Doi cneji, Budul și Giula, au căpătat, pentru vitejia pe care o pomenește legenda, locul pe care s-au așezat neamurile lor, al Budeștilor și al Giuleștilor. Cel dintîi e la stînga, ascuns: în biserica lui se păstrează coiful și zalea vestitului haiduc Pintea Viteazul. [...]

    Cărarea de munte, fără stîlpi, și pîrghii de telegraf și telefon, cărare îngustă și de tot singuratecă, e tot mai mult cotropită de nea. Căderea ei a fost așa de îmbelșugată, de "bugată", cum se spune aici, încît în toate părțile atîrna crengi rupte, vechi trunchiuri prăvălite sau copaci înalți și subțiri care s-au aplecat asupra drumului, făcînd un arc de triumf viforului. Gerui de astă-noapte a întărit zăpada, a pus o cojiță de gheață peste bălți și a împodobit cu țurțuri, dintre care unii sînt uriași, toate unghiurile de stîncă unde zace umbra veșnică. La căderea pripită a frigului frunzele roșii și frunzele galbene, împodobite pentru moarte, au căzut în veștezeciune, și priveliștea strălucită a dispărut răpede, lăsînd în loc o singură maramă ruginie a muntelui. Soarele neobișnuit de cald, care te orbește lovindu-te în fața, desprinde pe încetul grămezile de omăt ce împovărează crăcile, și pe margene drumului ca și în adîncuri se aude necontenit, în loc de orice zgomot viu, zdupăitul umed al zăpezii ce cade. Frunzele, scuturate, se desfac și ele ca un roi de fluturi morți, și giulgiul alb e pătat pretutindeni de petele veștede ca de niște stropi vechi de sînge.

    Răpede, cînd ajungem la culmea de trecere, lîngă gheburile și șaua Gutinuiui, negure călătoare se răsfiră asupra albastrului. Spre apus norii seînteie de raze, pe cînd la răsărit margenea e tivită cu un verde dulce, umbrit și duios.

    Coborîrea ține îndelung printre fagii și stejarii deși, care, desfoiați la creștet, se înfășură mai jos în zdrențe uscate, pe cînd verdeața se mai păstrează spre poale. Stînca se vede uneori în risipiri înalte, negre.

    Aici e și mai pustiu decît pe latura cealaltă: un ceas, două, nimeni nu adîncește dîrile tăiate prin zăpadă de puținii drumeți ce au trecut. Dar iată între trunchiuri, la o parte de cărare, un mare freamăt de frunze: vite roșii trec luptîndu-se cu suișul. [...]

SPRE BAIA MARE

    De vale începe o șosea la care se lucrează, așa încît ești aruncat pe alocurea în drumuri de bolovani și tină, unde și se zdrumecă sufletul. Ici și colo, se văd pietre galbene, lăculețe roșii, prelingeri de apă cu culorile ciudate. Lungi coperișuri de lemn, coșuri înalte zbucniri de fum, se întîlnesc pe amîndouă laturile drumului. E acum pămîntul răscolit de mulțimile fără lumină ale oamenilor de toate neamurile care scotocesc în adîncul țarinei metalele scumpe. Am ajuns din țara ciobanilor în aceea pe care o sapă și o locuiesc baieșii.

    Lîngă apa Săsarului, care, adunîndu-se în munte, saltă furioasă din bolovan în bolovan, se înșiră acuma un rînd de case, care întrec cu mult pe cele din Maramureș, cu care-mi deprinsesem ochii. La drum se văd doi, trei ochi de ferestre supt triunghiul înalt al unui pod de lemn, care poartă sus un fel de căciuliță de șindilă ieșită înainte.

    Drumul, foarte bun acuma, mai neted decît în Maramureșul pietros, duce spre o piață unde se vede o biserică a catolicilor, hoteluri. [...] De acum, nu mai contenesc șurile negre, coșurile și fumurile, și, cînd te apropii, auzi pe acolo Izbiturile surde ale șteampurilor cu apă din rîu și cu aburi, > care strivesc pietre de argint și de aur. Bogăția care se culege aici, se revarsă spre munte căruțele goale, sărace ale maramureșenilor cu căciuliți, plete și gube, pe cînd de la cîmpie vin cară cu boi, mînate încet de flăcăi în pănuri albe. [... j Pe drumul cu plopi și șteampuri, străbătut de căruțe, de care de săteni care nu se mai sperie de cojoc, ci, deprinși cu lumea, spun "bună seara", mergem acum spre Baia Mare. În stînga, e cîmpia de lucra, iar în dreapta se tot urmează, trimițînd neguri pentru norii de mîine, linia muntelui, care ascunde în văile ei stratele pietrei de aur, prin care se poate noroci cineva dintr-o zi în alta.

BAIA MARE

Orașul începe cu case răzlețe, după tipul obișnuit. Ele țin mult timp, pînă ce se ivesc clădiri mai mari, cu prăvălii, străzi bine pietruite, pe care se mișcă o mulțime de lucrători înglodați și plini de pulberi galbene. Piața e foarte întinsj, ca la toate orașele din aceste părți și, iarăși foarte chior luminata [...]

SPRE SATU MARE. SATU MARE

        [...] La capătul unor păduri, linia despică o largă cîmpie verde străbătută de cirezi rătăcitoare, pe cînd în depărtări apar iarăși munții Chioarului și ai Maramureșului, asupra cărora fulgeră. Sîntem în Baia Mare.

    O tîrzie furtună de toamnă se pregătește asupra lor, cu Tunete și fulgere în noiembrie. Un larg nor sur se întinde:ntr-o clipa pînă în margenile zării, răpezind picăturile grele, dese. Bălți se alcătuiesc deasupra tinei drumurilor și cîmpiilor; săteni trec năuci, pripindu-și carăle. Apoi în cîteva clipe sîntem dincolo de puterea furtunii, care se pierde albicioasă în urma, gonită de un soare de apus cu strălucirea înfocată. Norul întreg pare aprins în toată margenea lui apuseană de această biruință a razelor, pe cînd în capătul celălalt se schițează încă fulgere. Printr-un ținut de dealuri îot mai joase înaintăm către Satu Mare. [...]

    Satului Mare, i s-a făcut cinste cu o prea frumoasă gară. Dincolo de dînsa se deschide o alee, care duce și ea la străzi îmbrăcate cu bazalt lunecos, pe care iarăși le mărgenește șirul de arbori. Este electricitate, și se văd linii de tramvai. Casele de pe margeni sînt în mare parte mărunte, dar bine îngrijite. Piața pătrată, ca aceea din Sighet, e împodobită cu o foarte mare biserică a catolicilor, iar la celălalt capăt ea are un hotel care poate sta în orice capitală.

SPRE ORADEA. ORADEA

    De la acest hotel plecăm în mijlocul nopții [...] E o mare strălucire de stele limpezi, dintre care a plecat luna mușcată în secera. Aici pare că nici n-au fost vremurile de zăpadă, și pînă la acest ceas aerul e lin și dulce.

    Trenul taie șesul spre apus, atinge Careii Mari și se oprește peste trei ceasuri la stația de legătură. La lumina dimineții care nu s-a curățit încă de nori, se văd numai miriști așternute peste un pămînt întins ce se sapă uneori în adîncituri ușoare. Cîte o scurtă pădurice de stejari tineri, răsare roșie, și se pierde în zare.

    În jos, copacii sînt deși, și tot ținutul are înfățișarea unei mari livezi în mijlocul căreia se fac sămănături îngrijite. Dacă ar mai fi cîte o limbă de pădure, te-ai crede pe drumul de la Ploiești la capitală. [...]

    La Podul-Secuiului o linie laterală se desface în dreapta, ducînd prin Marghita la Șimleu , în capătul de jos al Sălajului. Șimleul e un centru mărișor. În acest loc a fost leagănul Bathoreștilor, principi ai Ardealului.

    Apoi, de la Podul Secuiului înainte, același șes larg, cu zările viorii și vinete, aceleași sate mari străbătute de înalte biserici, aceleași căsuțe cu acoperămîntul jos și ușa deschisă între două ferești, aceleași puțuri cu cumpănă și podețe de lemn, aceleași miriști și ierburi de baltă. Rar se ivesc oamenii cu pălăriuța mică și cizmele mari, femeile în cituri bătătoare la ochi. [...]

    Oradea trezește în minte vechi priveliști de luptă, înconjurări îndărătnice și apăsări viteze, capitole de glorie din trecutul principatului ardelean. Nu odată au roit sub zidurile cetății, în acest șes de miriști, de arături și bălți, ostașii fără frică ai sultanului, care stăpînea în Timișoara și în Buda și avea la îndemînă puterile Țării Românești și ale Moldovei.

    Apoi întăriturile de atîtea ori stropite cu sînge s-au dat la pămînt, cetatea Crișului Repede s-a prefăcut într-un oraș de provincie. [...]

    Cînd am văzut întîia oară Oradea, mi-a impus larga alee a gării, desfășurarea liniștită și curată a străzilor pe care sunau roțile trăsurii. După multe prăvălii îmbelșugate am nimerit acea piață de fală și de gală, unde se vedeau bănci, biserici, palate. [...]

SPRE BEIUȘ

    [...] Calea ferată duce un timp în margenea satelor ce am văzut ieri. Apoi o pădure de stejari înroșiți de frig încunjură de amîndouă părțile cu copacii și tufișurile ei, lăsînd numai rareori privirea să străbată peste întinderile de șes ce se pierd în albastru. Șase ceasuri trenul se tîrăște în această singurătate, cu stațiile puține.

    O spărtură în păretele pădurii arată o largă priveliște de văi învălmășite, pe care le îmbracă petece de păduri bătute de brumă și învelite de neguri. La capătul lor e stația Drăgești. Între sătenii ce se îmbulzesc la tren, sînt acum porturi noi: chepenege negre cu fireturi, mantii de pănură albă cu flori roșii și negre, pe care le poartă și femeile. [...]

    Îndată muntele se vede foarte bine, un munte blînd, a cărui coamă aleargă în ușoare încrețituri, plin de adîncuri frumoase, potrivite pentru adăpostirea turmelor. Șesul roditor merge drept pînă la picioarele lui.

    De la Holod înainte, țara se lămurește tot mai mult, păstrînd în fundul zării cingătoarea de înalte ziduri albastre a muntelui. Satele care se ivesc sînt mărunte, îngrămădite; ele se alcătuiesc din case mici, destul de sărăcăcioase, cu stuf lăbărțat sau cu șindilă neagră peste păreții lor văruiți numai cîte o dată; triunghiul podului de către stradă e tăpșit sus: ogeagul se ridică mare, înalt, ca în Mehedinți.

    Pe înălțimile ce mărgenesc linia apare cîte un ciobănel, ale cărui oi albe smălțează pajiștea adîncimilor. Drumurile sînt pline de oameni ce vin de la tîrguri. Bărbații au pălăria mică; pe umerii lor ca și pe umerii femeilor, îmbrăcate în ii rar înflorite și în șorțuri roșii, sînt aruncate largi măntăli de pănură albă. Înfloriturile lor, făcute tot în lînuri roșii, sînt de toată frumuseța; ele încunjură gîtul, mînecă și împodobesc margenile de deasupra pieptului.

    În fața drumului se desfășoară o apă largă, care astăzi răsfrînge cerul în puținele-i unde limpezi, dar care în zilele obișnuite, de posomorîre a muntelui, oglindește nori leșiatec: sau lasă să se vadă pietricelele negricioase din albia ei, și a numită pentru aceasta Crișul Negrul. [...]

DE LA BEIUȘ LA ARAD

    [...] Mîine dimineață vom urma deci cu trăsura drumul, paralel cu al căii ferate, care duce la tîrgușorul Vașcău, și de aici vom trece muntele zării pentru a găsi la Ciuci trenul din văile Hălmagiului, ale Crișului Repede.

    Drumul se înfățișează destul de cercetat la aceste ceasuri de dimineață după sărbătoare. Merg la tîrg femei cu ulcele de lapte, de prin aceste sate din sus, unde mantia lunga de pănură albă are cusături verzi sadea sau amestecate încă și cu roșu. În cara, cîte un sătean merge înfășurat în aceeași pănură înflorită, pe cînd de-a lungul ogoarelor bine arate, grăpate și gunoiate se văd sămănînd și îngrijindu-și cîmpii alții, care lucrează numai în cămășoaiele lungi ce se coboara mai pînă la pămînt, dînd aceeași înfățișare bărbaților și femeilor. Văd și destule cojocele, scurte și fără mîneci ca niște pieptare, și ele poartă în curălușe de piele adause aceleași podoabe deosebitoare, de verde și roșu. Pe la porțile și pe ulițile satelor întîlnim băiețași și fetițe foarte voinici, cu capul mare, rotund, și deseori cu ochii negri, dulci. [...] Munții nu dau pe departe ce ar putea să deie, și cîștigul e slab chiar de la băile, vestite prin frumusețea lor, de la Stîna de Vale, care se ascunde între creștetele din dreapta. Deci pretutindeni se întîmpină numai biete căsuțe de cea mai veche datină, mai mult sau mai puțin văruite, foarte năpădite de stuf; în ele se înfig la cele doua capete, ca bageagele din Moldova, două suliți de lemn, care poartă în vîrf cîte o ulcică plină de paie; ogeacul e țesut de cele mai multe ori din crengi de răchită. Podoabele lipsesc. Deseori se ridică de departe înalte cruci de lemn, cu acoperiș țuguiat, lucrate, ca și mantiile, în flori verzi și roșii și fără nici un chip pe cele șapte registre săpate din care se alcătuiesc. [...]

ARAD

    [...] Lunga stradă care începe de la gară, e cu desăvîrșire măreață, vrednică de orice capitală modernă, asemenea cu o bucată din Ringul vienez. Două alei despărțite printr-un spațiu lat poartă numai clădiri de mîna întîi, între care statul a sămănat palate impunătoare: văd și o biserică a cărei fațadă e ocupată de stîlpi uriași. Astfel se ajunge într-o piață, și de aici orașul se răsfiră în străduțe modeste, dar foarte curate. Una cuprinde o bisericuță românească, veche, joasă și cu turnulețul de lemn. [...]

    A doua zi înțeleg în sfîrșit ce e acest măreț Arad. Strada pe care am venit de la gară e "bulevardul", care cuprinde primăria, biserica romano-catolică, cele mai mari hoteluri și cîteva însemnate clădiri de negoț. Ziua, el se arată ceva mai puțin strălucitor, dar impune totuși foarte mult, atît prin frumuseța zidirilor, cît și, mai cu seamă, prin lărgimea iui deosebita. Cei care au pus la cale și au supravegheat alcătuirea acestei mari artere de viață, au fost fără îndoială niște oameni cuminți.

    Dar măreția se mîntuie aici: abia se mai desfac din "bulevard" cîteva străzi cu case înalte, nouă, ținute foarte curat. Încolo se înfundă numai vechile uliți smerite ale tîr-gușorului mureșan de odinioară. Apoi, în fund, prăvălioare mărunte duc pînă la podul cel lung, de lemn înnegrit, care se desfășură batrînește deasupra Mureșului. [...]

TIMIȘOARA

    [...] Timișoara are o gară măreață. De la dînsa înainte", pe cel mai bun pavaj de asfalt, neted și maturat, treci pe lîngă scînteierea fereștilor din șase rînduri ale unei uriașe mori, apoi printre aleile de copaci bătrîni ale unei primblări care adăpostește, cu toată răceala serii, perechi ce se bucură de luna toamnei fiindcă au pierdut pe a primăverii. Suflări aspre vin de la apa Begăi, pe care se deslușesc scînduri îngrămădite, luntri părăsite. Un mare pod de fier duce peste dînsa la un cartier de case înalte, pe care le înălbește electricitatea. Apoi iarăși urmează drumul printre copaci, pe care se scurg încet cară țărănești cu coviltirele albe. In sfîrșit, la intrarea unei înguste străzi cu clădirile mari, iată un strălucitor palat cu fațada de teatru, care arată o cafenea de mîna întîi, apoi gangul la marele hotel Kronprinz, vrednic să stea în orice capitală mare. [...]

    Peste cîțiva pași găsim la dreapta piața cea mare, care e și foarte mare, dar înconjurată de clădiri mai puțin scumpe. Și aici se mai vede unul din acele monumente, religioase și oficiale, istorice pe care le-au lăsat în urma lor austriecii. Tot brîul de clădiri e stăpînit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obișnuiește în toate aceste părți, stil vienez din anii șapte sute, e episcopia Sîrbilor: n-ai putea-o deosebi însă de biserica romano-catolică ce-i stă în față. [...] înalte ziduri de cărămizi dărăpănate, tăpșane acoperite cu pajiște, semne de recunoaștere arată unde a fost cetatea cea puternică din vremurile în care au stat pe rînd ostașii lui Ioan Corvinul și ai multor căpetenii ce au poruncit înaintea lui, ienicerii sultanului și cătanele nemțești aduse aici în 1716 de cucerirea lui Eugeniu de Savoia .

    Partea de pînă aici se chema odată cetatea, și poartă astăzi numele de "orașul interior". El e o bucată din cele patru, despărțite prin păduricile parcului, care alcătuiesc Timișoara. [...]