ÎMPREJURIMI ALE BRAȘOVULUI; TÎMPA, RÎȘNOV

    Muntele Brașovului e Tîmpa, care-l ocrotește și-l strînge de piatra lui aspră. Spre dînsa se urcă în rotocoale un drum de pădure, care se poate număra printre cele mai frumoase din lume. Fără oboseală, prin marea liniște de umbră dulce, ajungi sus într-un ceas. [...] Vezi atunci grămada mare de coperișuri care supt munte face temeiul cetății și din mijlocul căreia se înalță Biserica Neagră, mică de aici ca o jucărie. Înainte, clădiri noi se revarsă pînă la dunga depărtată a cazărmilor galbene. Iar, în stînga mai ales, fire roșii de țiglă se înfundă prin desișuri de arbori și pătrund pînă la margenea zării. Drumuri albe lunecă șerpuite sau țîșnesc drept ca o săgeată; în vîrful celui mai lat și mai alb din ele se vede un sat de departe, cu căsuțele strînse la un loc.

    [...] Ca oraș cu însemnătate încă din timpurile vechi - așa cum a fost Ocna pentru Sibiu - a stat alături de Brașov Rîșnovul.

    Drumul trece prin șirul de căsuțe al Brașovului Vechi, care nu sînt însă mai vechi decît ale noului Brașov de supt Tîmpa, ci sînt mai mici numai. Lîngă o casa parohială care se clădește acum, cu mult lux de piatră cioplită, se înalță într-un cuprins de ziduri cea dintîi biserică săsească a Brașovului, căldirea gotică mai smerită a Sfîntului Bartolomeu, pe păreții căreia se păstra^ în formă de cronică amintirea pățaniilor și luptelor orașului.

    Cotești la stînga, pe lîngă o veche rafinărie de petrol. De o parte e linia munților împăduriți, limpede albastră sau învăluită în negura de praf a drumului secetos; de cealaltă, se desfășură pînă la alt rînd de înălțimi șesul Bîrsei, care se acopere pe rînd de sămănături verzi, de miriști uscate și de pîlcurile zăpezii. Cel dintîi sat ce răsare dintr-a-colo e Ghimbavul . Un moșinoi de coperișuri roșietice, peste care se ridică acoperișul ascuțit al unei biserici care nu are nici înălțimea stăpînitoare, nici înfățișarea de cetate a bisericilor săsești din părțile Sibiului.

    Trecem prin Cristian, cu case mari, verzui, așezate strîns una lîngă alta, în linii drepte. Curți bine închise, pline de șuri și grajduri trainice, purtînd însemnarea datei cînd s-au clădit. Tipul nu e așa de curat ca în aceleași părți sibiene; cerdacul dinspre curte lipsește, și vechimea nu se arată în nici unul din amănuntele clădirii. [...]

    Îndată se ajunge la Rîșnov. Aici este o piață, o primărie mai mare, un hotel comunal, zidire înaltă, cu două caturi și biliard. [...] Adevărate străzi se desfac în toate părțile. Pe o mare culme, unde stînca răzbate printre mărăcini, se vede un castel mare, cu multe bastioane, care ar părea dedeparte neatins, locuit și gata de luptă, ca și cum vechile turnuri ar păzi încă despicătura neagră a fereștilor înguste. Cînd te sui însă cu multe silinți prin grămezile de bolovani, pînă la cununa de ziduri, te primește un vechi paznic, înconjurat de găinile și purceii lui; acela e castelanul Rîșnovului, și el n-are la îndemînă alt ostaș decît baba care-i gătește de mîncare; de pe ziduri nu se văd alți dușmani decît cetele de case acoperite cu zale negrii ale caselor din satul de jos în vale. Odată era însă aici un singur adăpost, spre care nimeni nu cuteza să se suie; în odăi era loc pentru toată bogăția orășenilor, pivnițile adînci erau pline de bucate și apa se scotea bună și din belșug din fîntîna în care pînă la adîncime de mulți metri paznicul face să se coboare funia de încercare, purtînd în vîrf o luminare care nu se stinge.

DE LA BRAȘOV LA FĂGĂRAȘ

ORAȘUL FĂGĂRAȘ

    Ce nu trezește pentru noi numele acesta de Făgăraș ? în ceața timpurilor celor mai depărtate vezi satul românesc de lîngă pădure, care-și ia numele de la fagul ocrotitor, din care s-a făcut făgăraș spre deosebire de făgaș, precum locuitorilor satului Vlădeni li se zice, în loc de același nume, Vlădenii - Vlădărenii. Satul crește, se înalță, în jurul lui se alcătuiesc altele. Este acum un adevărat Ținut al Făgărașului. Un Crai unguresc, care avea nevoie împotriva păgînilor de la Dunăre de ajutorul domnului românesc de peste munți - Ludovic cel Mare el însuși - face din acest pămînt oltean un dar de împăcare și de ispitire pentru acel voievod al plaiurilor vecine, pe care-l crează duce al Făgărașului. După ducele Vlaicu-vodă vin alții din același sînge și de pe același scaun de stăpînire: Mircea, Dan, Vlad Dracul și fiul său, încă mai îndrăcit, Țepeș, apoi frumosul Radu, adus pe aripa turcilor prieteni. Coroana ducală se păstrează apoi numai în titluri și în amintiri.

    Ducii-voievozi aduc dincoace de vîrfuri boieri de-ai lor, cărora li se încredințează moșii întinse în schimb pentru slujba de ostaș și întîmplătoare daruri. Chiar în mijlocul șesului, la o foarte mică depărtare de șerpuirea lată a Oltului se ridică o cetate de priveghere, încunjurată cu ziduri trainice durate din cărămidă și bolovani. Acolo stau, judecători de pace și fruntași de război, pîrcălabii lui vodă, mai mari peste toată această voinicime neastîmpărată ce se zbate în jurul lor. [...]

    Apoi Mihai Viteazul cucerește Ardealul. Printre cele dintîi măsuri ale lui e și aceea de a se asigura despre Făgăraș, unde acuma hotărăsc dregători de-ai lui. În cererile sale către împăratul e și cererea, pentru el și toți urmașii săi, a străvechiului Făgăraș românesc. Cînd, învins, el e silit a-și da nevasta, mama, copiii în paza străinilor ce nu se încred în dorința lui de pace, aici în cuprinsul zidurilor făgărășene se închide durerea nemîngîiată a doamnei Stanca cu ochii în lacrimi, copilăria umbrită de primejdie a plăpîndului copil care s-a chemat o clipă Nicolae-vodă al Țării Românești și nu mai e acum decît fugarul, robitul fecior de domn "valah" Pătrașcu. Spre acest Făgăraș cu zăvoarele trase asupra comorilor inimii sale, se îndreaptă, după biruința răsplăti-toare de la Gorăslău, gîndul îngrijorat, înduioșat al lui Mihai. Era să plece întracoace, cînd sulițile-i intrară în "cinstitul trup" pe cîmpia Turdei, într-o frumoasă dimineață din August. [...]

    Din trecut a rămas cetatea, care e chiar în mijlocul orașului, înconjurată de o grădină măricică. Ea nu e o ruină, căci o locuiesc catanele. N-are crenele rupte și ziduri zguduite, negre de funinginea zilelor multe. Greoaia clădire a fost deseori prefăcută și a pierdut de mult orice stil, și aproape orice chip. Buruiana sălbatecă nu-i îmbracă lespezile, de pe care atîrnă hainele mai mult sau mai puțin spălate ale ca-tanelor sau pe care se înșiră șirurile de pedeștri și călăreți văpsiți în negru care slujesc pentru tragerea la țintă. [...] Cea mai frumoasă clădire istorică e biserica, pe care a hărăzit-o făgărășenilor larga mărinimie domnească a lui Constantin Brâncoveanu. În mijlocul unei întinse curți de iarbă deasă sămănată cu morminte noi, se vede pridvorul pe stîlpi, turnul pus într-o parte, mic și țuguiat sub coperămîntul lui de țigle, șirul fereștilor încunjurate cu cadre care sînt lucrate ca acelea din Moldova anului 1650, cu rozete și linii gotice, și în sfîrșit altarul poligonal din fund. Poți vedea încă frumoasa inscripție din fațada, încunjurînd stema munteană a vulturului cu crucea în plisc, zugrăveala frumoasă, înnoită numai în tindă pe la 1770, catapeteasma săpată și aurită. [...]

    nori de praf plutesc într-una asupra depărtărilor.

    Aceeași ieșire din Brașov ca și pentru Zărnești. Dar de la o vreme cotim spre dreapta, unde ne cheamă de departe marea culme rotunjită a Codlei. [...]

    Trăsura se strecoară pe un drum între dealuri împădurite. Ea trece peste puțin de dealul cel mare, cu vîrful crăpat în două și despre care birjarul asigură că foc îl arde în măruntaie, gata să dea năvală în afară. Și mai departe trecem printre înălțimile înverzite. De o parte, la stînga, pădurea e puternică și acoperă bine cu fagii ei largi în ramuri coastele blînde, de lut roșietec. De altă parte, bieți copăcei șubrezi, cu frunza uscată înainte de timp, abia se prind în țarina mai gălbuie, în două cu nisip. Și mai încolo, nu mai sînt decît trunchiuri tăiate în coasta nisipoasă, dogorită de soare. Nu e nici bucurie, nici altă frumuseță decît a marilor linii paralele, a dungilor larg încrestate, din care se alcătuiește acest ultim colț apusean din Țara Bîrsei. În dosul pădurilor celor dese răsare din cînd în cînd uriașul dinte cenușiu al Pietrei Craiului, arătînd așezarea Zărneștilor și margenea țării. [...]

    Cînd ai ieșit din Perșani, ești într-un șes mai larg. Abia se văd la dreapta dealuri întunecate, spre Brașov. În stînga, munții de peste Olt apar ca o dungă vînătă în lumina potolită a serii. Iar, în față, apusul de soare acopere pînă departe cerul de o strălucire ruginie, aurie, verde, care se pierde cu încetul, străbătută de ultima rază ce ține pînă tîrziu, în albastrul de o limpeziciune desăvîrșită. Într-acolo parcă mistuie sate și ținuturi întregi flăcări de pustiire și moarte. Iar la spate se ridică, înroșită de negura serii și sălbatec de sîngeroasă, luna plină, care-și începe suișul măreț, limpezîndu-se tot mai mult în înălțare.

    E acum noapte, dar o noapte de lumină ca aceea, cînd străbați printre casele Șercaii. Marele sat arată o școală înaltă, un turn vînjos, o bună biserică veche, apoi multe străzi largi înzestrate cu de toate cele ca în Codlea. [...]

SPRE SIBIU

    [...] După Porumbcic linia de dealuri, care ascundea aproape cu totul, din a dreapta, munții, se prăbușește în căderi repezi, ca o costișă de cetate. Ești mai aproape de ștergarul de argint al Oltului întins pe pajiștea verde. Valea se: tot strînge, pregătind o închisoare apei care s-a deprins a merge lin și vesel, de cîte ori nu duce în sine mînia năpraznica a pîraielor muntelui, a rîurilor de prin sate.

    Pe o modîlcă a șesului oltean se revarsă un sat mare, cu multe coperișuri roșii și două biserici greoaie, dintre care cea mai depărtată e înnegrită de timpuri. La el duce o strajă de plopi vechi, și alți tovarăși de bătrînețe ai lor se îngrămădesc în cuprinsul foarte larg al unor ziduri de cărămidă înroșite e ruma. [...]

    Avrigul lui Gheorghe Lazăr, care a pornit de acasă ca un dascăl sărac la copiii unei cocoane bogate din Bucureștii cei cu carte grecească pentru lume, și cu carte românească numai pentru biserică, și care a dus cu sine binefacerea acelui spirit național pe care-l răspîndise dincoace școala lui Clain, Maior și Șincai. Înviorătorul unor timpuri veștede a rămas totdeauna dascăl sărac, precum plecase, și într-o zi, după tulburările de la 1821, în care nu și-a putut afla rostul, o căruță țărănească îl aducea bolnav de moarte în locul umil de unde plecase la drumul lui de apostol. În mijlocul Bucureștilor, în marmură, avrigeanul pletos cu mustața mică, mușcată în clipele de amărăciune, stă în picioare, făcînd o mișcare care, în numele spiritului, poruncește Timpului să se schimbe; aici țarina lui se amestecă în pămînt cu țarina altor plugari, frații, părinții, moșii și strămoșii lui, tot iobagi de-ai lui Bruckenthal și ai altor nemeși de cei cu copacii din vale. Un mic semn de piatră cu cîteva slove arată că acest trup de sărman zace în pămîntul bisericii. [...]

SIBIU

    [...] Piața pe care o stăpînește biserica mai nouă a catolicilor, amintire din timpurile cînd Austria rezemată pe iezuiți chema pe eretici la picioarele Madonei catolice, această maie și frumoasă piață are prăvălii cu vitrine moderne, dar casele au păstrat mai toată smerenia pașnică a trecutului. Tot între clădiri de acestea - cu ferești mici, obloane, înalte coperișuri de țiglă și curți pline de umbră umedă - merge strada în jos către promenada Bretter, către parcul orășenesc, veche dumbravă cu drumuri netede și tari, luminate astăzi cu o electricitate supărătoare pentru întîlnirile de noapte, iar în sus către cotloanele ce duc la gara, în povîrnișuri repezi. Atîtea și atîtea ulicioare suie, coboară, lunecă, printre căsuțele bătrîne, care adăpostesc în cuprinsul lor de umbră tristă tot alte bucurii și dureri ale vieții și arată în același cadru înnegrit de fereastră măruntă tot alte chipuri bălane și albe de fete cuminți și de fete zglobii. În cutare din cele mai mici printre hudițe caldarîmul zmuncit e așa, de singuratec, obloanele se închid așa de deplin și e atîta tăcere în curțile negre, încît pare că trecerea veacurilor nu s-a petrecut aice și că prin aceste ascunzători de oameni stau încă aceia care au luptat cu turcii sub Iancu-vodă din Hunedoara sau și-au văzut steagul închinîndu-se înaintea lui Rareș Moldoveanul. Și iarăși acele timpuri îți cuceresc gîndul cînd pe lîngă desișurile de copaci, care în marile și vestitele spitale încunjură de liniște suferința și agonia omenească, vezi perindîndu-se zidurile zdrențuite din care se macină cărămida în dîre ce par de sînge viu, și bastioanele sure își înalță printre cuceririle timpului nou țuguirile lor bătăioase de unde în atîtea rînduri din mîna meșterilor îndîrjiți în apărarea bogăției și cinstei lor a pornit moartea dușmanilor. Și aiurea sînt de aceste colțuri neschimbate: de jur împrejurul bisericii, de pildă, unde casa preoțească arată săpături frumoase, și lîngă zidirea de cazarmă sură și verde a gimnaziului săsesc și se ivește pe strașnicele ei temelii casa neagră în care a locuit acel Mark Pemflinger conte al sașilor, om de îndrăzneală și de avînt.

    Încă din timpuri destul de depărtate se întîlnesc români în acest Sibiu, care, la începutul începuturilor, trebuie să fi fost, un sat al lor, împrejmuit apoi cu ziduri și ridicat la înălțimi de bogăție și lumină de către oaspeții germani. În curtea bisericii [...] se află pe laturea cimitirului bucșit de morminte o frîntură de piatră albă pe care slove frumoase înseamnă anul 1631, numele Vlădicăi românesc Ghenadie al Balgradului și al lui Stan ctitorul. A fost deci în Sibiu încă de atunci, undeva pe la margine, o așezare de români, săteni săraci cu case mărunte și șubrede, pentru care s-a simțit și nevoia de a se înălța o biserică [...]

    Visul lui Șaguna de mîndră Mitropolie românească s-a îndeplinit: dacă pe locul capelei grecești dărîmate se înalță o ciudată clădire cu un trup bondoc, imitat după al Sfintei Sofii din Constantinopol, și cu două brațe deșirate de turnuri ce zbucnesc în față ca doi plopi, această mare zidire cuprinde în ea cea mai frumoasă pictură bisericească ce se poate închipui la noi, opera lui Octavian Smigelschi. Dău-năzi, în august 1905, s-a inaugurat un palat național românesc, cu Muzeu și Teatru, altfel numai o mare zidire prozaică, și cu acest prilej s-a strîns o astfel de mulțime românească, de amîndouă părțile munților, cu căpeteniile culturii și politicii în frunte, încît Sibiul și-a trăit fără îndoială cele mai frumoase din zilele sale și cele mai pline de binecuvântare pentru viitor.

OCNA SIBIULUI

    Un drum paralel cu al Săliștii duce spre Ocna. In stînga sînt zimții albăstrii ai munților, cei făgărășeni de o parte, ai Rășinarilor de alta, și prin crestătura dintre alte două șiruri se ghicește valea strîmtă a Oltului. In dreapta, sînt delule-țele pe care le pătează viile Sibiului, iar mai departe mijesc coperișurile de țiglă roșie, amestecul de alb și trandafiriu, supt livada pomilor bătrîni, unde e Rusciorul. În față, o dungă de șes printre lăvicere înguste de porumburi, de grîne, de cânepe. Cotești la dreapta prin această cale fără arbori, cu pămîntul cenușiu scrupos, sărac, și ești îndată în satul Șura-Mică.

    Nici nu e altceva decît o lunga înșirare de șuri zidite. Culmi mari de țiglă, ferești cu obloanele verzi, pridvoare, curți cu totul închise privirilor. Zi și noapte se perindeaza turmele pripite și încetele cîrduri de bivolițe negre, spurcate prin bălțile din împrejurimi. Pe o înălțime la mijlocul satului stă marea biserica veche, cu ferești gotice înflorite, în zidul gros de bolovani îngrămădiți. O înconjură cea mai romantică din vechile curți pustii. [...]

    Mai este acum, pînă la Ocna Sibiului, un drum scurt printre micile ogoare unde, în această zi de august, lucrează la culesul verdețurilor săsoaice cu cocheta pălărie de paie alba peste părul împletit și întors în roată. [...]

    Aici au venit odinioară romanii, căutînd sarea pe care n-o găsiseră încă dincolo de munți și pe care n-o scotociră niciodată din munții Moldovei. Din locuri depărtate, de la barbarii ținuturilor vecine, din țările de peste Dunăre pînă adînc în Balcani, veneau negustorii aducînd cu sine acele monede de aur și argint cu chipuri de cesari și de împăratese, acei bani grecești de la Dyrrhachium și din părțile macedonene, care ies la iveală necontenit la răscolirea sapei plugarului și la despicarea brazdelor de plug. [...]

    Lacurile acelea negre, cu luciul de ardezie, în care bolnavii își caută însănătoșirea pe margini, pe cînd la mijloc adîncimea se cufundă prăpăstuit în zeci de metri, sînt ocnele de odinioară, năpădite de apă. Altele sînt abia muiate de pre-lingerea pîraielor, și, într-una, care primise după lupta din 1848 trupuri sîngerate de honvezi revoluționari, uciși de ostașii împăratului, un șivoi sălbatec de munte ridică deasupra pe cîțiva dintre bieții mucenici, păstrați minunat în sare, și în cinstea cărora s-a ridicat un mic monument pe deal, după ce i-a primit în sfîrșit pămîntul. [...]

RĂȘINARI

    [...] Locuitorii de aici erau odinioară niște "codreni" foarte săraci, strîngători de rășină pe care o vindeau. Apoi ei capătară turme, din care se hrăneau mai mult decît din, holde de pe acest pămînt pietros de supt muntele brazilor și stîncilor. Întărindu-se, înlesnindu-se și alcătuindu-se tot mai bine, ei putură dura de-a lungul celor două văi spumegătoare case de lemn bine încheiate sau și clădiri de piatră, care toate păstrează însă tipul casei de munte. Ei ajunseră oameni hotărîți, mîndri, fără frică de "domnul", înaintea cărora nu se prea dau în lături nici astăzi, ținînd la hotarul lor și la cinstea lor. [...]

    Preoții au fost tot din aceleași neamuri, cărturari buni de cîntări și de scrisoare. Unul, Sava Popovici Barcian, a copiat harnic cărți de minuni și cronografe cu un condei

    Isupțire, foarte sigur, pe la 1800. De la el veniră înainte alți preoți din același neam. Iar la urmă această familie cu bucurie la scris, trăind în evlavia naturii frumoase, odrăsli, printr-o mamă care s-a încercat și ea în alcătuiri literare, pe copilandrul bălan care dă astăzi un glas puternic și limpede durerii neamului nostru de aici, pe Octavian Goga.

ORĂȘTIE

    De la Alvinți sau Vinți trenul duce drept spre apus. E o cîmpie desfășurată la picioarele munților de aur ai moților, care-și scrijelează linia culmilor: tot lanuri de cucuruz îndelung uscat, care se culege. Peste puțin locul se face mai larg și lîngă o stație mărunțică vezi abia un monument sărăcăcios, din care se înalță trofee aurite. Acesta e vestitul Cîmp al Pîinii, în care turcii, veniți prin Poarta-de-fier, au fost cu totul nimiciți de oastea regelui unguresc Vladislav. Luptătorii domnului muntean se aflau între învinși, și ei vor fi dorit această soartă, iar biruitorii înșii erau doi români din județele grănicerești ale Banatului și Hunedoarei: Paul Chinezul și Bartolomeu Dragffy, din neamul lui Bogdan-vodă. Întemeietorul țării Moldovei, îndată ești în Orăștie.

    Urmăm întîi un drum lung printre lanuri; pe margenc trec necurmat, pe jos și călări, săteni din aceste părți, care se întorc de la bîlciul ce se frămîntă colo în fund la stînga, pe malul rîului Orăștiei. Portul e cu totul deosebit de acela cu care te deprinzi pînă aice; e mult mai puțin frumos, mult mai lipsit de podoabe. Bărbații, cu sau fără chică, poartă pălăriuțe mici; cămașa fără înflorituri se umflă larg; în locul ițarilor sînt pantaloni albi foarte înfoiați; opincile se întrebuințează mult. Unele femei se îmbracă tocmai ca la tîrg, altele au catrințe foarte înguste și o învelitoare simplă în jurul capului. Pe această mucedă vreme de toamnă toți poartă tundre sure și sarici lînoase. Fetele sînt uneori ocheșe, dar alte ori bălane. [...]

    În acest loc a fost jude un Ștefan Românul, rudă, ca și Corvineștii, cu domnii munteni, și al cărui fiu Nicolae, zis Nicolaus Olahus, a fost episcop unguresc, scriitor și unul dintre cei mai învățați oameni ai Ungariei acestui timp.

SPRE HAȚEG

    Începînd o zi nouă în amestecul de zgomote al bîlciului care s-a deschis sub ferestrele noastre. Albul gălbiu al hainelor de aba, albul sinelit al cămășilor femeiești, negrul unor broboade, roșul din vrîstările catrințelor și șorțurilor și străi-țelor (traistelor) se preschimbă iute sub ochi. Maiurile pocnesc la pîrghia unde flăcăii cu pălăriile înverzite și înflorite își cearcă rîzînd puterile. [...]

    Aceste locuri cu înfățișare pașnică și înflorită, de pare că ar fi pregătite numai pentru lina pășunare a turmelor, ascund în ele fierul tare și aurul scump. Sîntem aproape de munții agatîrșilor și de sălașurile dacilor războinici.. La capăt curge Streiul, o apă ușoară, cu unde verzui, revărsată larg între cele mai frumoase zăvoaie de sălcii înfoiate, cu trunchiul modîlcos, de pădurici tinere și de bogate: pășuni. Pare un rîuleț de podoabă care străbate parcul unui; magnat. Dar pe undele puține și limpezi călătorește o veche poveste măreață care atinge pînă astăzi inimile noastre; ea spune despre neamul neînfrînt al dacilor, cei mai depărtați; dintre înaintașii noștri, despre războaiele eroice cu cei dintîi ostași ai lumii, cu împăratul cuminte și stăruitor venit de peste Dunăre, de peste Mare, din cetatea stăpînitoare a lumii; ea cîntă despre visurile lui Decebal strămoșul, care și-a cufundat comorile în această albie de prunduri și a mers să se îngroape sub ruinele regatului său sfărîmat de un dușman ce nu se putea învinge. Au trecut o mie opt sute de ani încheiați de la jertfa de sine a barbarului acestuia de la care ne vine o parte a neamului, precum de la romanii biruitori pornește și limba noastră. [...]