STRAJA
[...] Chipuri mîndre cu ochii negri adînci, cu pletele revărsate pe umeri; spătoși, cu umbletul încet și sigur. Oameni, nu glumă ! Cojoacele albe, nouă, tivite cu blană de miel neagră, și prin care ies mînecile largi ale cămășii de pînză curată, sumanele cafenii, cișmele nalte trase vitejește peste genunchi, li dau și mai mult înfățișarea unor luptători totdeauna gata. În mînă au pălăriile de croială Ungurească, cu margenile răsfrînte în sus. Cîte unul și-a pus ciorapi verzi de lînă ca ai pădurarilor și alte podoabe împrumutate. Toți flăcăii au înfipt în pălării, de bucuria Paștilor, flori de hîrtie și pene. Și cătanele, pentru ca să arate din partea lor că știu să prețuiască o zi ca aceasta, și-au înflorit șăpcile cu rămurele de brad.
Femeile au îmbrăcat și dînsele cojocele, care lasă slobode mînecile, ce sînt înfoiate numai la neveste. Cele mai multe poartă catrința strîmtă, prinsă înainte, neagră, cu dungi supțiri în lung și o margene lată roșie. Dar se văd și fuste de postav umflate, puternic colorate, și care se cheamă sucne; aceea dintre fete care poate să capete o sucnă, e foarte mîndră de aceasta și iese între rîndurile dintîi. Pe cap, femeile măritate au ștergarul învălătucit pe supt bărbie, fetele-și lasă cozile pe spate, iar cele care vreau să se știe ca doresc mire, așează pe părul lor lins un cerculeț de mărgele și alte podoabe, care se cheamă gîță. [...]
Încetul cu încetul, la apropierea serii, lumea de pe stradă se împuținează; de lîngă grădina găzduitorului meu, de pe margenea ogorului se văd cojoacele și cojocelele albe care suie pe poteci dealul din față și se pierd în umbră. Se lasă o sară ca o minune, cu raze reci ce cad curat, evlavios din stelele nesfîrșit de depărtate. [...]
În Straja se vede o casă gospodărească, dar mică și lipsită de orice fel de împodobire, casă trainică și încăpătoare pentru oameni mulțămiți cu puțin. Acolo s-a născut istoricul Dimitrie Onciul , și în vorba lui hotărîtă și răspicată, în lucrul lui încet și sigur, în căutătura lui care-ți caută ochii, se vede înrîurirea acestor săteni ai Strajei, între cari a trăit fiul de preot cei dintîi ani ai vieții sale. Acum în casa parohială se află o bibliotecă bună, și se scriu de Dimitrie Dan, parohul Strajei, care e și membru corespondent al Academiei Române, lucruri folositoare pentru cunoașterea poporului nostru și a trecutului său. Și în istoria scrisului românesc e un loc pentru mîndrul sat din preajma Putnei, de pe malurile Sucevei limpezi și vioaie, care-și perindează nerăbdătoare undele reci ca de gheață.
SUCEVIȚA
[...] Toată mănăstirea iese acum ca din pămînt: ziduri cu ferestuici de împușcat, case egumenești, turn de intrare, cu un lung coperiș ascuțit, firește nou, care samănă cu cel de la Dragomirna, patru bastioane în colțuri, biserica mănăstirii, ițiindu-și frumoasa turlă peste multele hogiaguri albe, cele două turnulețe de la biserica parohiei, clădită fără stil prin anii 1770, în afară de ziduri.
De la început se vede că zidirea de aici e mai puțin acoperită și căptușită de podoabe, în toate părțile ei, decît cea de la Dragomirna. Dar Sucevița, pe care o ridicară Movileștii, adică cei trei frați de la o mamă, voevozii Ieremia și Simion și vlădica Gheorghe, mitropolit al Moldovei, a fost mai trainică și a avut mai mult noroc - pînă în ziua de astăzi, cînd are în părintele egumen Ilieș un bun gospodar - mai mult noroc decît strălucitul juvaier de lîngă Suceava, decît acea pregătire a Trei-Ierarhilor.
Poarta de intrare și turnurile n-au nimic deosebit; pe cea dintîi, bourul de piatră stă întipărit și astăzi ca o pecete domnească. Biserica însă robește de la început privirile prin întinderea, prin frumuseța, prin păstrarea desăvîrșită a zugrăvelii sale din afară, ca și prin simplicitatea impunătoare a proporțiilor. Coperămîntul de șindilă neagră, din care se desface turnulețul săpat cu două rînduri de ocnițe, ocrotește încă toate icoanele pe care le cere datina într-o biserică românească, și sfinții se desfac întregi, strălucitori în noutate. [...]
Deocamdată nu pot face alta decît să pătrund în pridvor și pronaos. Cel dintîi e făcut în chip original, neobișnuit nici înainte, nici pe urmă în bisericile Moldovei și luat poate, prin înrîurirea stăpînirii lui Simion Movila în Muntenia, din această țară. El e alipit la clădire, privind spre poartă și dînd astfel o intrare laterală: are trei deschideri, dintre care una e ușa, iar celelalte două fereștile, toate din arcuri sfărîmate. Din el se trece printr-o ușă cu aceleași arce sfărîmate, obișnuite mai ales după 1500, și care încadrează aici și deschizătura fereștilor, în pronaosul frumos zugrăvit, unde dorm în dreapta morții încununați, pe cînd locurile copiilor lor, o fetiță a lui Ieremia și o fetiță a lui Simion, Zamfira și Teodosia, sînt la o parte.
Mormintele lui Ieremia și Simion sînt acoperite cu lespezi mari de marmoră, maestru săpate, care sînt puse pe înalte mese de piatră. Simion și-a primit încă de la început această grea podoabă din urmă, prin îngrijirile soției lui Marghita, care a fost mama vestitului, învățatului Petru Movilă, lumină a Răsăritului slavon. Mai tîrziu numai, un credincios boier al Ieremiei, un stolnic al său, și-a amintit cu duioșie și recunoștință de stăpînul răposat și i-a pus o marmură întru toate asemenea cu a fratelui. De aceea cred ca Ieremia, mort cel dintîi, e așezat mai aproape de mijlocul încăperii, pe cînd Simion stă de către părete.
Chipurile lui Ieremia și Simion se văd pe acoperemintele cele vechi ale mormîntului fiecăruia, ce sînt păstrate acum în dulapuri de sticlă. Cu fir de aur și de argint, pe mătasă roșie, s-a făcut un Ieremia bărbos, cu falca de jos scoasă înainte, cu nasul supțire - sprincenat și ochios, gras, fălcos, trufaș. Simion e înfățișat ca mort, cu ochii închiși, mîinile pe piept, fața foarte slabă, cu barbă mică, neagra. Haina împărătească de aur îl învăluie ca un giulgiu. Pe cap n-are cușma luptătorului, strașnica căciulă a lui Mihai Viteazul, ca Ieremia, care cu aceeași căciulă a fost învins totdeauna, ci coroana împăraților.
La drept vorbind, mănăstirea e a lui Ieremia, mîntuită cu totul numai în domnia lui, deși începută de multă vreme cu zloții de aur ai tuturor fraților. Cînd pătrund mai tîrziu în naos, luminat de trei ferești la stranele rotunjite în abside și prinse pe dinafară între două contraforturi lumina bucuroasă a lunii Paștilor de april ivește frumuseța vechiului alai domnesc zugrăvit pe păretele din dreapta - pentru pomenirea și prin chipuri a ctitorilor. În cap stă Ieremia, încununat, în haine arhierești pe mătasă roșie, cu guler alb și mînecare roșii - ca și pe perdeaua mormîntului - frumos, ochios, sprincenat și bărbos. Dreapta lui întinde către Mîntuitorul, ca prinos, clădirea bisericii, din care nici un amănunt nu s-a schimbat pînă astăzi. Stînga i se razimă pe creștetul copilului Constantin, încă mărunțel, venit pe urma fetelor. Cea mai mare dintre ele se vede în veșmînt numai de aur, tot încoronată, pe cînd domnițele vechi n-au decît cercurele de mărgăritare, lîngă tatăl ei.
Frumoasă, tînără, foarte asemenea cu Ieremia, se vede maica lui, Maria; de supt coroană scăpată în valuri un văl alb, rochia e de brocard de aur pe roșu, tivita cu dungi de aur, prin care trec, la mijloc, trei cusuturi negre. Elisaveta, Ilisafta, doamna Ieremiei, femeie lacomă de putere și pedepsită în cel mai crunt chip pentru neogoita ei rîvnă de stăpînire, răsare acum, țiind în mînă crucea evlaviei. O șuviță de păr bălan mărgenește fruntea albă deasupra minunaților ochi negri, și un văl de mătasă roșiatecă se coboară în jos pe umerii ei. Și prin frumuseță, ea era dintre acelea care risipesc împărățiile și pier supt ruinele lor. Apoi șiragul urmează prin capete oacheșe, cu ochii mari, coborîndu-se tot mai jos - fetele celelalte ale acestor soți: Maria, Ecaterina, Zamfira, Stana, cu cercei de aur mici în urechiușe și cozile lăsate pe spate. Între ele se află un frate mort mai de mult, Alexie, băiețaș cu părul creț sub aurul coroanei, între multele odoare lăsate de Ieremia, cruci de abanos, iconițe de fildeș alb, nespus de răbdător lucrate, tăvi, anafornițe - se află și cărțile cele scumpe, prinse în legături, unele mai vechi decît cuprinsul, cu țesături de lanțuri și plăci de argint lucrat cu ciocanul. Una e de hîrtie, vine de la Neagoe-vodă munteanul; o alta, cea mai frumoasă, a fost lucrată supt Ieremia, poate de meșterul miniaturist, încondeietor, care a fost mitropolitul Anastasie Crimca. [...]
SIRET
[...] Siret e unul din vechile orașe ale Moldovei. Mergînd prin Baia, prin Volovăț și Rădăuți, domnia maramureșană a lui Bogdan a ajuns aici înainte poate de a se po-gorî la Suceava. Margareta, zisă pe românește Mușata. mama lui Petru-vodă, era "Doamnă a Siretului !" și, fiind catolică, ea ridică aici o mănăstire a Dominicanilor sau Predicatorilor, a călugărilor albi, puindu-i hramul Sfîntului login. Deosebit de dînsa, era o biserică a episcopului catolic, așezat aici prin silințele regelui polon, și la această biserică stăteau Franciscanii, din tagma cărora făcea parte și episcopul.
Nici cincizeci de ani n-a ținut însă cu adevărat această episcopie, întemeiată prin 1370. S-ar crede că Sf. Ioan de astăzi e pe locul vechiului lăcaș de închinare al catolicilor, dar orășenii spun că bisericile catolicilor de acum cinci sute de ani erau aiurea, și anume acolo unde se află acum școală de fete.
Siret era un minunat cuib de dealuri, lesne de apărat față de oricine. Pe un deal, domnul își așezase tătarii: acolo se zice încă Tatarcina sau Tătărașii, Tătărășenii; Sasca, de la care s-a luat poate legenda despre Sas-vodă ca întemeietor, vine de bună samă de la sași, cari ar fi sosit aici din Baia, odată cu domnia cea noua a "Moldovenilor"; mai departe, Horodnicul pomenește în numele său o cetate; Zamca, despre care scriu unii, nu mi s-a putut arăta însă; cuvîntul înseamnă "cetate", și o cetate trebuie să fi fost, precum au fost ziduri, din care văd o frîntură, făcută din bolovani, între case. Cetatea n-a putut fi însă decît acolo unde se află și astăzi micuța Troiță. În ea se poate vedea paraclisul ortodox al domnului, care primise pe episcopul catolic, dar își ținea tot legea lui cea veche. [...]
SPRE BOTOȘANI
Către Botoșani dealurile își pierd înălțimea, dar pînă la Prut ele formează pămîntul țării; bunele și frumoasele dealuri de pămînt hrănitor, care-și soresc pe coaste satele albe sau se mîndresc cu orașele ce li iau în stăpînire mai multe vîrfuri vecine. Printre maluri rîpoase, curg liniștit apele, albe între verdele pășunilor, aurul miriștilor și porumbiș-tilor și negrul catifelat al arăturilor de toamnă.
Ne coborîm de pe dealul Fălticenilor, pe care o ochire în urmă ni-i arată mai frumoși de cum se văd din valea pe care o străbate trenul. Din drumul apusului către care înaintează, soarele aruncă raze auritoare asupra amestecului de case și livezi străbătute de turnuri cu cruce, o amintire și un îndemn. Apoi șoseaua șerpuiește printre lanuri, pe cînd înălțimile înconjurătoare se tot schimbă, într-o minunata priveliște.
Case de sat, cu lungi grădini. De la o vreme mergem pe lîngă niște uluci care împrejmuiesc o mare livadă cu copacii înalți și buruiana îmbelșugată, sălbatecă. In dreapta se ajunge la așa-numita biserică a lui Ștefan cel Mare. [...]
Cum și era de așteptat, ea samănă bine cu episcopia de Roman. Aceleași proporții fericite, același turn delicat, aceleași ocnițe. Numai cît, de mult timp totul e în dărăpa-nare: pisania de deasupra ușii de intrare a căzut, și numai pe o mică placă de piatră se vede bourul Moldovei, fărîmat în parte de pietrele băieților din sat; de o parte și de alta a capului heraldic se văd bine accesoriile sale: soarele cu chip de om și sfertul de lună. Pe dinafară molozul a căzut, acoperișul s-a cufundat întreg, de o parte și de alta a turnului; nimic n-a rămas din zugrăveli, și iscălituri de vizitatori îngrijiți pe toate căile de nemurirea lor au înlocuit sfinții meșterilor din al XV-lea veac. În interior calci pe pămîntul gol, și păreții descoperiți de orice înveliș arată țesătura lor barbară, dar trainică, de bolovani și cărămizi prinși în ciment tare ca piatra. [...]
La Verești, de unde se desface vechea linie spre Botoșani, în gara galbenă, un bătrîn fost ofițer, care are toată înfățișarea unui arendaș din Argentina sau a unui bogat țăran din Italia, îmi vorbește de mișcarea revoluționară de la 1870 - "revoluția de la Ploiești" - și de alte lucruri care răspîndesc pentru mine mirosul unui vechi buchet descoperit între filele unei cărți părintești. El spunea adică despre o reprezentație la teatrul din Iași acum patruzeci de ani, la care el se găsea împreună cu alți iuncări și despre o foarte frumoasă fată de cincisprezece ani, care, în rochia ei albastră, întrecea pe toate tovarășele ei: acea fată se chema "demoazela Zulnia Drăghici", și e mama... [...]
BOTOȘANI
A înnoptat acum cînd trenul pleacă spre Botoșani. Abia se zăresc, în lumina lunii coaste de dealuri joase. Aud nume de stații care-mi sună foarte cunoscut; Bucecea, unde gara e un adevărat castel, Leorda. În întunerec amintirea mea înșiră acum icoane luminoase: unele pe care le-aș fi crezut de mult șterse, altele ce mi-au mai trecut înainte sau asupra cărora m-am oprit bucuros urmînd îndărăt firul zilelor nouă.
Văd întîi, într-un vechi privaz albastru-slab, pe cînd în urechi îmi răsună ca un cîntec de leagăn întîrziat, o casa albă și neagră, cu coperămîntul mare, ascuțit, cu un cerdac bătrînesc sprijinit pe stîlpi și încunjurat de bănci pentru lungi sfaturi în nopți bune. E și o poartă, tot veche, tot neagră, cu clanțe grele. In față, la dreapta, e grădinița de flori, cu nemțișori albaștri, cu micșunele roșii, cu garoafe catifelate, al căror miros adînc nu-l poți uita, cu vîzdoage galbene, pistruiate, cu triumfătoare ruje, ca o înflorire de bucurie, și nalbe mari roșii, cu potire cărnoase, păzind sprintene și drepte, rumene și sfioase, ca o păstoriță ce nu știe încă ce e dragostea. Sînt toate acestea: mai-mai că aș putea zugrăvi straturile; iar în dos, din bălării mari și mărunte, otrăvitoare ca măsălarul, amare ca brusturul, pline de aromă ca mica rochiță a rîndunelei cu potirul alb vrîstat cu vioriu gingaș, răsare un nuc înalt. Și livada aceasta trebuie sa fie mare-mare și plină de taine, de farmec și groază.
Aici am înțeles întîi ce este în juru-mi, și tot de aici am trecut pragul dincolo de care mă aștepta viața: amicul pîrîu naiv al vieții de școală, torentul pătimaș al tinereții, cursul puternic, larg, cuprins în hotare, al bărbăției.
Deci într-o zi de mai am trecut departe înainte, pe trotuarele abia atunci întinse, mai departe decît casa Mindirigiței și decît Cîrciuma lui Bercu, și decît grădina lui Ma-vromati. Pe o stradă îngustă ieși înaintea unei clădiri mari, într-o piață întinsă: așa de înaltă, așa de largă și totuși desăvîrșit de tăcută. Intrai acolo ca să învăț a tăcea și a mă supune, precum și alte lucruri. Eram la școala Marchîan, în sala cea mare a clasei I-a, unde frumosul chip al arhiereului fondator, Marchian Folescu, privea de sus din cadru la școlari a căror vîrstă merge - puțin timp după războiul din '77 cînd multe lucruri erau abia la începuturile lor - de la șase la șaisprezece ani. Eu eram cel de șase ani, nu știam să înjur, citisem pe Champfleury, pe Amedee Pichot, pe Emile Souvestre știam pe de rost fabule din Florian , care nu-mi ziceau nimic, deși erau pentru mine și Orientale ale lui Hugo care deși nu erau pentru mine îmi dădeau visuri de lupte crîncene și de locuri depărtat, ca și Letopisețele lui Kogălniceanu, pe care mi le dărui, bătrînul Canănău, bunul ghebos care, sărutînd, înțepa cu barba; și purtam o rochie de fetiță de pichet alb cu legături albastre. [...]
Dar, dumineca și sărbătorile, datina vizitelor mă ducea în locuri și mai depărtate, în mahalaua Sfintei Paraschiva, unde casele boierești, curate, avîndu-și fiecare grădina de flori și livada de pomi încunjurau biserica, în cimtirul căreia, supt o cruce de sărăcie, care și aceea a căzut de mult de atunci, tot de sărăcie, dormea tata, pe care abia dacă l-am cunoscut. Pe aproape era casa "moșului" meu Manole. cu atîția arbori în livadă, încît pare că nu i-aș fi putut număra. [...]
Am deprins apoi drumul liceului oploșit pe atunci într-o neîncăpătoare casă boierească cu odăile întunecoase; două clase erau aruncate în bucătăriile vechilor stăpîni; și astfel gustai hrana sufletului acolo unde se pregătise cu atîta meșteșug bătrînesc gustoasa hrană a trupului. Apoi venirăm la liceul cel nou din deal, pe locul caselor Strojăi, unde cunoscusem cu cîțiva ani în urmă o familie pe sfîrșite, într-un lung șir de odăi pitulate între o curte largă, bogată în tot felul de zburătoare, și o întunecoasă livadă de pomi (parcă văd și acuma în salon tăierea capului Mariei Stuart, la care nu puteam privi fără spaimă, și un pastel înfățișînd bustul lui Napoleon I cu șuvița de păr poruncitoare și pătrunzătorii ochi albaștri).
Și ni tot schimbăm adăpostul în case străine, urmărind chiria cea mai mică și căsuța cea mai bună. Am locuit așa în fața bisericii Sfîntului Ioan, lîngă o frumoasă domnișoară care mi-a dăruit Imitația lui Isus Hristos - ce românește suna: Didița Florii - și aproape de cazarma gărzii civice, ale cărei trîmbițe îmi sunau de culcare în răcoarea nopților parfumate; am locuit în șoseaua Suliței, lîngă un evreu cu capul ras și lîngă o armeanca ale carii grase prăjituri au săturat lăcomia mea copilărească; în strada Armenească, unde se înalță turnurile sure ale celor două biserici, deasupra caselor albe, cu curțile gospodărește pietruite; aproape de frumoasa biserică a Sfinților Voevozi, într-o căsulie mică-mică și veche-veche, cuprinsă într-un rai de grădină cu goldane mari și nuci nenumărate. Apoi, cînd aveam cincisprezece ani, vîntul întîmplării m-a dus mai departe. [...]......"...
Botoșanii istorici, adică bisericile, sînt încă singurul lucru în adevăr frumos și impunător. Mănăstirea Sfîntului Nicolae de la Păpăuți, pe care o știam în halul de ruină de altădată, cercetată de aproape, a dat la iveală, pe lîngă proporția perfectă a tuturor bisericilor lui Ștefan cel Mare, o bogăție nebănuită de podoabe. Păreții erau clădiți din cărămizi aparente și tăiați de bîrne smălțuite în verde, iar sus, supt acoperiș, se înșirau, ca fluturii pe o fotă, medalioane de smalț verzi și galbene, de toată frumuseța, înfățișînd animale apocaliptice. Astfel s-a și restaurat biserica, pe care o vezi astăzi scînteind ca un juvaer la capătul unei șosele prăfoase. Lucrarea pe dinafară e aproape gata, și numai vechiul turn al clopotelor stă încă sărac și mîndru, în lepra-i neagră, ca un cerșitor spaniol.
Biserica aceasta, odinioară mănăstire, reprezintă ca și altele, de o vîrstă cu dînsa, un tip particular în vechea noastră arhitectură, care tip se află izolat între cele străine de pe atunci. Legătura stratelor adînci de piatră cu cele înalte ale cărămizii, așezarea turnului mic și elegant la mijloc pe o îndoită bază, modelarea de ocnițe pentru chipurile sfinților,
Încingerea cu brîie și fluturi de smalț ni aparțin nouă pentru epoca de mărire deschisă de Ștefan cel Mare și închisă puțină vreme după ce piatra mormîntului căzu asupra rămășițelor sfinte ale marelui voevod. [...]
