Ziua desfășură frumuseța orînduită a marelui port românesc. După ce, prin tratatul din Adrianopol, la 1829 - nu are nici o sută de ani de atunci, și Brăila mai are timp să se dezvolte pînă ce va ajunge să-și serbeze centenarul - locul pe care se ridicase cetatea, pentru totdeauna dărîmată, a Brăilei, fu încredințat Țării Românești, din care fusese dezlipit - buna gospodărie a lui Alexandru-vodă Ghica întemeie cu socoteală și pricepere portul unde corăbiile Europei erau să vie de acum înainte în voie sa caute rodul muncii locuitorilor principatului. Se desemnă mărețul centru al pieții, se traseră liniile bine croite ale străzilor, se fixară hotare, care au fost însă adesea ori întrecute. [...]
Docurile însă, imensa clădire de la capătul cheiului, care au înghițit mulți bani, nu fără să aducă totuși un folos potrivit cu cheltuiala. Dar, afară de docuri și de cheiul însuși, pe care localnicii l-ar dori mai mare, mai încăpător, afară de liceu apoi, clădirile administrației nu se deosebesc prea mult. Vama, poliția portului n-au nici o înfățișare; cea din urmă e grămădită în vreo două odăițe murdare, cu geamuri sparte, într-o casă urîtă oarecare (sergenții de oraș sînt, dealtminteri, și ei, dintre cei mai păcătoși ce se pot închipui) prin case și prin oameni, cîrmuirea nu se vede mai deloc, cu toate că s-ar cădea să se vadă mai mult decît aiurea la această poartă larg deschisă a țării. [...]
Apoi, prin același șes cu iarba uscată de raze fierbinți și, acum, de vînturi reci (dincolo de șirul de arbori din stînga curge Dunărea, și înălțimile dobrogene, albăstrite de depărtare, închid zarea), printr-o pădurice și iarăși prin șesul uscat, ajungi la Lacul Sărat.
Lacul, lungăreț, întinde pînă departe luciu-i de oțel, cu ape atît de grele încît vîntul cel tare abia le încrețește ușor într-o parte. Aleea cea mare se întinde între vile de gust, din care bolnavii de boale, bolnavii de urît și bolnavii de inimă s-au dus cu toții, lăsînd grija așezărilor pustii unei caraule și unui paznic, care prin grai și mărturisiri se dovedește a fi un țăran din Sas-Sebeș, unde ar dori să-și și încheie bătrînețele, lăsînd ceea ce a agonisit aici, copiilor. În dosul aleii, parcul vechi se întinde pînă departe cu înguste cărări și desișuri pe care nopțile de vară le vor fi umplînd de o fermecătoare taină, dar prin care acum se plimbă vîntul de moarte, suflînd frunze galbene și roșii care tresaltă fugind. Paznicul s-a dus; ruinele unei vile de curînd arse înalta încă miros de tăciune stins. O viață mai puternică o aduce în această singurătate de opt luni pe an numai tramvaiul electric, ce huruie repezindu-se pripit pe cîmpia ce se gătește de odihna albă a iernilor aspre pe malul Dunării bătrîne.
ÎN SUSUL DUNĂRII
[...] Un vînt puternic vine de la sud și el mînă înainte corăbii turcești, pe care marinari cu fesuri și cealmale rnînuiesc funiile, pe cînd cele două sau trei pînze, rotunjite în încordarea lor albă, ca niște piepturi de păsări de apă, trag în sus pe apa albastră, încrețită de un tremur de grabă, lemnul sculptat, văpsit, împodobit al luntrii încărcate cu mărfuri dobrogene: grîne, lemne și pietre de clădit. Odată trec patru în rînd, într-o înaintare mîndră, dar lină, vechi-vechi, printre remorchere, șlepuri și vapoare - ca niște rămășiți frumoase ale unei lumi așa de îndepărtate, încît se pierde în timpurile clasice, cînd tot corăbii de acestea despicau într-un triumf armonios mărețul fluviu...
[...] Iar mai încolo, printr-o deschizătură a margenii lutoase copleșite de buruieni, un val mișcător de argint străbate, luptîndu-se cu Dunărea pentru a-și păstra mersul deosebit, pînă ce la urmă el se pierde într-un ascuțiș. Aceasta e Ialomița, iar schelă de la vărsarea ei se numește Gura Ialomiței, după cucerirea pe care o face aici fluviul, Piuă Petrei, după o piuă de sumane a unei Petra sau unui Petre, ce și-or fi avut și ei celebritatea în vremuri, iar și mai înainte se afla aici însemnată schelă a Tîrgului de Floci (de lînă nedărăcită), unde s-au dat unele lupte și s-au adus multe mărfuri. Din toate acestea a rămas numai, la un capăt de Bărăgan, un vast cîmp sămănat cu pietre fărîmițate, un colț de zid amintind biserica de odinioară, lespezi cu inscripții, în jurul cărora se ară, și, lîngă apa sură sau albastrtă a Dunării, un rînd de case șubrede, de noroi și stuf, încunjurînd o largă biserică nouă și totuși îmbătrînită, în zidul pripit al căreia se prinde ciudat o marmură sepulcrală din veacul al XVII-lea, cu frumoase linii chirilice.
Acum iarăși în dreapta s-a tras perdeaua de arbori, în josul căreia Dunărea s-a jucat în vremile ei de neastîmpăr primăvăratec, tăind dungi și zmulgînd sălciile din rădăcină. Viața care se vede e dincolo, pe malul Dobrogii, care-și scoate acum la iveală, cînd nu vine la mijloc un ostrov cu vegetația sălbatecă, înaltele ziduri de stîncă. Iată una, acoperită încă sus de un ușor covor de iarbă palidă ca o catifea veche, roasă, ici și colo, în mușcături sîngerate, pe cînd unghiul interior, gălbui, se despică, se rotunjește într-un fel de monstruoase ciuperci, se prelungește în fălci cu dinții ascuțiți, se sapă în scorburi. Sus, un grup de fete cu rochiile de cit privesc la vaporul ce înaintează.
De la această stîncă pornește o grădină sălbatecă de case, care amintește, în mult mai mic, Tulcea. O stradă de piatră răscolită apucă la deal: se văd multe case cu cerdace și acopereminte de vechi olane roșii; o geamie ridică spre cer degetul arătător al mineretului alb. La o parte, căruțe mișună în toate părțile, lîngă margenea tăiată în piatră a apei. Apoi o altă mamină de stîncă gălbie, pătată cu alb. În vîrf se păstrează încă, spre oraș, rămășițile fără formă ale cetății Carsum, pe care romanii au înălțat-o după modelul cetății vechi cît lumea pe care o duraseră mînile uriașe ale naturii, tăind ziduri mărețe, ce se despică prin săpături adînci și se cufundă drept în apa fugară. Unde lipsește încunjurul stîncii, erau întărituri omenești, ale căror urme se mai văd încă, așa încît cuibul bătrîn se încingea de pretutindeni cu zale împotriva primejdiei malului, veșnic tăcut din față. Pămîntul se scutură pe încetul de enorma zidărie veche, și păsări de apă trec prin scorburile păzite odată de ostași. Mai departe, în tîrgușorul cu străzile largi, abia sămănate cu case în stil dobrogean, de veche datină balcanică, mari risipiri de piatră și gropi adînci arată redutele turcilor. [...]
CERNAVODĂ
Printr-un amestec de țermuri și insule, se vede, sus de tot o țesătură de fire, care pare că atîrnă în văzduh. Apropierea demască stîlpi de piatră înfipți în Dunăre, pe care se razimă acea însăilătură aeriană, înnegrind pe albastru. Un capăt al marelui pod, impunător prin proporții, dar, ca toate podurile moderne, prea puțin material ca să robească privirile, se razimă pe insula Borcea. De aici el urmează printr-un viaduct: de acolo un nou pod pornește, păzit do dorobanții de bronz. Iar alți dorobanți de bronz au paza la piciorul care apasă stăpînitor, făgăduind, trăinicie și civilizație, pe stînca Dobrogei cucerite.
De la debarcader, un drum prăfos (e praf galben, praf negru, unde trece trenul, și nisip, cu care se nivelează în jurul clădirilor) duce spre tîrgușorul Cernavoda, pe care edilitatea locală îl numește, cu o pompă care pare cam veche și foarte puțin la locul ei, "urbe". Lăsînd la o parte însă neajunsurile, care vor fi, neapărat, în curînd drese, ale acestui drum, Cernavoda, cîtă este, mulțămește în doua chipuri sufletul.
Întîi, fiindcă aici am făcut ispravă. Iată fabrica de lîngă debarcader, iată cazărmile de vînători, de artilerie (acestea abia terminate acum), iată Agenția de navigație, înaintea căreia trec vagoanele și-și așteaptă rîndul mărfurile, iată străzile, bine croite și destul de curate, iată o biserică frumușică, o primărie, o administrație a pădurilor din acest "ocol", un număr de căsuțe plăcute, în care locuiesc funcționarii, ofițerii noștri, iată cîteva hoteluri, de piatră și de lemn. [...]
CONSTANȚA
Peste cîtva timp, armătura podului răsună, vuiește, se cutremură, pe cînd din adîncul negru se ivesc ochii de foc roșu al uriașului drumeț, ce gîfîie fără să se obosească. Cu dînsul împreună ne înfundăm în noapte, care ascunde totul.
Medgidie [...] Gara e asediată de poloboace și albii lucrate în împrejurimi. Încă o stație, și avem Constanța. Va fi un tîrgușor turcesc, la care să se alipească rău portul nostru costisitor, sau feeria orientală pe care o cîntă cronicarii mondeni ai ziarelor pentru lumea supțire ce-și caută aici de sănătate și petreceri doua luni pe an ?
Lămpile de petrol și globurile electrice atîrnînd din înălțimea pîrghiiîor lor arată șiruri drepte de clădiri, printre care înaintează o stradă bine pietruită. In stînga se desfac alte drumuri, tot drepte, tot bine pietruite și curate. Cînd ai ajuns jos, te afli într-o piață cu prăvălii, cofetării, berării, cafenele luminate. Apoi, în dreapta, un drum pe lîngă case de odihnă și orînduială, într-un cartier de "lume bună". La capăt, hotelul "Carol" se desfășură larg și înalt în fundul unei grădini. Din față, unde plutesc lumini nesigure, răsună ca un zgomot de trăsuri fugărindu-se necontenit pe un pavaj răsunător de piatră - marea.
A doua zi descopăr de pe fereastră o "Bancă Națională" și, în toate părțile, căsuțe, nouă și vechi, acoperite cu olane trandafirii peste care vremea a trecut uneori tonuri negre. Aici nu e îndreptare, nici perspectivă și, cu toată primblarea de noapte, întrebarea rămîne încă nedezlegată.
La ieșire întîlnesc iarăși străzile pe care am venit, și ele-mi zîmbesc prietenos în dimineața senina și caldă. Descopăr palate ca al Administrației domeniilor țării. În piață, un Ovidiu de bronz, făcut pentru noi de un sculptor italian , amintește pe versificatorul elegant care a vorbit de rău Scitia sălbatică, cu gîndul la piețile luxoase și la frumoasele femei ale Romei împărătești. Aici în piață e mișcare; lume stă înaintea cafenelei și cofetăriei, lume europeană, pe cînd turci trec cu panere de precupeți sau mînă sacalele cu apă de la Anadolchioi, ori, iarăși conduc birje, care, de hatîrul stagiunii băilor, samănă cu cele din București, avînd pe capră muscali uitați de vară și turci cu fes.
Dacă apuci acum în sus, la deal, dai de o strada de prăvălii ce n-au nimic turcesc sau dobrogean în ele. Drumuri se deschid în dreapta, și ele se mîntuie uneori în albastru. Cînd ajungi pînă la capătul lor, te oprești cuprins de recunoștință înaintea unei mărețe frumuseți.
De pe malul lutos, mîncat de valuri, care-și aruncă în zilele de mînie pînă foarte sus stropii de spumă, vezi o nemărgenire albastră ca piatra scumpă a safirului. Din fund, zărește vîntul, și rînduri de valuri lunecă înainte, se tivesc cu alb în cale, se ciocnesc de țărm și pier în adîncimi. Nu se vede nici o corabie, nici o luntre. Numai păsări albe, pasări negre vîslesc din aripi spre depărtări, deasupra adîncului care nu le înspăimîntă. Ca mici picturi de cortină la cele două capete ale scenei grandioase se văd: un tătar căutîndu-și drumul prin ierburile uscate ale rîpii și două fete în haine de duminecă, privind spre marea ce le zîmbește azi și le înspăimîntă mîne, din unghiul unei porți tăinuite. În fîșîituri ritmate, suspine de ușurare după avînturi învinse, valurile ating țărmul de lut scorburos și dispar în spuma lor risipită.
Mai departe, strada înfățișează o grădină de tot nouă, desemnată, lucrată și îngrijită de un grădinar din Abazzia. De aici drumul duce spre cîmpi uscați, cu pămîntul de nisipuri și luturi ușoare, spre Anadolchioi, care dă Constanței apa de băut; un sat turcesc, cu coperemintele de olane. În dreapta, marea se ivește din nou, și încă odată ea vădește, în locul neprietenoasei fețe "negre" pe care i-o dăruiește porecla, cel mai adînc și mai rar albastru în care natura a înveșmîntat fața apelor mari. [...]
Căci, prin acest încunjur al trăsurii, te-ai întors iarăși la mare și de aici poți privi orașul în întregime. Cu biserica în frunte - o clădire în felul "Doamnei Bălașa" din București - el cheamă la sine, de pe culmea pe care o încunună cu palatele, casele și căsuțele lui, corăbiile lumii, ce vin cu puterea aburului din strîmtorile fermecate ale Constantinopolei sau merg să caute înapoi răsăritul, după ce au încărcat roadă cîmpiilor noastre și ni-au adus pentru dînsa mărfurile apusului născocitor și harnic. Pentru a primi bine pe acești oaspeți, România a dat portului său de mare ceea ce-i trebuie pentru a oferi siguranță și apărare. Două brațe de zăgaz prelungite pînă departe închid adăpostul corăbiilor; o limbă terminată printr-un far stă în calea vînturilor și ocrotește intrarea. Printr-un nou drum, tăiat adînc și împietrit trainic, printr-un lung tunel ce se boltește supt țărm și se deschide în port, prin platforma care în curînd va da loc îndestulător pentru mișcarea trenurilor în raza aceluiași port, circulația bogățiilor poate funcționa în voie între uscat și apă. Milioanele cheltuite aici au întemeiat un viitor, și din cimentul, din granitul acesta va răsări aceeași roadă ca din cîmpiile cele mai mănoase. [...]
SPRE GIURGIU
[...] Trecem supt linia podului, de la care atîrnă, îndrep-tînd înainte corăbiile, felinarele ce se văd departe ca două stele călăuze, pe cînd dunga de lumină a trenului e înghițită mai iute de largul spațiu întunecos. Abia se mai zărește încă, în aceasta clipă a înnoptării, căreia-i lipsește farmecul apusului înroșit de soarele dispărut, dunga joasă, mărgenită de arbori, a Munteniei, linia mai înaltă, goală a Dobrogei. Printre micile insule de nori supțiați, crai-nou trece sfios cîteva clipe, și în urma lui fulgere orbitoare luminează năprasnic de la o zare pînă la alta sau își răspund, depărtate, slăbite, de la un colț al bolții la cellalt. Cîrmaciul, asupra cabinei căruia se răpăd șuvoaiele pentru care se deschide îndată cerul, deplin acoperit acuma, pipăie cu greu cu privirile în noapte, și în tremurăturile moi ale vasului se simte lupta necontenită cu valurile învălmășite ale rîului.
Malul muntean rămîne nepătruns, mut, cel interesant e tot al Dobrogei. Rasova și răspîndește luminile pe o coastă de deal, pe cînd din casele-i împrăștiate răzbate lătratul de pază, de frică nelămurită, al cînilor. Peste vreun ceas, doua am trecut de Ostrov (de unde merge vaporul la Călărași), și pe malul bulgar avem Silistra, care arată numai cîteva case vechi luminate, în întunerecul brăzdat de ploaia zgomotoasă.
CĂLĂRAȘI
Un vechi sat și schelă neînsemnată, din care Știrbei-vodă a voit să facă un oraș, un port, o capitală de județ. Călărașii purtară întîi numele domnului întemeietor, dar, după încetarea domniei acestuia, se întoarseră la vechea denumire: "Știrbei-vodă" se cheamă astăzi numai o stradă principală și gimnaziul.
Intrarea în Călărași pare să arate că planurile lui Știrbei n-au fost tocmai bine atinse. O șosea se întinde printre case mici, printre magazii de lemn, unde se drămăluiesc grînele de țărani cari strigă tare numărul baniților pe care hambarul le primește sau le restituie. În dreapta, pleacă încă o ulicioară de sat sărac.
Dar iată, în sfîrșit, o clădire mare, pe fațada căreia stă scrisă o deviză de învățătură. E gimnaziul. Apoi ceva mai departe, într-un parc o alta, deosebit de frumoasă: Palatul Administrativ, care reproduce liniile micșorate, ale unuia din marile spitale bucureștene.
Pe cînd în lat două lungi străzi înșiră prăvălii mărunte, Strada Mare se desfășură largă, cu case dintre care multe au două rînduri și o înfățișare plăcută. Aici și în alte părți ale orășelului zîmbesc trecătorului vile gospodărești, despărțite de stradă prin cochete grădini de flori.
E un oraș creat de curînd: aceasta o arată sistemul european al străzilor, tăiate fără cruțare față de un trecut cu totul umil. Capitală de județ, el a primit podoabele de edificii publice ale acestora. Schelă frecventă, cum se vede din șlepurile ce așteaptă încă și la această vreme, Călărașii dădură prăvăliile multe și înțesate, care sînt și o podoabă: cellalt centru al Bărăganului, Slobozia, îndeplinește mai mult menirea de tîrg interior pentru mocani și săteni și, cu toată această concurență, bîlciul din Călărași nu-și pierde mulții mușterii și vizitatori din țară sau de peste hotarul dunărean.
