Lumea nu vine însă la Densuș pentru a vedea elegantele cu cornițe. Peste casele cu coperișuri mari, pe o mică înălțime, se ivește un ciudat turnuleț de dărîmături sure, care e al unei biserici fără păreche. [...]
Spiritul care a îndemnat la alcătuirea acestor neașteptate jucării e acela care pleacă din monstruoasa și grosolana grămădire de bolovani și de pietre romane răzlețe care e biserica din fața. În ea vezi stîlpi strîmbi pe margenile fațadei, vezi pietre lucrate, străbătute de găuri, care par să vie de la ușori, vezi alte lespezi cu săpături care li fac un cadru și care arată să fi fost dezlipite de la morminte. Supt coperiș și la turn sus, se rînduiesc zimți de cărămidă care se deosebește foarte viu din cenușiul trist al bolovanilor prinși între ei cu un ciment tare. Ferești înguste sînt săpate la altar și pe peretele din stînga, de-a lungul unor lespezi tăiate. O rotunjime de bolovani înseamnă altarul. La dreapta bisericii de astăzi începe a se arcui un nou perete pietros, rupt în mijlocul lui. Și zidul de împrejmuire, alcătuit în același chip, e prăvălit aici, pe cînd în față și la dreapta el se înalță în toată întregimea lui.
Dacă intri în biserica totdeauna întunecoasă, te găsești în fața unui uriaș horn răzimat pe patru stîlpi de bolovani năruiți în care sînt prinse mai multe pietre cu inscripții foarte bine păstrate. Pe una din ele se citește numele de Longinus, ceea ce amintește pe acel nobil prieten al lui Traian și viteaz ostaș al Romei care a pierit prin trădare în ajunul căderii năpraznice a regatului dacilor.
Menirea acestei clădiri se vede de afară prin chipul Maicii Domnului zugrăvit foarte bine în culori palide deasupra ușii de lemn care poartă crucea. În vîrful turnului, ultima lespede greoaie e străpunsă de patru puncte ce formează altă cruce. În cuprinsul văruit al bisericii se mai desfac ici și colo chipuri de sfinți, tot așa de vechi ca și cel de la intrare; unul ține în altar o inscripție slavonă. Și afară, pe arcuirea ruptă, se mai văd chenare și urme de figuri în același stil. Ele sînt neîndoelnic din întîia jumătate a veacului al XVI-lea și cu mult mai vechi decît biata catapeteasmă stîngace pe care a lucrat-o popa Simion zugravul la 1789.
O biserică de piatră, și una astfel zugrăvită, n-au putut-o înălța, din sărăcia lor lucie, sătenii noștri, cărora nici nu li s-ar fi îngăduit pe acele timpuri ale iobăgiei să-și facă o altfel de cetate. Ctitorul trebuie să fi fost un boier mare de "dincolo", un domn sau un neam domnesc pribeag din aceleași părți libere ale Țării Românești. Și el trebuie să-și fi săvîrșit lăcașul de închinare pe acel timp de la 1500 la 1550 cînd se zugrăveau astfel de chipuri și cînd împodobirea prin chenare roșii de cărămidă în zig-zag intrase în obiceiurile meșteșugului de a clădi a românilor.
Pe atunci însă, această Țară a Hațegului adăpostea pe fata înstrăinată a unui domn românesc mort în lupta pentru stăpînire, pe Zamfira lui Moise-vodă, care s-a măritat de trei ori, pînă la bătrînețe, după nemeși unguri. Ea a făcut, nu departe de aici, mănăstirea Prislopului, și i-a dat un întins domeniu din care făceau parte satele vecine Farcadinul și Tușchia. Pe aici erau deci moșiile care o ajutau să se mărite așa de bine și așa de des.
Ajungi astfel lesne la părerea că Zamfira a zidit și această biserică, care va fi fost o mănăstire, precum dovedesc adausurile zugrăvite din a dreapta și acel mare zid de împrejmuire, în stare să oprească orice dușman. Materialul și l-a luat din acele dărîmături ale cetății lui Traian, ale Ulpiei învingătoare, de unde atîta sărăcime, și-a cules bolovani și pietre cioplite pentru căsuțele lor de munte. Carele "doamnei de român" vor fi cărat aice tot acest pietriș ales, toate aceste lespezi netede, acești stîlpi negri, aceste chipuri grosolane de lei, în totul asemenea cu acelea care se văd la scara casei parohiale din Grădiștea însăși. Inscripția lui Longin fu luată împreună cu celelalte și jertfelnicul în care e prinsă va fi înlocuit la început altarul care, se pare a fi înnădit. [...]
Cînd ai lăsat Densușul în urmă, ascuns între livezi afară de ciudatul vîrf tocit al bisericii sale, ești pe unul din pripoarele ce încunjură marele amfiteatru, liber. De jur împrejur ochiul urmărește satele mărginașe, de la Fărcădin pînă la Cîrnești cu cele două biserici care se înșiră una după alta ca lebedele pe un lac, învîrtindu-și albele gîturi de turnuri. În fund, stau munții în șir, cu movilele supuse în preajma lor, fiecare împărat cu scutarul în fața sa. Săpat de două cufundaturi care ascund în ele iezeturi liniștite, Retezatul îi stăpînește pe toți cu stînca lui ninsă. Iar în margene, la stînga, un nor mare de zăpadă pare a pluti în largul cerului albastru: e culmea Parîngului, mai marele Retezatului însuși, care nu arată mai mult decît această albă cunună de neaua deasă. În fund, unde arborii se țin în șir de-a lungul unei lunci udată de apa înghețată a Retezatului, acolo e Grădiștea unde s-a sfîrșit Decebal și împărăția lui și de unde a pornit stăpînirea, pînă în Dunăre, a celor trei Dacii romane, întemeiate de Traian.
Deocamdată ne coborîm în valea care cuprinde marele sat Peșteana, cu o biserică în stil ca la Orăștie. Femei învelite în alb bat rufele cu maiul într-o puternică apă de munte, apa "Peșcenii".
Ieșind din Peșteana, ai crede că ai și ajuns la Grădiște, așa de aproape e linia munților și dunga copacilor ocrotitori. Dar mai străbați încă timp de peste o jumătate de ceas lunga șosea din margenea lanurilor, și numai pe urmă, dincolo de bisericuța frumoasă de la Breaza care-ți răsare în stînga, ești pe locul unde s-a hotărît, acum două mii de ani, care e limba pe care vom vorbi-o, care e sufletul care se va sălășlui în trupul nostru [...]
Pe ulicioare triste se înșiră case în care lemnul negru pornește de la clădării mari din aceeași piatră cenușie. Curțile n-au alte împrejmuiri decît aceleași grămezi pietroase. Trăsura face hopuri pe un amestec de bolovani. Din șanțurile de pe margene, din movilele tăiate de drum iese la iveală tot colți de aceștia - aproape e cetatea Colțului sau a Colței, după altă ruină - care pătrund, răzbat, sfîșie pretutindeni. Ici și colo înălbește piatra unui stîlp ca să sprijine cerdacul unei cocioabe. Ești ca într-un mare cimitir răscolit, în care morții sînt două neamuri străvechi, care s-au încăierat, s-au zbuciumat de moarte, s-au frînt, s-au ucis și s-au ars, pentru ca, la urmă, după o sută de ani de trecătoare stăpînire a celui mai puternic, să rămîie acest vălmășag de pietre pe care le atingi cu sfiala ce te cuprinde cînd calci pe osul omenesc. Aici a fost Sarmisegetuza, apoi Ulpia Traiana, cu palate, cu basilici, cu băi și amfiteatru, oricît de scăzute în barbarie, dar întipărite cu pecetea de mărire a neamului român. [...] Și tot dacii au învins, stăpînii vechi care s-au zvîrcolit sub lanțuri și au sîngerat de săbii. Tot ei prin puterea neîn-frîntă a vitejiei lor și a sfintei lor răbdări !
Căci, iată, daci adevărați, daci noi de peste două mii de ani, daci purtînd ca un trofeu graiul Romei spulberate, dacii sînt acești săteni de aice, cu fața așa de aspră și de închisă, cu firea așa de tăcută, cu deprinderile vechi de a întoarce oricui cu ceea ce ți-a făcut: plată dreaptă, și nu răzbunare, "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte". Iată opincile, iată ițarii sprinteni, iată cămașa albă, zeghile grele, saricile mițoase; căciula greoaie, înaltă, umflată, ca o cunună. [...] Față de Roma, a cărei eternitate a pierit în pulbere, ciobanul dac s-a ridicat din țărînă, și-a durat iarăși bordeiul din lemn, s-a așezat în el cu datinile sale neatinse și stăpînește pînă astăzi în umbra uriașă a Retezatului. [...] Mergînd tot mai departe de această îngustă vale dacică, ajungi la Poarta de Fier prin care se trece în Banat, care e, în toate privințile, o altă țară. De acolo au sosit prin anii 1440 acele roiuri de turci prădalnici, ispitiți de bogăția sașilor din orașele Ardealului, pe care i-a întîmpinat odată, tocmai aici la dreapta Zeicanilor, unde se vede monumentul amintitor, cu un topuz de fier țintat, Iancu-Vodă, voinicul român pe care l-au dăruit Ungariei și Creștinătății acești nemeși ai noștri din margeni. Pe vechiul drum al raitelor turcești trec astăzi cară purtînd săteni mărginași, cete de bănățeni cu căciulile țuguiate și legături roșii la opincă, oameni frumoși, care se drăgostesc, de urîtul drumului lung, cu fete rumene. [...]
HUNEDOARA
[...] De mult, era aici, lîngă Cerna tulbure, lîngă măruntul pîrîu al Zlaștiului, cu numele vechi moștenit de la slavi, un cuib de țărănime luptătoare, gata să apere ho.tarul împotriva năvălitorilor ce soseau din pasul lin al Banatului. Aveau drepturi pentru ostenelile lor, și regii le recunoșteau o nobleță pe care n-o căpătau ieftin. Dintre acești ostași cu căciula în cap, opincile în picioare și arcul pe umeri s-a ridicat Iancu, spre cel mai mare viitor pe care l-a avut între străini un român, un țăran al nostru din Ardeal. S-a bătut, lungi ani de bărbăție, la Poarta de Fier a Ardealului, care ar fi fost de lut fără vitejia lui, apoi la izvoarele Ialomiței muntene, lîngă Vlad Dracul din Tîrgoviște, în sfîrșit pe cîmpii de luptă ai Balcanilor, pînă la Vama, în vederea Mării Negre, unde i-a pierit regele, pentru nebunia lui ușuratecă, luînd cu dînsul și biruința oștirii creștine. Și în pragul bătrîneței moartea l-a atins și pe dînsul, dar nu acasă, în Cetățuia lui de pe Zlaști, ci departe în corturile de sub cetatea Belgradului, sîrbesc, dinaintea căreia el făcuse să fugă un sultan, unul din cei mai mari pe care i-a avut turcimea.
Cetățuia lui a crescut și s-a împodobit cum neam de neamul lui nu visase, în ceasul cînd tînărul Mateaș, fiul eroului român, ajunse rege peste unguri. [...]
Cetatea, împodobită de Mateaș prin meșterii lui străini, vestiți în lume, cu ferești gotice, cu uși încadrate în piatră sculptată, întocmai după felul obișnuit la clădirile lui Ștefan cel Mare, învingătorul, se vede îndată străpungînd norii de ploaie cu turnurile ei ascuțite. [...]
O sală uriașă cuprinde cea mai mare parte din castelul lui Mateaș, pe lîngă care se mai deosebesc puternicul turn-Ne-boisa și înnăditura principelui Gabriel Bethlen, care voise să pregătească astfel un adăpost vrednic pentru soția de neam mare ce-și adusese din Apus, Caterina de Brandenburg, Crăiasa Cătălina a ungurilor. Din acele ziduri moarte ale sălii uriașe pare că-ți mai vin încă șoptiri despre vechile solii ce au venit în fața marelui rege, și între care erau mîndrii boieri ai lui Ștefan însuși, prieten înainte și după biruința sa asupra ungurilor.
Și astăzi, stau de jur împrejurul cetății cu șanțurile bu-ruienoase, căsuțe cu lungi acoperișuri țuguiate și cerdace de umbră. Prin astfel de case orașul se prelungește pînă departe [...]
Chiar lîngă cetatea lui Mateaș Craiul se înalță uriașele coșuri ale unei topitorii de fier a statului, pe lîngă care cea de la Călan e numai o jucărie. Ici și colo se află în jurul orașului, pînă în margenea pădurii, așezări de lucrători ocupați la această mare muncă metalurgică. [...]
SPRE DEVA
[...] Șoseaua se desfășură drept înainte pe lîngă apa Cernei și linia căii ferate, unde o locomotivă singură lunecă după sălcii, pufăindu-și fumul în urmă. Femeile din Peștiș, îmbrăcate cu toatele - tulpan pe cap și rochie scurtă de lînă cu flori - se întorc de la tîrg, unde au adus merindele de fiecare zi ale locuitorilor. Cîte un lucrător trece cu șăpcuța pe ceafă. Văd numai un moș cu pletele rare în vînt și un bărbat tînăr care-și duce încet în car nevasta bolnavă, culcată pe pernă înflorită, sub cațaveica de blană. [...]
Acum se văd bine Munții Apuseni, albaștri, în fund. În față, deasupra Mureșului, ascuns într-un fald de vale, se desfășură o perdea de înalte predealuri cu cîte o rămășiță de pădure deasupra și, jos, o salbă frumoasă de sate. Cel din urmă la dreapta e cel de la Simeria, cu acea mare mușcătură pe care i-au făcut-o rîndurile de lucrători care, din cele mai vechi timpuri, au scos de aici piatră roșie. Mai aproape, cam
În fața noastră, se deslușește un vîrf stîncos, purtînd pe dînsul o cetate sfărîmată, cu liniile dărăpănate, dar foarte ușoare de înțeles, colț de stîncă istorică deasupra stîncii sălbatece.
DEVA
Aceea e vestita cetate a Devei, dincoace de Mureș. Poate că ungurii năvălitori în veacul al Xl-lea au găsit-o în mîinile unui voevod al românilor, cu numele și faptele pierdute, ca ale unui învins. Dar clădirea așa cum se deslușește astăzi e, neapărat, mult mai nouă. Ea a fost pusă din nou în stare de luptă de către acel general al ferdinandiștilor, sprijinitorii Craiului austriac Ferdinand în Ardeal, care a fost spaniolul Ioan-Baptist Castaldo. De aici s-au hotărît atîtea mișcări de oaste împotriva zapolyenilor, care țineau cu craiul ungur, și din acest loc s-au trimis chiar feciori de domni pribegi pentru a căuta, cu haiduci din aceste locuri, stăpînirea asupra Moldovei și Țării Românești: un Radu-Iliaș, un Alexandru-Aron. Apoi cetatea și-a pierdut cu totul însemnătatea, ajungînd numai un adăpost la vreme de nevoie al locuitorilor satului de jos, al Devei. Pînă ce la 1849 un căprar din oastea moților, se zice, s-a furișat aici, jertfindu-și viața, și a făcut, prin praf de pușcă, să izbucnească pietrele sure ale vechiului cuib de tiranică stăpînire. [...]
Se păstrează în Muzeul comitatului, care mi se arată, de-altminterea, cu cea mai mare bunăvoință, inscripții romane din Grădiște, bucăți de piatră împodobite cu lei, cu cocori frumoși desfășurați, cu flori, culese toate din acel cîmp de moarte al Sarmisegetuzei, al Ulpiei Traiane. [...]
BRADUL ȘI ȚEBEA
Drept în fund se văd acum niște vîrfuri albastre de. o formă neobișnuită; unul pe care-l înveșmîntă negurile, e Găina, cel de la dreapta lui, cu două căpățini țuguiate, se cheamă pentru aceasta bulzii, iar și mai departe moțul acela sucit e numit, pe dreptate, Strîmba. Casele de țară între care intrăm fac parte din comuna Bradului , care urmează apoi, cu grădini de verze, cu bordeie în pămînt pentru provizii, cu zidiri mai mari ale străinilor și cu o alee de prăvălioare ca ale oricărui tîrgușor. La o casă cu două rînduri se văd copii în bănci, și profesorul se apleacă la fereastră pentru ca să poată vedea trăsura. Acesta e gimnaziul din Brad. [...] Acesta e însă și un vestit ținut de aur. Agatîrșii au lucrat aici la scoaterea lui din pămînt, și au ajuns astfel cei mai bogați, dar mai trîndavi și mai afemeiați, dintre barbarii acestor locuri. Apoi au venit romanii, scotocind pretutindeni după aur. Acuma o Companie germană lucrează în gropi, cu lucrători români, care cercetează prin adîncuri sau pisează bolovanii cuprinzători de bogăție, și astfel se ofilesc zi, de zi pînă pier de greul unei munci strașnice, plătită cu mizeria unei coroane pe zi. La șteampurile aurarilor nemți se prăpădesc așa, în chip nevrednic, trudind și bînd, urmașii acelora care au făcut din Horea un rege al țăranilor și din Avram Iancu arhanghelul răsplătitor pentru cruzimile, vechi și nouă. Numele amîndurora sînt unite în amintirile ce cuprinde cimitirul de la Țebea, spre care mă îndrept acuma pe lîngă gara trufașă a unei căi private, care vine de.la Arad.
E un scurt drum, de vreo douăzeci de minute, între acești munți, impunători prin îngrămădeala și neorînduială lor, dar, altfel, puțin înalți, așa încît, în aceste săptămîni de ploi reci, nu i-a stropit nici o zăpadă. Găina, Bulzurile, cu satul Bulzești, Strîmba cuprind fundul zării cu peretele lor scrijelat și sfîrtecat, ce se desface vînăt. [...] La stînga, de pe un deal, se ivește biserica noua a Mesteacănului, arătînd locul unde țărănimea lui Horea a pus întîia oară mîna pe furcile răscoalei. [...]
Țebea avea din vechi timpuri o biserică de lemn, și în cimitirul acesteia creștea un mare stejar vestit în împrejurimi pentru bogăția ramurilor sale. In umbra lui, zice povestea, s-ar fi strîns răsculații din 1784 și ar fi făcut jurămîntul lor de credință și frăție în luptă, în graiul lor aspru care păstrează încă neatinsă limba celor mai vechi timpuri.
Răscoala a cuprins ținutul întreg, flăcările au izbucnit de jur împrejur deasupra curților de "domni", puternicii și bogații au pierit cu sutele în chinuri și ocări pe care erau deprinși a le dărui acestor săraci. Apoi focul a fost stins cu sila, și Horea din Albac, Crișan și Cloșca din Cărpeniș pieriră în piața Bălgradului în vederea mulțimii de săteni nenorociți, chemați sa vadă ce pate acela care nu mai vrea să sufere și ucide pe prigonitorul său. Dar gorunul din Țebea rămase, aruncînd ramuri noi și înfingîndu-și tot mai adînc rădăcinile, ca un simbol al vieții îndărătnice care însuflețește acest neam al nenorocului și al suferinții.
Trecură șaizeci de ani, și aceleași flăcări izbucniră sălbatec ca să mistuie aceeași nedreptate. Cete de nobili fugare, ajunse în văi, fură nimicite. [...]
Avram Iancu nebuni. El umblă multă vreme pribeag pe la casele oamenilor, ferindu-se numai de aceia care-l iubeau mai mult. Pieri la 1872, în tinda casei unui sărac din Baia de Criș, a unui covrigar. De aici îl aduseră, ca pe atîția alții din Baia de Criș, care n-au o biserică și un cimitir acolo -
la Țebea. [...] Mormîntul în care se odihnește învingătorul, învins și nebunul care nu mai avuse de ce să rămîie cuminte la acesta, sărac și umil cum e și soarta poporului care-l păstrează ca urnă a unor sfinte moaște. Și lîngă dînsul vechiul stejar cu trunchiul mîndru își mai răsfiră crengile puternice, ce cad pe rînd și se înnoiesc într-una, vuind în vîntul serilor cîntece de taină. [...]
ABRUD ȘI ÎMPREJURIMILE PÎNĂ LA VIDRA
