Șoseaua prăfoasă pe care o urmăm de la un timp, Șoseaua de la Ploești, merge acum alături cu o linie ferată nouă, cam slăbuță, la care se lucrează încă. Vagoane de încercare sânt oprite lângă o gară, care, pentru că e acoperită cu greoaie, dar cochetă țiglă trandafirie, pentru că are turnulețe și cerdace și stâlpi de lemn, pretinde să fie în „stil național”, ceia ce desmint armonioasele clădiri de bârne cu netezii păreți albi, cu fereștile mici și rare, cu trainicul coif negru al coperișului de șindilă.

    Întrăm în „urbe”, căci Vălenii sânt comună urbană, cu judecătorie, spital, trecut și ambiție. Prăvăliile n’au nimic „modern”, dichisit și pretențios, pe de o parte, neserios pe de alta. Datina veche a rămas neschimbată, și, uitând gara sură-roșie, unde n’a începui încă viața cea nouă, ți se pare că te-ai strămutat de-odată în vremile de acum cincizeci sau o sută de ani, când pasul Predealului era străbătut numai de câțiva păstori mocani cu oițele bârsane, când la Sinaia, după un lung drum de măreață sălbătăcie, numai clopotul de utrenie și vecernie al călugărașilor rupea, dimineața și seara, pacea muntelui ascuns, iar pe dincolo, pe la Bratocea, necurmat veniau, pornite din Săcelele românești, carăle ce duceau marfa de Brașov pe drumuri mai lesnicioase.

    Prahova pe suișuri și povârnișuri mai dulci, pănă la actst popas d’intăiu. după două, trei ceasuri, al Vălenilor, unde așteptau hangii și negustorii greci, veniți de prin Macedonia și Albania, unde târgoveții erau gata de un ajutor care li pria gospodăriei și unde boierii cari cari nu se duceau bucuros aiurea priviau de sus din cerdace la venirea chervanelor cu bogăție „evroponească».

    Acuma bogăția s’a dus, de și poate, nu pentru totdeauna, căci acest pământ de sare și de păcură făgăduiește mult pentru viitor și pământurile neatinse ale Statului și Eforiei mai pot înțoli o samă de oameni, pe cari-i dorim să fie Români.

    Dar ceia ce-a rămas, e omogeneitatea poporației românești, este, după plecarea a doi conaționali negustori, un singur Jidănaș pripășit, care vinde tinichele între patru păreți umili din strada cea mare, numită „Principesa Maria” pentru ca să amintească o visită din fuga automobilului, pe care locuitorii n’au uitat-o.

    A rămas iubirea, respectul pentru datină, care se păstrează în bolta joasă a negustorului, în căsuța frumoasă a târgovețului, în marea curte, cu două caturi, cu împrejmuire de zid, cu pază de sălbateci zăvozi înaintea acareturilor bătrâne care nu cuprind mai nimic. E o datorie ca viața de mișcare ce se pregătește să nu se atingă de aceste scumpe scule, care dau farmecul acestui colțișor de lume. A rămas buna viață țărănească, de oarecare bielșug, a satelor vecine, de unde vin la bâlciuri, mai ales la cel de Sântă-Mărie, dănțuitori din șapte sate în șapte porturi, a căror potrivire ar fi în adevăr strălucitoare.

    Într’un „centru» sânt prăvăliile, înșirate pe o singură stradă, grădina publică plină de colțuri de umbră, unde se pot aduce lăutari și bere bună, câteva din curțile cele mai vechi, prin multele încăperi ale cărora rătăcesc umbre de boieroaice sărăcite. Și acolo e și mănăstirea Vălenilor, de unde a plecat târgul lot, așa precum din mănăstirea Sinaii a plecat târgul, reședința regală și locul de vilegiatură al Sinaii de astăzi.

    Dăunăzi, clădirea, de la sfârșitul veacului al XVII-lea, era în decădere, dacă nu în ruină. Fusese dărâmată întăiu de cutremurul cel strașnic de la 1802, apoi o înălțase din nou, împreună cu clopotnița și chiliile, cu ajutorul unui polcovnic dintre târgoveți, egumenul grec de atunci, din 1802-9, care ocârmuia acest mitoc al Cotrocenilor. Apoi și după această reparație biserica a început să-și piardă puterea. După multe stăruinți ale unui preot cu intenții bune, primarul „conservator”, un harnic țăran, care a putut să ajungă în rândul și chiar în fruntea celor d’intăiu gospodari ai târgului, Pisău, s’a înduplecat să dreagă cele stricate și să înoiască și unde nu era nevoie.

    S’au șters inscripții, — aceia a lucrărilor de după 1802 —, s’au făcut din nou, fără a le fotografia măcar în întregime, chipurile ctitorilor, s’au văpsit cu uleiuri, într’o urîtă coloare cafenie, cei doi stâlpi rămași din obișnuita colonadă care despărția tinda femeilor de biserica propriu-zisă, s’au făcut sfinți noi în genul „modern”. Totuși, cu înalta clopotniță, care poartă încă, sus de tot, o însemnare grecească, tămânjită cu cenușiu, cu larga curte plină de morminte între zidurile de piatră, cu armonia liniilor arhitectonice, cu inscripția cea veche săpată de-asupra ușii, cu ușa și stranele lucrate frumos de un maistru care și-a însemnat numele, cu multe cărți mai vechi, mănăstirea, așezată pe un tăpșan, care se vede bine din toate părțile, face încă impresie, de și una mai mică decât în vechile vremuri, când în jurul ei se aduna toată viața din aceste părți.

    Ceva mai departe, după un număr de case albe și mari livezi de pomi, un pod de piatră înalt trece apa ce se răsfiră ușor pe un larg pat de prund peste care atârnă crăcile sălciilor.

    Peste apă sau „vale”, — i se zice Văleanca —, e casa apelor, un chioșc după moda turcească, unde gâlgâie izvoarele la care vin locuitorii cu sticlele și cofițele lor. După obiceiul străvechiu, modă de Constantinopol, o cafenea simplă e înjghebată în jurul locului de unde pleacă undele răcoritoare și, tăcuți, stau pe bănci ceasuri întregi, cu ceșcuța goală înainte, oameni cari nu știu ce-i lucrul și timpul și ce lume se mișcă în jurul liniștii lor de ațipire. Apoi, tot mai în sus, aceiași „stradă mare” trece între clădiri publice, între bărbierii mai mult goale și între prăvălii de câteva feluri, în care, agale, negustori și meșteri români își fac, foarte curat, rostul de câștig.

    Strade înguste, printre uluci și ziduri, duc la mahalale, pe lângă aceleași bune case pașnice supt coperișurile țuguiate de șindilă neagră, ce pare că nu poate putrezi. O biserică se află în mijlocul fiecăreia. Colo, biserica Bercenilor, o imitație, de la începutul veacului trecut, a mănăstirii, cu o ciudată inscripție în care slovele săpate au duetul celor arhaice întrebuințate de Turci; apoi biserica lui Filip, bunul treti Logofăt Filip, care era privit ca un binefăcător în toate privințile al Ținutului și pe care l-a pomenit într’o frumoasă cuvântare simplă profesorul Gorjan, traducătorul Halimalei (după el au venit tot dascăli distinși, ca David Almășanu, latinistul din Brașov, și viitorul arhimandrit Ilarion Pușcariu, alt Ardelean). Mai departe, într’un Ținut ca de țară, bisericuța Berivoieștilor. pe care mahalagiii o cred veche de trei sute de ani, se repară cu cheltuiala lor; în apropierea ei se ridică o cruce de pomenire din veacul al XVIII-lea. Supt bătrânul pom de ocrotire, vrednic de pomenire ca și atâția nuci centenari, Sf. Ioan, mai aproape de centru, pe drumul ce scoate din Văleni spre Nord, e prefăcută cu totul, fiind chiar în începuturile sale foarte nouă. Și, în sfârșit, tocmai la capăt, în Tabaci, o biserică de prin anii 1830, cu bune zugrăveli ce par încă proaspete, lângă grădina unde se face o singură dată pe an, la Paști, hora pentru popor.

14. Drajnele.

    De la biserica, aproape catolică, a Curții din Drajna-de-jos, — data aceasta văd chipurile, zugrăvite mai ieri, ale ctitorilor, cu mândrul Alexandru Nicolae, mort în 1852, așezat, mărunțel, cu toupet cochet și lungi mustăți drepte, între măreția ișlicelor, giubelelor, bărbilor de protipendadă: a lui Nicolas, tatăl, a lui Pană, bunicul, și văd și marele mormânt de marmură săpată care cuprinde pe ultimul boier de moșie din acest loc —, de la această biserică, al cării zid de împrejmuire și a cării clopotniță sânt mai interesante decât arhitectura, suim printre căsuțele satului. Rânduiala cea mai bună, curățenia cea mai desăvârșită îți zimbesc de pretutindeni. Fericit colț de lume!

    Cotim la stânga, lăsând drumul cel mare ce duce la Chioajde, sate cu numele foarte vechiu, și apucăm calea mai îngustă prin care se ajunge la altă Drajnă, cea de sus, pe care, între sămănături cu ogoare mici, — căci, dacă pământul Filipeștilor merge pe dincolo pănă în hotar, aici ne aflăm pe locuri „moșnenești”, ale moștenitorilor —, o atingem în vre-o jumătate de ceas.

    Moșnenii au biruit pe clăcașii din vale, de cari vorbesc cu despreț, în felul de a-și clădi și ținea locuințile. Curțile sânt pietruite frumos, stâlpii sânt lucrați ici și colo ca o horbotă; pe polițile dintre dânșii zbucnește din frunzele de catifea floarea, de un roșu aprins, dar mângâios, a mașcatului, „mușcatei”, cu mirosul fraged; pe lemnele încovoiate ale bolților sau pe pridvoarele acestor mândre case cu două rânduri se zgreapțănă cârceii de viță. O firmă proclamă minunea băncii bogate, cu un capital de două sute de mii de lei. E meritul învățătorului, pe care-l și zărim în treacăt, un liniștit om în vrâstă.

    Biserica e mai mult nouă. De și e departe în dimineață, se face încă slujba. Prin întunerecul sămănat de lumina roșie a făcliilor se poartă multă lume. Spre biserica mai veche din vale ne duce unul din ctitori, pe prăvălișuri de bolovani și peste ramuri albastre de Teleajen.

    O clădire cu firide pentru sfinți, cu o încercare sărăcăcioasă de ciubuc înfășurând păreții joși. Și aici e slujbă. Afară, femei merg pe la morminte și aprind candelele, și curăță florile, și fumegă cu tămâie de-asupra movilei, aruncând cărbuni stânși ca și viața de desupt, în bielșugul ierbei. De departe a venit părintele s’o facă; murgul mărunțel, cu șeaua pe dânsul, paște evlavios buruiana cimitirului.

    Răpede, mi se aduc cărțile cele mai vechi, care, în lipsa unei pisanii, deslușesc rostul întreg al bisericii și rostul mai nou al satului. Zidurile s’au înălțat la sfârșitul veacului al XVIII-lea, și cel d’intăiu preot a fost popa Stanciul, care ajunse pe urmă și proiestos și a cărui iscălitură, măiestru încondeiată, odată pusă și în criptogramă, se vede pe toate vechile tomuri chirilice. Sătenii cari s’au strâns, — sânt, la o parte, și femei, dar fără port românesc; lângă „centru” am văzut chiar o grupă de fete în rochii de oraș, trandafirii și albastre, — ascultă cu multă luare aminte și recunosc: pe popa Stanciul, pe vechii ctitori, străbuni ai celor de față, pe cutare Mocani din Ardeal cari și-au trimes cărțile de danie. E o deșteptăciune, o siguranță, o prietenie veselă care te încălzesc la inimă. Unul a știut să afle rostul criptogramei, pe care n’o puteam desluși.

    Și iată vine de se amestecă la mica ședință de istorie locală, pe temeiul documentelor, și părintele. Să aibă vre-o șaptezeci de ani; barba albă curge în valuri, părul se revarsă în plete încă sure; sprincenele negre fac umbră deasă de-asupra ochilor buni. Aude și vede ca oricare din tineri. Și parc’aș vrea să-l văd călare pe murg, pornind spre casă sau apucând, în această zi de Duminecă, drumul Vălenilor, ca unul din popii războinici de pe vremuri, cari biruiau pe Satana și cu ascuțișul săbiei, cu glontele flintei.

15. Mănăstirea Verbila.

    Ieșim din Vălenii-de-Munte pe lângă șoseaua pietroasă care duce la Ploești, ici și colo, alături cu linia ferată nouă, la care lucrează de zor țărani din împrejurimi și urîți „specialiști” sârbi și bulgari. Cel d’intăiu sat bine rânduit pe margenile drumului are o biserică nouă la poartă e atârnată o cutiuță pentru sărmani; am zărit pe preotul tânăr în foarte frumoase odăjdii, care-și făcea prin sat „zi ‘ntăia” de August; la o mare distanță se târa un dascăl amorțit de vrâstă.

    Ceva mai departe răsare dintre copaci frumoasa casă de țară a unuia dintre proprietarii mari ai Ținutului; lângă Ploești un Evreu i-a luat locul, pe urma datoriilor. Aici el se mai ține deocamdată.

    Pe malul stâng al Teleajenului răsfirat în limpezi pâraie albastre pe un pietros câmp de prund grăunțat se întinde, cu case mai slabe decât cele de la munte, dar în mari livezi de pruni, satul Măgurelele, numit așa după păduri care s’au prăpădit de atunci. Are două biserici: una din anii ‚30, iar cealaltă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, clădită de soția unui boierinaș, mamă a unui copil care nu purta numele soțului ei, dar moștenitoare a Cantacuzinilor, cum spune însăși, cu mândrie. Preotul e și învățător, și are și un han: face politică și, pe lângă interesele lui, se zice că apără și pe ale țăranilor, cari au de lucru cu proprietarul de viță nouă din casa cea frumoasă încunjurată de un parc des.

    Aici lăsăm drumul Ploeștilor, care duce îndată la satul Filipeștilor și cotim pe lângă un curat han românesc, clădit în stil vechiu, la stânga. Mult timp rătăcim pe câmpul pârlit de soare, unde porumbul închircit ridică strujeni slăbănogi. La girezile de grâu, și aice a început treierul cu mașina pentru boieri, pe când oamenii lucrează prin curțile lor, după vechea datină, călcând grâul cu caii mânați în jur de sfârcul biciului, sau strivind spicul supt picioarele încete ale boilor; prin unele ogrăzi, gospodarii au început a-l și vântura. Toată casa are de lucru; femeia e acum de valoare mare, pe când, spune vizitiul, un țăran din Văleni, iarna nu e bine să o ai în casă, căci hrana e puțină și lemnul scump.

    Păduri se văd pe coastele din stânga și satele albe cutează pe-aici să se răsfire în vileag, pe povârnișurile lor sau chiar pe culmea liniei de dealuri.

    Un han deschide satul Mehedința, căruia i se zice și Podenii-de-jos. Hangiul bătrân, Român sau Grec, vinde măsline, vin prost și bere rece, din păhare cărora murdăria îngrămădită li dă o coloare specială. Ceva mai departe, o bisericuță de bârne te poftește să întri prin versuri naive, scrise pe stâlpii de lemn ai pridvorului. Inscripția zugrăvită arată ca înoitor pe un Grec arendaș de dăunăzi, al cărui chip se și vede zugrăvit în portul lui răsăritean. Un biet copilaș străveziu de slab și cu ochii adânciți în cearcăne negre, bolnav de friguri rele. rătăcește printre mormintele cu cruciliți de lemn, căutând parcă locul în care curând el însuși va merge să se odihnească de nedreptatea acestei lumi.

    Satul se mântuie cu case țigănești, abia înjghebate: movili de lut murdar între porumburi înalte. Copiii goi își arată pielea ca arama și pâslă creață a părului stufos. Nu iese la drum, nu fac tumbe, nu cer de la „boieri” „gologanul”. E un început de așezare, de plugărie, cu alte moravuri. Sătenii, cari au pepeni verzi pe ogorul lor și-i scot în vânzare pe mesele de lemn din mijlocul câmpului, adesea nepăzite de nimeni, nu par să aibă ca mușterii pe pârliții haramini.

    Drumul mai înșiră un sat, apoi, pe lângă râpa Cricovului cu apa săracă pe obișnuita albie largă de torent, sămănată cu pietrișul de ieri și cel de sute de ani, din malul înalt de lut nisipos iese, in oblojeala lor de scânduri, conductele de fier, țevile pline de petrol ale Americanilor cari-și au sălașul la Apostolache. Cărări ascunse prin porumburile înalte suie același deal, pe culmea căruia se răsfiră cărările drepte ale viilor nouă. Pe ele vin alene dintr’un sat, ascuns pănă întri în el, Țigancele tuciurii, cu puzderia copiilor pe lângă poale. Este deci în apropiere un sat mănăstiresc ai cărui locuitori de astăzi, urmași ai vechilor robi, întrebuințează mai bine sau mai rău, — oricum, nu pentru o adevărată gospodărie statornică, libertatea, „sfânta” libertate ce s’a dat părinților și bunicilor lor.

    Abia se vede, foarte de aproape, mănăstirea de care, sute de ani, a fost legat neamul lor. Dintr o piață largă, ca de sat ardelenesc, vezi o întrare dărăpănată, prinsă într’un zid ca de cetate tare. De și, cum spune o fărâmă de piatră zvârlită în curte, acest brâu de piatră a fost înoit cu totul pe vremea lui Vodă-Carageà. acuma un veac numai, de un egumen grec care avea interes să locuiască bine și doria să nu fie prădat, dar știa să-și economisească banul, vezi înalte clădiri de cărămidă tare și de piatră prin care se crapă ferestuici pentru împușcat în dușmanul ce ar veni de undeva din luncă, din vii, din păduricile vecine. Buruiana sălbatecă năvălește curtea; nici preotul, pe care nu știu cine zicea că l-a găsit dormind în altar într’o zi de foc ca aceasta, nici dascălul, care a trimes cheile printr’un băiețaș bălan în cămașă neagră, care nu știe să zică decât un „hâ” de întrebare și un „hâhâ” de răspuns, nu-și dau osteneala să facă, în acest bielșug de putere vegetală, măcar o cosire de fân. Stăpâne peste tot locul întins sânt numai albinile și poate șerpii de ruină, cari și-ar avea bune culcușuri între bârnele dislocate ale locuinților călugărești părăsite.

    Întăiu s’ar părea că biserica are o formă ciudată. Te lămurești însă îndată dacă cetești pisania cea veche, în două bucăți de piatră aruncate (le-asupra lespezilor scării, apoi cea nouă, stângaciu scrijelată de un rău cunoscător al limbii noastre și al meșteșugului său, dacă-ți oprești ochii pentru ca să admiri ușa bătrână, care a scăpat neatinsă de tragediile naturii și de prostia de comedie a oamenilor, dacă, încunjurând prin bălăriile ce-ți vin pănă la brâu, mânând înainte un adevărat roiu de gâze îndârjite, privești acelea din ferești care au rămas în ființă.

    A fost un lăcaș frumos și trainic, mic, dar plin de armonie, ridicat pe vremea lui Radu Călugărul, Radu fost Paisie, odinioară fecior de Domn adăpostit la mănăstirea Argeșului, de către boieri cari pe vremea lui nu mai aveau trecerea, puterea, boieria de fapt de care se bucuraseră supt alt Radu, care, dacă n’a avut niciodată cârja în mână, a știut să învârtă bine buzduganul: Radu de la Afumați. Una din pietrele, frumos și original săpate, în linii rotunde italiene, în dibace legături de slove, numește pe ctitori: Dragomir Spătarul, Toraa Banul și pe mai micul lor tovarăș care poartă numele vechiu de Caraciu (Carapciu). Alta va fi venind de la vre-un schit sau de la o bisericuță adausă, prinos al celui d’intăiu egumen, Antonie.

    Biserica de căpetenie a fost înălțată după datinile moldovenești, lăsându-se la o parte încercarea, unică în felul ei, a lui Radu-cel-Mare, la Dealu, și a rămas încă, înaltă și îngustă: fereștile samănă prin tăietura liniilor cu acelea din Moldova, dar, sus, aceste linii se mlădie încovoindu-se, iar jos cadrul se oprește înainte de sfârșitul deschizăturii, printr’o întrerupere cochetă. Ușa e însă fără păreche: două linii curbe care se taie în ogivă străbat o întrețesare de linii drepte care formează pătrate mărunte: pentru varietate s’a făcut câte o scobitură în fiecare din pătratele acestea.

    Soția lui Dragomir, Caplea, își pregătia, încă fiind în viață, piatra de mormânt, pe care n’a întregit-o nimeni la data lăsată în alb. Ea a rătăcit, după moartea soțului, multă vreme în Ardeal, dar tot aici a venit să moară, tot supt piatra ei s’a întins trupul pentru odihna nimicirii. Lângă acest mormânt, foarte bine păstrat, e altul mai șters, mai neîngrijit săpat. Supt el se adăpostesc rămășițile unui mare boier căzut în luptă împotriva Domnului său, în oastea unui Domnișor tânăr și voinic, venit de peste munte. Stanciul, Marele-Vistier, vre-o rudă a lui Dragomir și a Caplei, a perit în Octombre 1514, la cea d’intăiu ciocnire între credincioșii lui Radu Paisie și tovarășii lui Basarab, zis Laiotă, drept „moștenitor” de țară și căpetenie de năvălitori.

    Cutremurul din 1802 a găsit biserica din Verbila rău ostenită de veacuri, căci niciunul dintre domneștii înoitori ai vremilor mai târzii nu s’a fost gândit la dânsa. Zidul cu ușa și fereștile frumoase a rămas în picioare, dar coperișul, fruntea au căzut, în același timp când frânturi din cetatea de împrejmuire se desfăceau în zgâlțâirea grozavă a scoarței de lut. Un egumen grec a dres cum l-a tăiat capul, zvârlind pietrele de ctitorie pe o scară nouă, înaltă, potrivind un pridvor de zidărie proastă, peste care se cațără un cerdac de priveală pentru Sfinția Sa, puindu-și apoi numele pe acea lespede grosolan tăiată care s’a cocoțat de-asupra ușii și acoperind păreții cu o zugrăveală nouă, în care Badu Paisie și Stănilă „Filipescu», — alt ctitor, sau o „fandacsie” grecească —, au inscripții în noua limbă sfântă și primesc ca vecin pe egumenul reparator și pe colegul său de la mănăstirea Mărginenilor.

16. Ogretinul, Starichiojdul, Poseștii, Cărbuneștii.

    De la Drajna în sus, Ogretinul, cu amintirea luptei lui Radu-Vodă Șerban împotriva Tatarilor, — un deal zis al „Domnului” se vede în dreapta —, păstrează bisericuța făcută sau refăcută la începutul veacului al XIX-lea, cu frescele populare de afară, scăpată de ruina părăsirii în mijlocul îngrămăditului cimitir sătesc, și cu casa bătrână de pe modâlca de pământ încunj urată și astăzi cu zidul cel vechiu. Mai departe, Râncezii, atinși de molima adventismului, amintesc coborîrea oamenilor din munte între acești „Cojani” mai din jos, cari nu și-au dorit astfel de tovarăși. De aici înainte, ai de ales între drumul Chiojdului și acela care cotește la dreapta către Posești și Cărbunești, cuiburi de veche moșnenie.

    Era odată, pe întăiul drum, din muchea dealului, o priveliște fără păreche în toată țara peste pajiștea cu toate florile, ca un covor al Raiului, care se zicea, cu un sunet de silabe dulci ca o mireazmă din potirele lor de taină: a Zeletinului. Acuma împărțirea pământurilor a tăiat ogoare mărunte, în care nu mai are ce să caute acea nesfârșită floare.

    După cărarea din dreapta, ducând la un sat de plugari înstăriți, Chiojdul. Lângă curți boierești care-și păstrează aroma de trecut, în stăpânirea urmașilor neamului Macovei, bisericuța de lemn care biruie întrecerea cu cea de cărămidă mai de vale. O zugrăveală arhaică e plină de pricepere și de poesie naivă.

    La Posești, satul lui Posea, tocmai sus pe o culme bogată în pomi, altă biserică de lemn dăinuiește lângă fudula ei urmașă, ascunzând supt tavanul ei jos lespedea de mormânt a ctitorului; moșnenii nu s’au clintit de pe cinstita lor agonisită și ei îți aduc înainte hârtii de-ale bătrânilor cari știau și în cel din urmă sat slova frumoasă și stilul ales, însuflețit de simțire. Și, dacă birui prăpăstiile bolovănoase, tăiate de șivoaie, ajungi la odihna gospodărească din casele înalte, curate ale urmașilor moșului Cărbune, Cărbuneștii.

17. Pe valea Anei spre Piatra Corbului.

    De la Starichiojd (Starchiojd zic localnicii), drumul apucă în stânga pe lângă vechea cruce de pomenire de pe la 1730 obiceiul crucilor e pretutindeni, ca în Buzău; una, răsturnată, e din vremea lui Brâncoveanu —, spre Valea Anei.

    Valea Anei e râul, gârla. Sprențară, ea aleargă prin nisipuri, peste bolovanii pe cari lot dânsa i-a cărat în zilele ei mari, când se zbate, torent, între maluri lărgăiate. De-asupra, pădurea spartă de locuințile răzlețe, perdelele singuratece de anini. Cu țipete de prunc părăsit păsărèle sure-albe se joacă din zbor de-asupra pietrelor sămănate de potopul primăverii. Li zic prundari, iar, când joacă a glumă din codițile supțiri ca niște surguciuri de domnițe: codobâte, în loc de codobature.

    Aștept în luminiș după descoperitorul lespezii cu inscripție de pe Dealul Corbului, unde „se pomenesc Tatarii”. Deplină tăcere, una așa de mare, încât îți pierzi simțul că ești o ființă deosebită de copacul care fâșâie la vânt, de floarea care soarbe soarele, de iarba care mereu crește. Redevii o parte anonimă a naturii.

    Sunet de clopoței. Peste gârlă trece și se pierde în depărtări nunta.

    Pomul cu panglică și zorzoane de hârtie se scutură la hopuri, steagul se zbate în a doua trăsură, cosițele unse ale druștelor se coc la soare în celelalte, pănă la gâturile de cobză care iese obraznic din carăta Țiganilor.