Trenul taie șesul spre apus, atinge Careii Mari și se oprește peste trei ceasuri la stația de legătură. La lumina dimineții care nu s-a curățit încă de nori, se văd numai miriști așternute peste un pămînt întins ce se sapă uneori în adîncituri ușoare. Cîte o scurtă pădurice de stejari tineri, răsare roșie, și se pierde în zare.
În jos, copacii sînt deși, și tot ținutul are înfățișarea unei mari livezi în mijlocul căreia se fac sămănături îngrijite. Dacă ar mai fi cîte o limbă de pădure, te-ai crede pe drumul de la Ploiești la capitală. [...]
La Podul-Secuiului o linie laterală se desface în dreapta, ducînd prin Marghita la Șimleu , în capătul de jos al Sălajului. Șimleul e un centru mărișor. În acest loc a fost leagănul Bathoreștilor, principi ai Ardealului.
Apoi, de la Podul Secuiului înainte, același șes larg, cu zările viorii și vinete, aceleași sate mari străbătute de înalte biserici, aceleași căsuțe cu acoperămîntul jos și ușa deschisă între două ferești, aceleași puțuri cu cumpănă și podețe de lemn, aceleași miriști și ierburi de baltă. Rar se ivesc oamenii cu pălăriuța mică și cizmele mari, femeile în cituri bătătoare la ochi. [...]
Oradea trezește în minte vechi priveliști de luptă, înconjurări îndărătnice și apăsări viteze, capitole de glorie din trecutul principatului ardelean. Nu odată au roit sub zidurile cetății, în acest șes de miriști, de arături și bălți, ostașii fără frică ai sultanului, care stăpînea în Timișoara și în Buda și avea la îndemînă puterile Țării Românești și ale Moldovei.
Apoi întăriturile de atîtea ori stropite cu sînge s-au dat la pămînt, cetatea Crișului Repede s-a prefăcut într-un oraș de provincie. [...]
Cînd am văzut întîia oară Oradea, mi-a impus larga alee a gării, desfășurarea liniștită și curată a străzilor pe care sunau roțile trăsurii. După multe prăvălii îmbelșugate am nimerit acea piață de fală și de gală, unde se vedeau bănci, biserici, palate. [...]
SPRE BEIUȘ
[...] Calea ferată duce un timp în margenea satelor ce am văzut ieri. Apoi o pădure de stejari înroșiți de frig încunjură de amîndouă părțile cu copacii și tufișurile ei, lăsînd numai rareori privirea să străbată peste întinderile de șes ce se pierd în albastru. Șase ceasuri trenul se tîrăște în această singurătate, cu stațiile puține.
O spărtură în păretele pădurii arată o largă priveliște de văi învălmășite, pe care le îmbracă petece de păduri bătute de brumă și învelite de neguri. La capătul lor e stația Drăgești. Între sătenii ce se îmbulzesc la tren, sînt acum porturi noi: chepenege negre cu fireturi, mantii de pănură albă cu flori roșii și negre, pe care le poartă și femeile. [...]
Îndată muntele se vede foarte bine, un munte blînd, a cărui coamă aleargă în ușoare încrețituri, plin de adîncuri frumoase, potrivite pentru adăpostirea turmelor. Șesul roditor merge drept pînă la picioarele lui.
De la Holod înainte, țara se lămurește tot mai mult, păstrînd în fundul zării cingătoarea de înalte ziduri albastre a muntelui. Satele care se ivesc sînt mărunte, îngrămădite; ele se alcătuiesc din case mici, destul de sărăcăcioase, cu stuf lăbărțat sau cu șindilă neagră peste păreții lor văruiți numai cîte o dată; triunghiul podului de către stradă e tăpșit sus: ogeagul se ridică mare, înalt, ca în Mehedinți.
Pe înălțimile ce mărgenesc linia apare cîte un ciobănel, ale cărui oi albe smălțează pajiștea adîncimilor. Drumurile sînt pline de oameni ce vin de la tîrguri. Bărbații au pălăria mică; pe umerii lor ca și pe umerii femeilor, îmbrăcate în ii rar înflorite și în șorțuri roșii, sînt aruncate largi măntăli de pănură albă. Înfloriturile lor, făcute tot în lînuri roșii, sînt de toată frumuseța; ele încunjură gîtul, mînecă și împodobesc margenile de deasupra pieptului.
În fața drumului se desfășoară o apă largă, care astăzi răsfrînge cerul în puținele-i unde limpezi, dar care în zilele obișnuite, de posomorîre a muntelui, oglindește nori leșiatec: sau lasă să se vadă pietricelele negricioase din albia ei, și a numită pentru aceasta Crișul Negrul. [...]
DE LA BEIUȘ LA ARAD
[...] Mîine dimineață vom urma deci cu trăsura drumul, paralel cu al căii ferate, care duce la tîrgușorul Vașcău, și de aici vom trece muntele zării pentru a găsi la Ciuci trenul din văile Hălmagiului, ale Crișului Repede.
Drumul se înfățișează destul de cercetat la aceste ceasuri de dimineață după sărbătoare. Merg la tîrg femei cu ulcele de lapte, de prin aceste sate din sus, unde mantia lunga de pănură albă are cusături verzi sadea sau amestecate încă și cu roșu. În cara, cîte un sătean merge înfășurat în aceeași pănură înflorită, pe cînd de-a lungul ogoarelor bine arate, grăpate și gunoiate se văd sămănînd și îngrijindu-și cîmpii alții, care lucrează numai în cămășoaiele lungi ce se coboara mai pînă la pămînt, dînd aceeași înfățișare bărbaților și femeilor. Văd și destule cojocele, scurte și fără mîneci ca niște pieptare, și ele poartă în curălușe de piele adause aceleași podoabe deosebitoare, de verde și roșu. Pe la porțile și pe ulițile satelor întîlnim băiețași și fetițe foarte voinici, cu capul mare, rotund, și deseori cu ochii negri, dulci. [...] Munții nu dau pe departe ce ar putea să deie, și cîștigul e slab chiar de la băile, vestite prin frumusețea lor, de la Stîna de Vale, care se ascunde între creștetele din dreapta. Deci pretutindeni se întîmpină numai biete căsuțe de cea mai veche datină, mai mult sau mai puțin văruite, foarte năpădite de stuf; în ele se înfig la cele doua capete, ca bageagele din Moldova, două suliți de lemn, care poartă în vîrf cîte o ulcică plină de paie; ogeacul e țesut de cele mai multe ori din crengi de răchită. Podoabele lipsesc. Deseori se ridică de departe înalte cruci de lemn, cu acoperiș țuguiat, lucrate, ca și mantiile, în flori verzi și roșii și fără nici un chip pe cele șapte registre săpate din care se alcătuiesc. [...]
ARAD
[...] Lunga stradă care începe de la gară, e cu desăvîrșire măreață, vrednică de orice capitală modernă, asemenea cu o bucată din Ringul vienez. Două alei despărțite printr-un spațiu lat poartă numai clădiri de mîna întîi, între care statul a sămănat palate impunătoare: văd și o biserică a cărei fațadă e ocupată de stîlpi uriași. Astfel se ajunge într-o piață, și de aici orașul se răsfiră în străduțe modeste, dar foarte curate. Una cuprinde o bisericuță românească, veche, joasă și cu turnulețul de lemn. [...]
A doua zi înțeleg în sfîrșit ce e acest măreț Arad. Strada pe care am venit de la gară e "bulevardul", care cuprinde primăria, biserica romano-catolică, cele mai mari hoteluri și cîteva însemnate clădiri de negoț. Ziua, el se arată ceva mai puțin strălucitor, dar impune totuși foarte mult, atît prin frumuseța zidirilor, cît și, mai cu seamă, prin lărgimea iui deosebita. Cei care au pus la cale și au supravegheat alcătuirea acestei mari artere de viață, au fost fără îndoială niște oameni cuminți.
Dar măreția se mîntuie aici: abia se mai desfac din "bulevard" cîteva străzi cu case înalte, nouă, ținute foarte curat. Încolo se înfundă numai vechile uliți smerite ale tîr-gușorului mureșan de odinioară. Apoi, în fund, prăvălioare mărunte duc pînă la podul cel lung, de lemn înnegrit, care se desfășură batrînește deasupra Mureșului. [...]
TIMIȘOARA
[...] Timișoara are o gară măreață. De la dînsa înainte", pe cel mai bun pavaj de asfalt, neted și maturat, treci pe lîngă scînteierea fereștilor din șase rînduri ale unei uriașe mori, apoi printre aleile de copaci bătrîni ale unei primblări care adăpostește, cu toată răceala serii, perechi ce se bucură de luna toamnei fiindcă au pierdut pe a primăverii. Suflări aspre vin de la apa Begăi, pe care se deslușesc scînduri îngrămădite, luntri părăsite. Un mare pod de fier duce peste dînsa la un cartier de case înalte, pe care le înălbește electricitatea. Apoi iarăși urmează drumul printre copaci, pe care se scurg încet cară țărănești cu coviltirele albe. In sfîrșit, la intrarea unei înguste străzi cu clădirile mari, iată un strălucitor palat cu fațada de teatru, care arată o cafenea de mîna întîi, apoi gangul la marele hotel Kronprinz, vrednic să stea în orice capitală mare. [...]
Peste cîțiva pași găsim la dreapta piața cea mare, care e și foarte mare, dar înconjurată de clădiri mai puțin scumpe. Și aici se mai vede unul din acele monumente, religioase și oficiale, istorice pe care le-au lăsat în urma lor austriecii. Tot brîul de clădiri e stăpînit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obișnuiește în toate aceste părți, stil vienez din anii șapte sute, e episcopia Sîrbilor: n-ai putea-o deosebi însă de biserica romano-catolică ce-i stă în față. [...] înalte ziduri de cărămizi dărăpănate, tăpșane acoperite cu pajiște, semne de recunoaștere arată unde a fost cetatea cea puternică din vremurile în care au stat pe rînd ostașii lui Ioan Corvinul și ai multor căpetenii ce au poruncit înaintea lui, ienicerii sultanului și cătanele nemțești aduse aici în 1716 de cucerirea lui Eugeniu de Savoia .
Partea de pînă aici se chema odată cetatea, și poartă astăzi numele de "orașul interior". El e o bucată din cele patru, despărțite prin păduricile parcului, care alcătuiesc Timișoara. [...]
SPRE LUGOJ
[...] Îndată orașul se ascunde în mulțimea copacilor vechi, care tăiau odinioară pentru dușman și spion vederea asupra cetății. Înainte, în lumina sigură a soarelui bun, se desfășură bogat șesul cel mare, sămănat numai pe alocurea cu mănunchiurile copacilor despoiați sau cu pădurici depărtate, șesul de pășuni încă vii, din care răsar micșunele roșii în marginea șanțului, șesul de arături vinete peste care se avîntă săltăreț, într-o ultimă cîntare fără grijă, ciocîrlia. Cunosc acest pămînt de belșug pașnic; cu ceva mai multă felurime, el înconjură Bucureștii. [...]
Bătrînii dinaintea porților au aruncat pe umeri cîte o mare mantie verde, uneori înflorită. Întinderea și culoarea ei sînt luate firește de la stăpînii cei vechi, turcii, care au schimbat aici cu desăvîrșire îmbrăcămintea sărbătorească a raielei supuse. Flăcăii și oamenii tineri poartă cojocele fără mîneci, cojoace scurte, cojoace lungi, pe care sînt cusute cele mai îmbelșugate din desenurile pe care le-a născocit poporul nostru: și aici se vede iubirea pentru înflorituri a răsăriteanului. Pulpa piciorului e prinsă în ciorapi de lînă, roșii, albaștri, vineți, vărgați cu dungi de tot felul.
De departe, femeile însă par niște turcoaice, gătite în cele mai cochete din fesurile, fermenelele și papuceii lor. Pe cap, unele au numai legături mari de lînă aruncate peste bentița de altă culoare, care strînge sus fruntea, cum vălul impus de Coran strînge fruntea cadînelor. Fetele și-au cuprins, capul într-o legătură de galbeni de aur, care cade pe umeri și se prelungește de-a lungul urechilor. Peste cojocelul cusut cu de-amănuntul, în toată întregimea lui, cade o revărsare de taleri din timpurile vechi, care-și rînduiesc în aceeași strălucire vulturii cu două capete. Fusta albă e foarte în-foiată, și ea se razimă desigur pe adausuri de perinuțe. Peste dînsa e așternută o catrință îndoită, lucrată cu aceeași îngrijire și bogăție ca toate podoabele acestei părți din poporul nostru. Picioarele înfășurate cu ciorapi roșii se pierd în papuci mărunți și ușori de piele neagră. Pentru ca asemănarea cu o frumoasă din răsărit să fie mai deplină, albul și roșul sînt așternute gros pe față, pe cînd negrul încondeiază mai mult genele și arcuirea sprîncenelor lungi.
Cu astfel de locuințe și astfel de veșminte, sănătoși, vioi, frumoși, vorbăreți, în dialectul lor cu sunetele fugătoare, îndrăzneți și siguri, bănățenii se pot lăuda cu dreptate că ei sînt între ceilalți "fruntea", "fruncea", cum zic ei. [...]
În căderea serii trecem rîul Begăi, pe care-l lăsasem la Timișoara, dar pe lîngă valea căruia ne-a fost tot drumul.
Cursul lat al apei foarte liniștite oglindește ca luciul unui lac puținii copaci răzleți ce-i sînt înfipți pe margeni. Soarele s-a culcat într-o pată de sînge, dar un limpede luminiș de lună face să se vadă aproape ca ziua locurile, casele, oamenii. Acum nu mai este șesul fără de valuri, veșnic asemenea cu sine pînă la munții Oraviței din față și la dealurile Vîrșețului din dreapta. Din loc în loc, e o mișcare ușoara de dealuri line, și priveliștea, astfel tăiată, e mai felurită decît pînă aici. [...]
LUGOJ
Orașul începe prin căsuțe de meșteșugari, multe, mici, slabe. Numai peste destulă vreme, după ce s-a mîntuit acest suburbiu, se înalță clădirile cele mari ale statului, "biserica mare", a ortodocșilor, cu două turnuri impunătoare, prăvăliile cu vitrine strălucitoare, care, în revărsarea luminii electrice, duc pînă la valul bogat al Timișului. Și dincolo de podul de fier, începe o altă parte a orașului, în care nu lipsesc clădirile bune și chiar cîte un palat mare. [...]
