MOLDOVIȚA

    [...] Mă opresc la Moldovița mănăstire, înaintea porții zidurilor de cetate, abia rupte de vreme în față și avîndu-și încă un turn de la mijloc, făcut din nou pe vremea turnului de la Dragomirna, cu care samănă bine în toată alcătuirea puternică și în podoabele - aici, firește mult mai puține și sărace - de rozete și ciubuce de piatră; două alte turnuri străjuiesc la colțuri.

    De departe, mănăstirea se vădea prin turnul supțiratec al bisericii sale și prin coperișurile negre îndoite, prin șirurile de ferești ale clădirilor celor vechi, care sînt astăzi locuința unui paroh închis în această pustie desăvîrșită. Dacă pătrunzi în curte, mai vezi în dreapta o parte din casele domnești, cu două rînduri: mai multe ferești încadrate bine, o ușa frumos săpată s-au păstrat neatinse. Biserica se datorește evlaviei lui Petru Rareș. [...]

    Biserica însăși, naosul și altarul urmează, rotunzindu-se în trei abside, care sînt exagonale, pe din afară și împodobite de partea aceea cu ocnițe și lungi nervure. Cadre de piatră încunjură toate ușile, în arc sfărmat la cea dintîi, iar la celelalte în unghiuri drepte.

    Lumina vine pe cîte două ferești gotice și două altele mai mici, pătrate, de fiecare latură, afară de ferestruia altarului. Contraforturi sprijină păreții. Un singur turnuleț, ca acela al Voronețului, se ridică deasupra boltirii naosului. Dar minunea e și aici ca la Voroneț și, în parte, la Humor, zugrăveala, despre care se spune anume că a fost făcută în anul 1536, cu un an înainte ca ctitorul să-și piardă domnia. Ea samănă așa de bine cu aceea de la celelalte două biserici pomenite, încît trebuie să se creadă că a fost făcută de aceiași meșteri în tustrele lăcașurile. Păstrarea e desăvîrșită, și luptele pentru cucerirea Țarigradului, atacat de ieniceri călări și de spahii cu cealmale, par zugrăvite ieri. A suferit numai păretele pe care de obicei îl bate ploaia și acele locuri unde și-au zgîriat numele atîția drumeți cari, neputînd lua o amintire frumoasă, s-au simțit datori să lase una urîtă. [...]

    Intre ctitorii, zugrăviți pe păretele din dreapta al naosului, se vede Rareș cu coroana înaltă, împletită, în haine lungi și largi de brocard cu florile de aur țesute pe galben. Doamna lui, Elena, sîrboaica, fată de despot, poartă, cu aceleași veșminte scumpe, coroană grea, de aur, cu cincisprezece ramuri, împodobită cu pietre scumpe și mărgăritare ca și margenile aurite ale rochiei. Gîtul e prins într-un guler roșu, colțurat și un lung văl cade pe amîndouă laturile trupului. Copiii se văd amîndoi, în vîrstă, de vreo zece ani: Ilie și Ștefan. Asămănarea între aceste chipuri domnești și cele de la Humor arată că domnii nu se zugrăveau cu o față oarecare, ci că meșterul căuta să prindă însușirile deosebitoare ale chipului lor: Elena are aici fața lungăreață, dar plină și ochii mari, cu coada prelungită.

    Dacă nici aici nu sînt odoare, multe din podoabele vremii vechi s-au păstrat, și ele sînt întocmai ca acelea de la Voroneț. Deasupra ușilor se văd încă grinzile originale, săpate și acoperite cu aur. Strănile de tisă, tari și lucii, ca de un fildeș galben, au aceleași săpături făcute de un călugăr din veacul al XVI-lea, care și-a scris numele pe o foaie de pergament lipită de lemn, și astăzi foarte ștearsă. Scaunul vlădicesc e lucrat și aici în roate și colțuri, frumos colorate; de două ori se vede stema bourului, așa cum se făcea pe vremea lui Petru Rareș, cu întregul cotor al gîtului. [...]

CÎMPULUNG

    [...] Prin negura de întunerec a serii cu stele puține și pete groase de nori, înălțimile se prezăresc ca niște gheburi de cămilă, una după alta, mai mult goale sau presărate cu brazi. Pe vale, casele satului Prisaca, mărgenesc drumul, și vederea se coboară, fermecată, asupra șerpelui de oțel ce se ivește în vale și care e Moldova. Apoi nu mai sînt sate. Drumeții se întîmpină rar, în cara ce lunecă șterse, ca niște umbre. După vreun ceas numai, încep cele dintîi case ale Cîmpulungului, care se tot deșiră între muncelele cu brazi, lățos și nesfîrșit.

    Nu sînt nici felinare în acest Cîmpulung vechi; femeile îmbrăcate ca la munte, pe cap cu ștergare albe de pînză de casă, oameni în sumane, cu pălării largi și vițele lungi de păr uns, nemțoaicele în haine de oraș merg pe dibuite sau se ajută cu felinare de mînă, ca în timpuri de tot vechi. Lumina făcliilor prohodului dumnezeiesc aprinde fereștile bisericii de lemn a lui Ioan Teodor-vodă Căliman, domn al Moldovei în 1758, născut în Cîmpulung, dintr-un orheian și o femeie de acestea cu catrință, cioareci și ștergar, femei puternice și suferitoare, dar fără frumuseța acelora de sus, de pe Moldovița. [...]

SPRE RĂDĂUȚI

    [...] Biserica cea veche a domnilor Moldovei arată să fi fost de lemn; pe mormintele lui Bogdan-vodă și ale urmașilor săi, nu s-a putut pune firește nici o piatră. Întemeind episcopia Rădăuților, Ștefan cel Mare a înțeles să-i dea și o biserică vrednică de noul vlădică. Biserica aceasta a fost croită în proporții de tot largi și are astăzi o formă ce nu-și găsește părechea aiurea. Prin ușa cu multe arcuri sfărîmate în cadrul ei se intră într-un pronaos, și de la acesta o altă, ușă, încunjurată cu linii de arc sfărîmat, duce la biserica însăși. Și pronaosul și naosul sînt împărțite în trei prin două șiruri de stîlpi greoi, făcuți din zid. E deci o biserică cu trei năvi, așa cum se mai întîlnește o alta la Argeș, în biserica domnească. Lumina pătrunde prin cîte cinci ferești de fiecare parte. Așa fiind, catapeteasma se întinde numai în parte înaintea altarului, sprijinindu-se la dreapta și la stînga pe două bucăți de zid.

    Cîte cinci contraforturi de fiecare parte sprijină păreții. Turnul lipsește, dar în zid se făcu loc unei scări care duce la acoperiș. Clopotele atîrnă într-o clopotniță cu doua rînduri, ce se înalță la o parte.

    În naos se întinde lîngă zidul din dreapta un șir de pietre frumos săpate pe care Ștefan puse să le facă în amintirea tuturor acelor înaintași și strămoși ai săi cari-și găsiră sau trebuiau să-și găsească odihna în Rădăuți. Pe rînd se cetește pe umeda piatră neagră, pătată de picurile de ceară și acoperită de un praf cleios, numele lui Bogdan, lui Lațco, lui Roman, tatăl lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan, fratele lui Roman și biruitor al ungurilor, lui Bogdan fratele lui Alexandru cel Bun, și al lui Bogdan, tatăl noului ctitor. Lîngă dînșii își aflară apoi locul rude domnești și fruntași ai țării din timpurile nouă. Dar gropnița domnilor era strămutată acum la Putna, mănăstirea cea nouă, și Ștefan plătea astfel mai mult o datorie de recunoștință față de trecut, împodobindu-1 în clipa cînd îl părăsea.

    Așa au trăit Rădăuții supt cîrja vlădicească, supt paza sfintelor morminte, pînă în vremea acelui Alexandru Lăpușneanu, care a urmat lui Rareș ca înnoitor și adăugitor al monumentelor Moldovei. Alexandru-vodă, tiran bisericos, cu frică de iad, și-a îndreptat luarea aminte și asupra bisericii din Rădăuți, și el i-a adaus un pridvor împodobit în față cu o frumoasă fereastă gotică, înflorită, și avînd pe laturi alte două ferești mici, deasupra ușilor împodobite ca din vechime. Tot supt dînsul, prin 1558, se făcu și zugrăveala cea nouă a păreților și chipurile ctitorilor, ce se văd încă la strane, în mîna dreaptă. Alexandru-vodă ține biserica în mînă, Ștefan se află lîngă dînsul, mai de o parte, și tînărul de lîngă el nu poate să fie decît Alexandru, fiul din flori al marelui voevod: el nu avusese ca mamă o doamnă, și de aceea nici un chip femeiesc nu se vede lîngă acestea ale voevozilor.

    Toți poartă hainele lungi de brocard în flori de aur, dar ele nu pot fi privite cu deplină încredere, căci asupra lor ca și asupra chipurilor domnești a trecut penelul pictorilor mai tîrzii, care au dat lui Ștefan-vodă și Lăpușneanului bărbile lor ascuțite, despărțite-n două. [...]

PUTNA

    [...] Putna lui Ștefan cel Mare a fost cea dintîi și mai frumoasă din bisericile lui. Ea avea intrarea printr-o ușă în arce sfărîmate spre un pronaos, iar printr-o a doua ușă, cu cadrul în unghiuri drepte, spre largul naos cu stranele rotunjite și spre un altar în absidă. Patru ferești gotice dădeau lumina puțină pe care datina Răsăritului o îngăduia unei biserici mănăstirești, menită pentru îngroparea domnilor. Deasupra naosului se ridica un turnuleț. Patru contraforturi sprijineau, încordîndu-se, păreții: podoaba acestuia și a păreților celorlalți erau ocnițe în două rînduri. Zugrăveala era numai pe dinăuntru, ca în toate bisericile lui Ștefan, iar pe dinafară cărămida aparentă și rotilele de smalț - ca la Păpăuți, la Dorohoi, la Hîrlău, la Sf. Ioan din Piatra, la Borzești - alcătuiau singura împodobire.

    In această biserică se coborîră pe rînd în mormîntul lor, supt lespedea de marmură sau de piatră moale moldovenească, Ștefan cel Mare în acele zile de înălțare a sufletului său, în iulie 1504. Apoi doamna sa cea din urmă, cea mai frumoasă și mai iubită, Maria Radului-vodă munteanul. Și ei își aflară locul lîngă doi copii morți tineri înainte de aceasta, copii din flori cu mame necunoscute, și lîngă a doua soție a voevodului, împărăteasca Maria de Mangup, pe care un acoperiș de mormînt, țesut din fir de aur pe mătase, o înfățișează dormind, cu mînile pe piept, purtînd cunună grea pe capul supțire, și înfășurată în brocard scump ca într-un giulgiu măreț. Mitropolitul lui Ștefan în aproape tot cursul domniei lui, bunul părinte bătrîn Teoctist, care a stat neclintit cu cîrja lui sfințită lîngă buzduganul sîngeros al luptătorului, și-a aflat și el pacea aice, în gropnița domnească, fiind poate și rudă de domn, vlăstar din neamul stăpînitor al lui Ștefan. Și Bogdan , fiul ctitorului, și Ștefăniță, fiul ușuratec al acestui viteaz Bogdan, au venit pe rînd lîngă părinte și bunic, împărtășindu-i liniștea, ce se putea crede veșnică.

    Dar iată că după moartea înainte de vreme și fără de lege a lui Ștefăniță, Petru Rareș, om cu gînduri mărețe, ia domnia țării. În toate el vrea să facă mai mult, mai mare decît tatăl său, Ștefan bătrînul. În războaie și cuceriri n-a izbutit, în scrieri și clădiri însă, da. Și vezi-1 cum își pune în gînd să prefacă în mai frumos Putna lui Ștefan, în care la 1529 el înmormîntează pe doamna tinerețelor lui, Maria...

    Desigur că atunci s-a clădit pridvorul închis, pe care-l luminează în frunte trei ferești mari, mai mari și mai îmbelșugate decît oriunde, cu cîte doi stîlpușori gotici. Două uși de un gotic mai simplu dau intrare pe amîndouă laturile.

    După acest adaos de la Putna, care i-a stricat întrucîtva armonia măsurilor, încărcînd-o cu podoaba cea nouă, s-a luat Lăpușneanu cînd a înnădit cu un pridvor Rădăuții. Rareș va fi chemat și aici la lucrul zugrăvelii măiestre pe dulce fond albastru pe meșterii de la Humor, de la Moldovița și Voroneț.

    Domnii ce veniră după Rareș, și Rareș el însuși după ce luă pe sîrboaica Elena, nu mai avură pentru Putna o îngrijire deosebită. [...]

    Atunci bunul boier de țară ce ajunse a fi Gheorghe Ștefan-vodă se apucă să dreagă mănăstirea, pe care o amenința risipa. El pleacă din scaun și se stinse în străinătate fără să se fi putut duce lucrul la capăt. Desigur că același meșter de clădiri va fi lucrat și mai departe supt domnii următori, răbdător și bine, pînă ce, după vreo zece ani de zile de muncă cinstită, se putu sfinți biserica cea înnoită.

    În ce a stat înnoitura, se vede lesne. Fereștile, ușile au fost lăsate cum fusese. Nimic nu se schimbă în orînduire și împărțire. Și zugrăveala din timpuri fu păstrată. Dar, după o datină de arhitectură care se vede de la Dragomirna și Solca pînă la Cașinul aceluiași Gheorghe Ștefan, ciubuce împletite se întinseră ca un brîu în jurul bisericii, între cele două rînduri de ocnițe, și apoi pe toate nervurile bolților, lucrate aici în flori și pecetluite cu capete de bouri, cu gît din veacul al XVI-lea sau fără, și înfrumusețate ca în toate stemele. Mormintele nu fură lăsate la locul lor, ci, la înnoirea pardoselii de piatră, ele fură cercetate și sicriele puse la un loc, în mijloc, lăsîndu-li-se podoabele. Astfel trupul lui Ștefan cel Mare, capul despoiat de coroană, pieptul acoperit încă de rămășițele veșmintelor și - se zice - de o cruce, cum o purtau la gît voevozii - ajunse în acest chip puțin la dreapta de mijlocul naosului, unde și astăzi pasul oricui calcă, fără să-l cunoască, locul cel sfînt. Închinăciunea cea veche și cea nouă s-a dus aiurea, acolo unde stătea marmora goală, săpată cu slove gotice, și tot așa de goale rămaseră după aceasta, în pronaos și naos, pietrele de mormînt ale doamnei Maria, în față cu Ștefan, ale copiilor ei vitregi, lîngă dînsa, a lui Bogdan, în pronaos, la dreapta, și a Mariei lui Rareș, în față, avînd lîngă ea piatra de mormînt a lui Ștefăniță. Deasupra acelor morminte care se găseau lîngă părete, în orînduirea cea nouă a epitafelor, sculptorii lucrară baldachine vădit întipărite de spiritul cel nou al Renașterii apusene, cu formele rotunde, pline, cu fel de fel de linii șerpuitoare, și de flori destul de grosolane, și de flăcări ridicîndu-se la colțuri; mormîntul lui Efrem de Rădăuți, la Moldovița, arată cum se pregătește acest obicei al baldachinelor, care nu fu urmat multă vreme. La turn se adause încă un rînd, făcîndu-l mai mare, și multe podoabe, mai simple decît la Dragomirna. Pentru a ține naosul, se înălțară în sfîrșit doi stîlpi grei de piatră săpată cu podoabele obișnuite în acest timp.

    În această nouă haină apăru Putna după două sute de ani de la întemeierea ei. Nici acum ea nu avu noroc. Peste douăzeci de ani, polonii cuceriră Țara de Sus, și joimirii, cazacii lor, statură și în Putna, poruncind și jăcuind. După plecarea lor, la 1699, biserica rămase iarăși dărăpănată, ca și turnurile și toate clădirile dimprejur, unde trăiau în ticăloșie cîțiva călugări. Atunci, prin anii 1750, Iacob I, mitropolitul Moldovei, care fusese episcop de Rădăuți și avea către Putna o veche și firească evlavie, se făcu al treilea, al patrulea ctitor. El nu înnoi nimic în arhitectură, nefiind dintr-o vreme cînd aceasta mai era cu putință. Dar el ridică tot ceea ce căzuse, înlocui tot ceea ce lipsia și făcu toată zugrăveala cea nouă, din care se văd cîteva urme în pridvor, nu prea strălucite, ce e drept. [...]

STRAJA

    [...] Chipuri mîndre cu ochii negri adînci, cu pletele revărsate pe umeri; spătoși, cu umbletul încet și sigur. Oameni, nu glumă ! Cojoacele albe, nouă, tivite cu blană de miel neagră, și prin care ies mînecile largi ale cămășii de pînză curată, sumanele cafenii, cișmele nalte trase vitejește peste genunchi, li dau și mai mult înfățișarea unor luptători totdeauna gata. În mînă au pălăriile de croială Ungurească, cu margenile răsfrînte în sus. Cîte unul și-a pus ciorapi verzi de lînă ca ai pădurarilor și alte podoabe împrumutate. Toți flăcăii au înfipt în pălării, de bucuria Paștilor, flori de hîrtie și pene. Și cătanele, pentru ca să arate din partea lor că știu să prețuiască o zi ca aceasta, și-au înflorit șăpcile cu rămurele de brad.

    Femeile au îmbrăcat și dînsele cojocele, care lasă slobode mînecile, ce sînt înfoiate numai la neveste. Cele mai multe poartă catrința strîmtă, prinsă înainte, neagră, cu dungi supțiri în lung și o margene lată roșie. Dar se văd și fuste de postav umflate, puternic colorate, și care se cheamă sucne; aceea dintre fete care poate să capete o sucnă, e foarte mîndră de aceasta și iese între rîndurile dintîi. Pe cap, femeile măritate au ștergarul învălătucit pe supt bărbie, fetele-și lasă cozile pe spate, iar cele care vreau să se știe ca doresc mire, așează pe părul lor lins un cerculeț de mărgele și alte podoabe, care se cheamă gîță. [...]

    Încetul cu încetul, la apropierea serii, lumea de pe stradă se împuținează; de lîngă grădina găzduitorului meu, de pe margenea ogorului se văd cojoacele și cojocelele albe care suie pe poteci dealul din față și se pierd în umbră. Se lasă o sară ca o minune, cu raze reci ce cad curat, evlavios din stelele nesfîrșit de depărtate. [...]

    În Straja se vede o casă gospodărească, dar mică și lipsită de orice fel de împodobire, casă trainică și încăpătoare pentru oameni mulțămiți cu puțin. Acolo s-a născut istoricul Dimitrie Onciul , și în vorba lui hotărîtă și răspicată, în lucrul lui încet și sigur, în căutătura lui care-ți caută ochii, se vede înrîurirea acestor săteni ai Strajei, între cari a trăit fiul de preot cei dintîi ani ai vieții sale. Acum în casa parohială se află o bibliotecă bună, și se scriu de Dimitrie Dan, parohul Strajei, care e și membru corespondent al Academiei Române, lucruri folositoare pentru cunoașterea poporului nostru și a trecutului său. Și în istoria scrisului românesc e un loc pentru mîndrul sat din preajma Putnei, de pe malurile Sucevei limpezi și vioaie, care-și perindează nerăbdătoare undele reci ca de gheață.

SUCEVIȚA

    [...] Toată mănăstirea iese acum ca din pămînt: ziduri cu ferestuici de împușcat, case egumenești, turn de intrare, cu un lung coperiș ascuțit, firește nou, care samănă cu cel de la Dragomirna, patru bastioane în colțuri, biserica mănăstirii, ițiindu-și frumoasa turlă peste multele hogiaguri albe, cele două turnulețe de la biserica parohiei, clădită fără stil prin anii 1770, în afară de ziduri.

    De la început se vede că zidirea de aici e mai puțin acoperită și căptușită de podoabe, în toate părțile ei, decît cea de la Dragomirna. Dar Sucevița, pe care o ridicară Movileștii, adică cei trei frați de la o mamă, voevozii Ieremia și Simion și vlădica Gheorghe, mitropolit al Moldovei, a fost mai trainică și a avut mai mult noroc - pînă în ziua de astăzi, cînd are în părintele egumen Ilieș un bun gospodar - mai mult noroc decît strălucitul juvaier de lîngă Suceava, decît acea pregătire a Trei-Ierarhilor.

    Poarta de intrare și turnurile n-au nimic deosebit; pe cea dintîi, bourul de piatră stă întipărit și astăzi ca o pecete domnească. Biserica însă robește de la început privirile prin întinderea, prin frumuseța, prin păstrarea desăvîrșită a zugrăvelii sale din afară, ca și prin simplicitatea impunătoare a proporțiilor. Coperămîntul de șindilă neagră, din care se desface turnulețul săpat cu două rînduri de ocnițe, ocrotește încă toate icoanele pe care le cere datina într-o biserică românească, și sfinții se desfac întregi, strălucitori în noutate. [...]

    Deocamdată nu pot face alta decît să pătrund în pridvor și pronaos. Cel dintîi e făcut în chip original, neobișnuit nici înainte, nici pe urmă în bisericile Moldovei și luat poate, prin înrîurirea stăpînirii lui Simion Movila în Muntenia, din această țară. El e alipit la clădire, privind spre poartă și dînd astfel o intrare laterală: are trei deschideri, dintre care una e ușa, iar celelalte două fereștile, toate din arcuri sfărîmate. Din el se trece printr-o ușă cu aceleași arce sfărîmate, obișnuite mai ales după 1500, și care încadrează aici și deschizătura fereștilor, în pronaosul frumos zugrăvit, unde dorm în dreapta morții încununați, pe cînd locurile copiilor lor, o fetiță a lui Ieremia și o fetiță a lui Simion, Zamfira și Teodosia, sînt la o parte.

    Mormintele lui Ieremia și Simion sînt acoperite cu lespezi mari de marmoră, maestru săpate, care sînt puse pe înalte mese de piatră. Simion și-a primit încă de la început această grea podoabă din urmă, prin îngrijirile soției lui Marghita, care a fost mama vestitului, învățatului Petru Movilă, lumină a Răsăritului slavon. Mai tîrziu numai, un credincios boier al Ieremiei, un stolnic al său, și-a amintit cu duioșie și recunoștință de stăpînul răposat și i-a pus o marmură întru toate asemenea cu a fratelui. De aceea cred ca Ieremia, mort cel dintîi, e așezat mai aproape de mijlocul încăperii, pe cînd Simion stă de către părete.

    Chipurile lui Ieremia și Simion se văd pe acoperemintele cele vechi ale mormîntului fiecăruia, ce sînt păstrate acum în dulapuri de sticlă. Cu fir de aur și de argint, pe mătasă roșie, s-a făcut un Ieremia bărbos, cu falca de jos scoasă înainte, cu nasul supțire - sprincenat și ochios, gras, fălcos, trufaș. Simion e înfățișat ca mort, cu ochii închiși, mîinile pe piept, fața foarte slabă, cu barbă mică, neagra. Haina împărătească de aur îl învăluie ca un giulgiu. Pe cap n-are cușma luptătorului, strașnica căciulă a lui Mihai Viteazul, ca Ieremia, care cu aceeași căciulă a fost învins totdeauna, ci coroana împăraților.

    La drept vorbind, mănăstirea e a lui Ieremia, mîntuită cu totul numai în domnia lui, deși începută de multă vreme cu zloții de aur ai tuturor fraților. Cînd pătrund mai tîrziu în naos, luminat de trei ferești la stranele rotunjite în abside și prinse pe dinafară între două contraforturi lumina bucuroasă a lunii Paștilor de april ivește frumuseța vechiului alai domnesc zugrăvit pe păretele din dreapta - pentru pomenirea și prin chipuri a ctitorilor. În cap stă Ieremia, încununat, în haine arhierești pe mătasă roșie, cu guler alb și mînecare roșii - ca și pe perdeaua mormîntului - frumos, ochios, sprincenat și bărbos. Dreapta lui întinde către Mîntuitorul, ca prinos, clădirea bisericii, din care nici un amănunt nu s-a schimbat pînă astăzi. Stînga i se razimă pe creștetul copilului Constantin, încă mărunțel, venit pe urma fetelor. Cea mai mare dintre ele se vede în veșmînt numai de aur, tot încoronată, pe cînd domnițele vechi n-au decît cercurele de mărgăritare, lîngă tatăl ei.

    Frumoasă, tînără, foarte asemenea cu Ieremia, se vede maica lui, Maria; de supt coroană scăpată în valuri un văl alb, rochia e de brocard de aur pe roșu, tivita cu dungi de aur, prin care trec, la mijloc, trei cusuturi negre. Elisaveta, Ilisafta, doamna Ieremiei, femeie lacomă de putere și pedepsită în cel mai crunt chip pentru neogoita ei rîvnă de stăpînire, răsare acum, țiind în mînă crucea evlaviei. O șuviță de păr bălan mărgenește fruntea albă deasupra minunaților ochi negri, și un văl de mătasă roșiatecă se coboară în jos pe umerii ei. Și prin frumuseță, ea era dintre acelea care risipesc împărățiile și pier supt ruinele lor. Apoi șiragul urmează prin capete oacheșe, cu ochii mari, coborîndu-se tot mai jos - fetele celelalte ale acestor soți: Maria, Ecaterina, Zamfira, Stana, cu cercei de aur mici în urechiușe și cozile lăsate pe spate. Între ele se află un frate mort mai de mult, Alexie, băiețaș cu părul creț sub aurul coroanei, între multele odoare lăsate de Ieremia, cruci de abanos, iconițe de fildeș alb, nespus de răbdător lucrate, tăvi, anafornițe - se află și cărțile cele scumpe, prinse în legături, unele mai vechi decît cuprinsul, cu țesături de lanțuri și plăci de argint lucrat cu ciocanul. Una e de hîrtie, vine de la Neagoe-vodă munteanul; o alta, cea mai frumoasă, a fost lucrată supt Ieremia, poate de meșterul miniaturist, încondeietor, care a fost mitropolitul Anastasie Crimca. [...]

SIRET

    [...] Siret e unul din vechile orașe ale Moldovei. Mergînd prin Baia, prin Volovăț și Rădăuți, domnia maramureșană a lui Bogdan a ajuns aici înainte poate de a se po-gorî la Suceava. Margareta, zisă pe românește Mușata. mama lui Petru-vodă, era "Doamnă a Siretului !" și, fiind catolică, ea ridică aici o mănăstire a Dominicanilor sau Predicatorilor, a călugărilor albi, puindu-i hramul Sfîntului login. Deosebit de dînsa, era o biserică a episcopului catolic, așezat aici prin silințele regelui polon, și la această biserică stăteau Franciscanii, din tagma cărora făcea parte și episcopul.

    Nici cincizeci de ani n-a ținut însă cu adevărat această episcopie, întemeiată prin 1370. S-ar crede că Sf. Ioan de astăzi e pe locul vechiului lăcaș de închinare al catolicilor, dar orășenii spun că bisericile catolicilor de acum cinci sute de ani erau aiurea, și anume acolo unde se află acum școală de fete.