vorba de lipsa de grijă, de încurcăturile țării. La acești domni ai sufragiului universal e un nesfârșit desgust pentru alegerile care „țin două luni pe țărani numai într’o beție”.

    Asemenea convingeri fac cât comoara visată pe Piatra Corbului, unde Tatarii n’au scris nimica.

18. La schitul prahovean al Crasnei

    De la Izvoare, în Prahova, apa Crasnei apucă la stânga, strânsă din ce în ce mai mult între dealuri pietroase, care par despicate numai pentru a lăsa să se strecoare această șuviță de argint viu. Drumul înalt duce printre fânețe ce se cosesc de oameni cari au venit pentru aceasta de departe și se adăpostesc noaptea în preajma caselor mari risipile pe pajiștea desgolită. De foarte departe se văd turnuri de biserică, dar pădurea în mijlocul căreia se află, pare să le înghită.

    În sfârșit, iată că într’o adâncitură un vechiu gard de nuiele împrejmuiește o mare livadă sălbătăcită; e pădurea care ispitia din depărtări. O poartă de jitar închide drumul. O dai în lături singur, căci nicăiri nu se vede nicio viață. Ba da: râsete vesele de copii răsună din dosul altui gard de răchită, dar cei ce râd se ascund bine. Acuma e un mare loc deschis, sămănat cu copaci bătrâni. O clopotniță puternică se vădește în stânga: intrarea pe supt dânsa e astupată de crengi îngrămădite.

    Sărind pârleazul, ceia ce, se vede, fac și sfinții părinți de la schitul Crasnei, unde sântem acuma, le afli într’o frumoasă poiană. De jur împrejur, case de țară, cu înaltele coperișuri de șindilă, care, lucrate mărunt și îngrijit, au, la soarele de seară, răsfrângeri mătăsoase. În mijloc e biserica, fără frumuseță și însemnătate în stil, dar desfășurându-se minunat din fondul de verdeață al pădurii pe care se razimă. În față, apa gâlgâie. Într’un basin de piatră, și un înalt copac, din vremea întemeierii, întinde o mare umbră tristă asupra acestui colț care amintește Răsăritul bucuros de apă.

    Un biet călugăr bătrân, orb, pipăie cu mânile noduroase pentru a găsi intrarea la căsuța lui năpustită de toate borheiele; unul tânăr, care vede bine și mănâncă bine, și nu petrece rău, — trimes de la mănăstirea Sinaia pentru pocăință —, ni iese somnoros înainte, după ce i-am cercat în toate felurile ușa. E ca un fel de stareț, având supt el pe orb, pe all moșneag și, poate, femeile satelor vecine.

    Cu dânsul intrăm în biserică, unde nu e măcar o candelă aprinsă. Însemnări pe cărți și pe odoare arată că avem a face numai cu un schit făcut de boierii Izvoreni (i se zice și: „Izvoranu”) pe la 1828.

    „Starețul” asigură că numai vântul rătăcit prin cutare geam spart a stâns candela, că în fiecare Duminecă și serbătoare se face slujbă. Iar, când ajungem la poarta de spre drum, auzim clopotul care sună la schit. Sânt cinci ceasuri trecute, dar cine vrea, poate crede că acum se fac rugăciunile de vecernie. Și părintele dorește ca domnii din București să creadă aceasta.

    Călugărie, călugărie!

    E încă de vreme când ieșim din Izvoare, și, deci, în loc să apucăm prin Homorâciu, spre Văleni, cotim la stânga spre Drajna.

    Unul după altul se trec, într’o lume de albastru și auriu, idilică și sălbatecă, ramuri din Teleajen, care încunjură, supuse, bolovanii pe cari tot mânia lui i-a cărat aice. Apusul înfocat aruncă luciri de sânge pe apele albastre, între dealurile pietroase.

    Un urcuș lin, lângă pajiști mărunte, foarte verzi, duce pe drumul satului. Îl începi cu acea biserică foarte bine îngrijită, dar clădită din nou în cel mai bun stil catolic. Am spus că ea cuprinde mormântul unor Filipești mai vechi, cari au stăpânit aici și al căror șir s’a stâns, lăsând numai o moștenitoare.

    Curtea spre care, de partea cealaltă, întri supt un arc cu inscripție chirilică, e adâncită în copacii unui strălucit parc, cu grădinar frances. Arendașii sau vechilii locuiesc înăuntru. Și acesta e un sat părăsii de aceia cari-i au folosul.

    În mijlocul lui e biserica, mai puțin latinisată, a Sfântului Nioolae. E numită astfel după Nicolae Filipescu, care era stăpân aice la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Peste o jumătate de veac de la întemeiare, un Frances, Colson, rudă cu scriitorul, atârnă în păreți tablouri religioase în genul său. Era începutul; astăzi se poate vedea sfârșitul.

    Și e o frumuseță în această noapte cu lună plină în strădițile curate ale satului de munte, prin care trec tăcute gospodinele ce se întorc la vatra ce fumegă; e o poesie în strecuratul neobosit al apei care prinde luciri din aurul lunii; o nelămurire tainică în trecerea pe drumul de țară a călătorilor cari se văd și totuși nu se văd bine; e o binecuvântare și o sfințenie în toate…

    Și cum pot fi sufletele care nu înțeleg, și nu se Iasă robite, și nu se fac mai bune!

19. La mănăstirile Susana și Cheia

    Din Văleni, spre șoseaua din spre Miazănoapte, către mănăstirile de la munte și către vechea vamă a Brașovenilor.

    Intăiu, cale ușoară și frumoasă printre sămănături ca acelea de la câmp. Sânt boieri pe aice: astfel, Cereșenii, cari au moșie în celait capăt și au înoit rău vechea lor casă din Văleni, iar, mai în sus, livezile cu margenea lor de spre drum sprijinită pe zid și plăcutele case de țară în stil vechiu sânt ale bătrânului domn Ștefan Grecianu. Treci printre casele unui bun sat, Homorâciul, — de la ho mor, ca și Homorodul ardelean (și hlmul balcanic, muscel), în care ‘n zădar ai căuta o gospodărie mai rău îngrijită, o livadă mai prost ținută, o casă mai rău clădită și învelită. Biserica, foarte mărunțică și plină de umbră rece, are în frunte o inscripție din veacul al XVIII-lea, care-i pomenește ctitorii, boierinași de munte, însurați cu bogate fete de negustori greci de prin târgurile vecine. În curând ai ajuns la patul pietros al Crasnei, care se răsfață în șuviți pe un pat de pietriș imens, supt mâluri râpoase pe care cresc sălbatec copacii: drumul se tot cațără, se învârte, stăpânind necontenit întortocherile îngustei ape vii pe larga întindere de pământ mort supt prund, supt bulgări și pietroaie din timpul revărsărilor. Acesta e satul Izvoarelor. Casele sânt cu adevărat minunate. Fațade curate, umbroase, cerdace de lemn, largi grădini, în față; în fund, frumoase livezi. Cei mai bogați inovează nenorocit prin galerii de sticlă stropite cu flori văpsite.

    Femei cu strălucitoare cămăși albe, sămănate cu cusături negre bogate, dar fără altă urmă a portului, înlocuit cu o fustă de târg; frumoși bărbați în portul sprinten al muntelui. Merg, vara, departe, la câmp sau la baltă, bucuroși că pot căpăta doi lei pe zi la secere, — i-am văzut întorcându-se de acolo, hămesiți și slabi, către bunele lor sate de munte; altfel, se țin din lucrul livezilor și din cărăușie. Știu strânge însă și îngriji bine. Pe străini, de orice fel, chiar pe Românul din alte părți, cu altă înfățișare și alte obiceiuri, nu-l sufăr. „Civilisația” a dat doar câteva rochii de oraș, a căror vedere nu face, de sigur, cât de puțină plăcere. Alte sate, numai la Mâneciu, — un La Manche românesc, pentru pasul muntelui ca o „mânecă” —, împărțit în Mâneciu-Pământeni, vechi locuitori din „Țară”, și Mâneciu-Ungureni, Mocani trecuți de peste graniță. Casele unora și altora, fără nicio deosebire între ele, se deapănă cale lungă pănă în margenea pădurii, al cării rând a venit în sfârșit.

    În modâlci de pământ nisipos, care se desface în pâlcuri albe, se înfig bătrâni copaci de dealuri, strânși unul în altul. Numai la Orății, pădurarii Eforiei încearcă o pepinieră de brazi, cari, deocamdată, în tufe mărunte, își strâng frunzele dese. Prăpăstii mari se deschid în dreapta, și dincolo de dânsele alte dealuri rotunde se ridică supt alt veșmânt de păduri pănă la culmile din zări, care zîmbesc, albastre. Jos, Teleajenul tulbure vuiește mânios de vale.

    Turnuri răsar din desiș, și îndală te afli înaintea bolții de intrare a mănăstirii Susana Un cerc de bune case curate ca păharul încunjură o bisericuță gătită. De mult încă, din veacul al XVIII-lea, erau,, maice călugărițe”, de aici și de „dincolo”, în codrul din valea Teleajenului. Numai în veacul nostru, biserica s’a făcut de piatră, la 1840, iar peste patruzeci de ani s’a înoit cu ajutorul a trei Brașoveni. Starița însăși era Brașoveancă, precum este și cea de astăzi; o bună parte din maice, care lucrează la dulceți de zmeură, la scoarțe și la desul mohair negru, sânt fete în Ardeal, dar nu din țărănime chiar, ci din ceia ce s’ar putea numi „aristocrația» Săcelelor.

    După ce s’a isprăvit pădurea, drumul duce tot printre minunate pajiști înflorite, de care încă nu s’a atins coasa la acest sfârșit de Iulie. Drept înainte, el țintește, printre căsuțele unui sat mai mic și sărac, la pasul, tăiat în lutul dealurilor împădurite, al Bratocii. La dreapta, o cărare șerpuiește printre flori pănă la mănăstirea Cheii.

    Te-ai aștepta la una din tainițile de murdărie și neîngrijire care sânt astăzi, prea adesea, mănăstirile călugărilor. Îndată ai însă o plăcută surprindere. Totul e în bună stare și arată un spirit de rânduială desăvârșită. De-asupra ușii, o inscripție cu slovele frumoase, bine săpate, arată cum s’a ridicat clădirea pe moșia Banului Mihalachi Ghica, frate a doi Domni și stăpân pe acest pământ de hotar, — însuși tatăl femeii, de o cultură universală, care a fost scriitoarea în mai multe limbi Dora d’Istria. Se pare că la început se pusese numele Banului între ctitori, de și el nu se îndurase a da pământul fără plată: un rând a fost, în adevăr, șters și înlocuit cu altul, care vorbește de cumpărătură.

    Cei d’intăiu călugări de aici, cari au venit cu cărți multe, cu unele manuscripte bune, cu icoane și portrete de învățători ai lor, au pornit de la Găldărușani, unde, ca și la Cernica, pătrunsese spiritul de reforme, de hărnicie disciplinată, de iubire pentru carte, de bună înțelegere frățească al Paisienilor din Moldova. În arhondaric se înșiră chipul de bătrâneță ale lui Paisie, acela al lui Calinic de Cernica, ajuns apoi episcop de Râmnic, și ale altor clerici din aceiași direcție. Calinic e înfățișat și mort, înveșmântat în scumpele-i odăjdii arhierești. Se vede și un portret al Mitropolitului Dionisie Lupu, ocrotitorul lui Lazăr și părtașul la întemeierea celei d’intăiu școli înalte românești în Capitala principatului muntean.

    Azi paisianismul, sârguincioasa și rodnica obștejitie s’a dus. Dar îi vezi încă urmele în cuvioasa înfățișare a lucrurilor și oamenilor: bătrânul stareț voinic, eclesiarhul cu lungă barbă neagră, priceput în ale zugrăviei bisericești. Nu s’ar putea învia oare din asemenea urme vechiul curent folositor Bisericii și culturii?

Ilfovul

1. Bucureștii.

    Călătorul venit dintr’un oraș de provincie, unde Bucureștii sânt lăudați peste măsură, batjocuriți din desprețul pe care-l avem pentru tot ce se ține de noi și pornește de la noi, sau invidiați pentru răpedea lor înflorire pompoasă, drumețul plin de evlavie, care sosește, cu mintea luminată de un ideal, dintr’un colțișor ardelean sau bănățean, ori din Bucovina,— unde totuși e mai puțină încredere în silințile noastre —, e lovit întăiu de meschinăria gării. Vechea clădire neîncăpătoare și fără față era să fie înlocuită, cât de răpede, printr’un măreț edificiu, al cărui proiect a fost însă înlăturat prin vremile rele de deunăzi, așa încât am rămas cu ceia ce era mai înainte.

    Nu numai gara a fost înălțată fără gust, dar locul ei chiar a fost ales fără nicio socoteală alta decât a interesului practic, care nu merită totdeauna locul întăiu, când e vorba de o Capitală. Ploeștii, Piteștii, și mai ales Galații, impun de la început prin larga, frumoasa, moderna stradă care se deschide în fața celui ce părăsește gara. Aici te afli înaintea unui trunchiu de alee încunjurată de plantații, din care se ivește monumentul inginerului Duca. Apoi întorci în dreapta și, mai puțin cotită decât in alte părți, vezi Calea Griviței.

    Odată era aici, înainte de zidirea gării și strângerea în acest punct a firelor de fier ce mijlocesc transportul, o mahalà-sat, o uliță de târg dunărean, cu hanuri ale căror curți rău îngrădite adăpost iau, într’un amestec de pănuși și băligar, cară și căruți, cu crâșme de drumul mare ispitind la turburel botezat și la mititei dați prin cenușa de supt grătarul lor de frigere, cu maidanuri pentru câni fără stăpân și pentru murdăriile vecinătății. De atunci s’a făcut aliniarea, s’a întins unul din cele mai bune pavagii de granit, s’au înfipt felinare a căror lumină Auer scânteie pănă departe, s’au pus șine pentru tramvaie. Noaptea, șirul lung de birje minunate, ce mărgeneșle trotoarul cât vezi în zare, strecurarea grăbită a mulțimii în toate părțile, mulțime care știe să meargă și știe să se îmbrace, lunecarea luminoasă a vagoanelor de tramvaiu, defilarea răpede a trăsurilor, printre care se amestecă echipagii boierești cu livrèle și roțile învelite cu cauciuc, strigătele, care sânt unul din cele mai sigure semne de recunoaștere ale Bucureștilor, gardiștii cu înfățișarea militară, cari îndreaptă șivoiul ce se tot revarsă, — acestea toate ieau ochii și auzul, și cuceresc.

    Altfel e însă ziua. Cu toată lărgimea și circulația ei îmbielșugată, Calea Griviței nu e de loc monumentală și n’are niciun caracter lămurit. Taraba populară, boltă orientală, învelită cu tinichea, pretinde să stea în rând cu casa ce are două, trei etaje, cu vila, cu palatul; și anumite considerații, foarte omenești și foarte politice, cruță această rămășiță de barbarie săracă, pe care se poate însă țintui o cartă de alegător în Colegiul întăiu. Statul a dăruit acestei „căi”, ce răsună toată ziua de huruitul trăsurilor, Școala de Poduri, a cării fațadă polihromă răsare și mai frumos vara din mijlocul verdeții arborilor, dar frumoasa. Întinsa Școală de Meserii, din apropiere, se ascunde în ramura laterală din stânga, Strada Polizu. Tot de la Stat vine, mai încolo, Școala de Aplicație, cu fațada severă, goală, o clădire de pe la 1860. din era căsărmilor lui Cuza, — mult inferioară Școlii Militare din Iași, încunjurată de atâta aier și de atâta lumină. Curtea de Conturi, care se vede ceva mai departe, tot în stânga, e nouă, dar face o impresie împovărătoare prin greoiul coperământ de tablă care o strivește, și e lipsită de orice frumuseță Numai la capăt, se văd parte din marile ziduri galbene, bătrânești ale Ministeriului de Finanțe, care pătrunde strâmb în întretăiarea Căii Grivița cu Calea Victoriei.

    Comuna, din partea ei, a găsit că aici e locul să așeze o hală și, pe când Calea Buzeștilor, dreaptă, largă, dar întunecoasă, fuge în stânga, în dreapta e învălmășeala precupeților, scaunelor de carne și căruțelor, care strică începutul curatei strade a Berzei.

    Pănă aici Calea Griviței părea să se desvolte ca o stradă comercială, progresând de la cocioabele cu restaurante ieftene la înaltele clădiri care adăpostesc mai departe prăvălii moderne. Dar de la această încrucișare urmează mai departe un amestec de case de locuit, ca în toată România o casă pentru o familie, de băcănii, de băi, de magazine, de ateliere. Casele sânt mai toate curate, dar numai ici și colo se poate vorbi de frumuseță. Un tip sarbăd de construcții de speculă se repetă mai des, ca și în alte părți ale orașului. Laudă s’ar cuveni numai acelor ce au reparat cu toată cuviința biserica Sfinților Voevozi, la o nouă întretăiare de strade laterale. făcând din această clădire cochetă și din școala comunală de lângă dânsa un colț pe care ochiul îl caută cu mulțămire, sau gustului care a condus clădirea Casei Lahovarv de lângă Curtea de Conturi.

    În total vorbind, Calea Griviței, care e totuși o parte așa de importantă a Bucureștilor, se termină fără să-și fi găsit rostul.

    În jurul ei se grupează însă un întreg cartier, fără distincția sau luxul boieresc, care nu dă muncă și nu face schimb, dar care înfățișează partea cea mai sănătoasă și mai cuviincioasă a cartierelor de case de închiriat pentru funcționari: o curte îngustă, două ferești în coastă la stradă, și apoi un șir mai lung sau mai scurt de odăi ce se prelungesc în aceiași direcție, încheindu-se prin bucătării cu tavanul mai jos. Tramvaiul circulă pretutindeni prin stradele, drepte une ori, dar mai adesea încolăcite, sau mai bine formând necontenit unghiuri cu o nouă linie de aliniare. Unele, — cele mai mari —, au o alee de bulevard, iar cele mai mici cuprind aceiași arbori în mica livadă cu care se mântuie curțile în Fund. Lumina e neîndestulătoare, dar pavagiul se menține bun. Această parte din Capitală a fost creată prin nevoia de funcționari ai Statului întemeiat pe o basă centralisată și de răspândirea profesiilor libere. A prefăcut astfel pe cât era cu putință vechea mahala deșirată, deslânată, strâmbă, sămănată la întâmplare prin șesul cel fără de hotar, bogat în arbori fără întrebuințare, în praf de vară, în noroiu de primăvară și toamnă, în zăpadă murdară de iarnă.

    În Calea Griviței, care a fost stradă fără a fi fost „pod”, nu se întâlnesc amintiri ale unui trecut boieresc sau domnesc. Din potrivă, marea arteră de lux, de strălucire, de primblare, de cofetării și cafenele, de comerț supțire: mode, mobile, cărți și „delicatesuri” de băcan, a avut o îndelungă și însemnată viață înaintea botezului ei cu cele două neologisme, care n’au gonit însă din întrebuințarea poporului vechiul nume secular de Podul Mogoșoaii, adecă al nevestei boierului Mogoș, care și-a câștigat față de această parte a Bucureștilor drepturi de recunoștință de mult uitate.

    „Podul” de scânduri era mărgenit odată între pădure, una din pădurile răsărite din pământul gras al mlaștinilor secate în jurul orașului, și între râpa lutoasă a Dâmboviței, care, ca un Bahluiu ceva mai mare, părea că are apă numai pentru a nărui primăvara, în săptămânile ei de șivoiu umflat, urîtele maluri, pentru a da umezeală veșnică tuturor caselor risipite de-o parte și de alta a ei și pentru a îneca din când în când pe cele mai apropiate de dânsa. În fața lungului „pod”, mai șerpuitor și mai îngust decât oricare altul din țară poate, se înălța, pe una din movilele malului drept, Curtea Domnească, dreasă din piatră, poate de Matei Basarab, de sigur de Brâncoveanu, Vasile Lupul muntean în ceia ce privește iubirea pentru clădiri, lux și strălucire, și de Alexandru Ipsilanti. De la o vreme, încă din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, boierii în lungi haine orientale se deprinseseră a nu mai sta pe la moșiile și viile lor, ci se îngrămădiau cât mai aproape de ocrotitoarea streașină a lui Vodă. Podul Mogoșoaii căpătă astfel viață: case de piatră pentru stăpân și pentru numeroasa tagmă a robilor cari făceau toate meșteșugurile casnice, se durară în mijlocul curților noroioase, grădinilor bogate în flori, livezilor cărora nu li se mai dădea de capăt, pierzându-se tocmai în sărăcia umilă a mahalalelor. Arcușurile fermecate ale Țiganilor meșteri prinseră să se audă în cerdacele de priveliște și de sfaturi. Și butcele vechi, caleștile mai nouă duruiră pe scândurile și bârnele de care era acoperită cea mai mândră din stradele Scaunului Domniei.

    O mare schimbare suferi „podul”, când Chiselev, Muscalul „filosof” și filantrop, care făcu și puse în aplicare Regulamentul Organic și care ne iubia pentru primitivitatea noastră patriarhală, cât și pentru anexarea de care ne credea vrednici, făcu în pădure Șoseaua, ca drum, prelungit apoi de Domnii ce urmară după el, pănă la Ploești, și cu boschete de arbori. Înainte se mergea după aier, care era și în livada fiecăruia, pe malul Dâmboviței, pănă la ostrovul Sfântului Elefterie, pănă la Herăstrău, puncte de răcoare umedă și de bogală vegetație băltoasă, așezale „la țară”, departe de margenea risipită a orașului. Lucrul de căpetenie era însă legănatul molatec pe pernele caleștei. O plăcere pe care au găsit-o și în noua primblare, care n’a fost, multă vreme, cercetată decât de oamenii purtați pe sus, și astăzi încă nu e gustată pe cât se cuvine. Între noua „șosea” și oraș se întindea pănă dăunăzi un capăt de mahala, făcut pentru a primi țărani drumeți cu carăle. Dar, cu toată păstrarea vremelnică a acestui ostrov din trecut, Bucureștii erau încheiați în această parte care era să vadă, mult mai tărziu, bizarul amestec de mari case luxoase de toate stilurile, confundate une ori în aceiași clădire, dar în mediu vesel de verdeață, al noului cartier Filipescu.