Cîte o casă albă de pădurar, cîte o ceată de copii frumoși, cari se uită limpede din margenea drumului. Apoi coasta se prăvale prin bolovani pînă la cutare șipot rece, care saltă din stînca de cremene neagră și lucie.
Pe aceste drumuri a zburat ca vijelia, mînat de groaza morții și de dorința de a vedea pe ai săi, adăpostiți în Ardeal Petru-vodă Rareș, domnul trădat și părăsit de cei din urmă tovarăși ai nenorocirii sale. Pe atunci numai poteci sălbatece brăzdau codrul nemărginit, și brazi bogați în frunze adăposteau și ascundeau pe drumeț. Schimbat de haine, hămesit, rupt de oboseală, purtătorul pribeag al coroanei moldovenești fugea înaintea turcilor și a boierilor înțeleși cu dînșii. Drumul se rupe în adîncuri de văi, sămănate cu pietrele pe care le-au adus apele furioase. La capătul acestor văi sălbatece, împănate cu căsuțe și bordeie, Bistrița trece supt maluri înalte. E cea mai măreață din apele Moldovei, largă, adîncă, limpede, strălucind din toți solzii săi de ardezie. Pe alocurea o încarcă plute aspru încheiate, care se odihnesc, așteptînd plecarea. O piatră înaltă, care samănă întrucîtva a cruce, răsare din verdeață, deasupra rîului răpede: dracul, spune povestea, a vrut să răpadă în Bistrița această fărîmă de stîncă, dar l-a apucat ziua, și nici o putere omenească nu poate clinti de acum povara pe care a lăsat-o în loc duhul rău, trăznit de lumina soarelui. [...]
Ceva mai departe, lași malul Bistriței, și Bistricioara îngustă îți aleargă acum supt ochi, cu același mers și aceeași față ca și puternicul rîu în care se varsă. De la Răpciuni, un mare sat foarte curat, cu frumoase livezi și case bune, pe laturile unei șosele largi, te urci spre Durău.
E o lungă vale, strînsă între înălțimi sămănate cu copaci și vechi case de munte, un cîmp lung iarăși, pe care-l taie o sfoară de apă ce gîlgîie pe pietriș. Pe un deal se văd trunchiuri de brad curățite, și o linie de fier se urcă spre fabrica de cherestea. În răcoarea serii, aromită de florile fînului cosit, drumul se-nfundă tot mai mult spre întunecatul părete de munți. Deasupra unui vîrf care întrece cu cîtva pe cellalte, stă o cunună zimțuită, de piatră goală, sură; acesta e Ceahlăul. [...]
Acum, sîntem pe coasta muntelui, în aleea tăcută a brazilor bătrîni. Cea dintîi deschizătură în zidul lor verde cuprinde schitul Durăului.
Schitul vechi - și nu prea vechi - a fost înlocuit cu o clădire nouă, în veacul trecut. Biserica aceasta albă, cu coperămîntul de șindilă neagră, e încunjurată de căsuțe curate, în care locuiesc călugări zdrențeroși și oaspeți din oraș - în fruntea cărora stă ocrotitorul Durăului, d. Gh. Panu. La un loc și văzute de departe, ele alcătuiesc o pașnică insulă în mijlocul oceanului întunecos al brazilor, cari suie învălmășiți, ca o oaste de mii de suliți, spre vîrful de stîncă. Vîntul, încărcat cu miros de rășină, al munților adie rece în clipa căderii nopții, cu stele vii. Iar clopotele turmelor ațipite sună dulce, și izvorul rămas singur își șopotește cîntecul veșnic.
Des de dimineață, ne gătim de suitul muntelui.
Peste munți zac neguri lăptoase, din care nu se mai alege nimic. Singură pajiștea cu miile de flori înalte mai răsare înaintea codrului, și la acest ceas așa devreme cosașii s-au apucat de lucru și culcă pale groase. Cărarea spre vîrf se deschide între brazi printr-un revărsat sălbatec de bolovani pe care i-a prăbușit pîrăul de munte, deschizătorul drumului săpat.
Pacea brazilor ne învăluie: nici o rază nu răzbate prin atîtea trunchiuri ce se îngrămădesc și se încalcă; în adîncurile negre zac bătrînii și învinșii, tăind pieziș calea cu crengile uscate, negre, ca și cum ar fi trecut prin focul dogoritor. O lumină nehotărîtă, înșelătoare plutește în strîmta cărare.
Călătorul nu merge aici, el se luptă. În calea lui stă țărna umedă, cleioasă, care lunecă, prundișul ce se rostogolește supt picioare; e blagoslovită piatra ce iese la iveală din loc în loc și face ca o scară neorînduită pentru duhurile ușoare, săltărețe ale muntelui prăpăstuit. Inima bate puternic, gîtul se usucă, sudoarea scaldă fruntea și mușchii parcă se rup în avînturi.
Oboseala te oprește în loc. De jur împrejur, nici un zgomot și nici o viață. Palatul farmecelor zace încremenit. Numai din cînd în cînd suflarea vîntului trezește în această uriașă alăută un sunet ca al mării îndepărtate, sau cîte o cascadă foșnește mătăsos în fundul prăpastiei. Șipote revarsă grăbit o apă ca gheața, care taie dinții de durere cînd se ating de dînsa.
Priveliști se deschid din loc în loc, răsplătitoare. Zeci de culmi mărunte îți stau supt picioare, cu colțurile lor de pădure și covorul lor verde; crestături arată mersul rîurilor și pîraielor; case albe se înșiră în margenea văilor; cîte un coperămînt steclește singuratec.
De la o vreme stînca răsare prin brazi, cari se răresc întîi, apoi se micșurează ca niște tufișe îmbîcsite, pînă ce la urmă, sus de tot, ei sînt numai un covor pîslos, frate bun cu mușchiul, mîntuit și el cu șfichiuri verzi și frunze ascuțite. Atunci, pe lîngă dînsul, nu mai sînt decît buruienile înălțimilor: clopote, umflate, albastre și vinete, potire mărunte, albe, mierea ursului cu floarea bătută, feriga dințată ca un pieptene. În cîte un colț de stîncă se ascunde edelweiss-ul, cu floarea albă, moale, ce pare moartă.
Muntele nu e durat din stîncă, ci din acel amestec de pietriș, din acel conglomerat cu grăunțe mici, albe, care se dezvălește deodată, la cîte o surpare a vegetației. Piatra goală, trista lespede sură, e un adaos, o podoabă măreață. Ai zice că ea a fost adusă de departe, ridicată și clădită de mînile unor ființi cu puteri nemărgenite, a căror operă a fost dărîmată într-un mare cutremur risipitor de lumi. Pare că deosebești trei rînduri de zid, la înălțimi deosebite: dintr-unul au rămas colți, din altul un larg părete drept, din cellalt, tocmai sus, frînturi de turnuri, cum nici pe a cincea parte nu le poate clădi omul. Acolo e Panaghia, masa de piatră în jurul căreia, din cele patru părți ale lumii, se luptă vînturile. Acum nu se mai văd de jur împrejur decît culmi curățite de orice amănunte, de orice deosebiri, cazane albăstrii răsturnate în șase, în șapte șiruri și bătute de bruma fumurie a depărtării.
Iar la întorsul spre poale, în căldura și în puternica lumină de după amiazi, priveliștile, odinioară așa de severe, de pustii și reci, par numai o veselie. Florile îmbălsămează toate și fluturi albi zboară sa le caute, afinele negre, ca niște nasturi mărunți, rodul celor mai mari înălțimi, cheamă la o hrană răcoritoare din mijlocul foilor lor lucioase ce se întind pînă departe, ca o rețea. Rășina picură mirositoare din trunchiurile dogorite ale brazilor. Razele se răsfrîng în apa de argint a Șipotelor, lîngă care vitele sună din tălăngi. În colțuri de adăpost, excursioniștii au aprins focuri roșii pentru mîncarea de amiazi. Băieții cari au închiriat cai drumeților vînează prin scorburi edelweissul, cățărîndu-se ca niște veverițe, sau pîndesc fragul, zmeură, ascunse la picioarele brazilor.
Și, cînd ai ajuns jos, cîmpia înflorită aromește nebună, freamătă, foșnește și cîntă prin aripile neastîmpărate ale sutelor de greieri, ce proslăvesc biruința zilei luminoase și calde...
Bagajul nostru, geamantanul roșu, geamantanul negru și cutia de pălărie - credincioși tovarăși arși de soare, bătuți de ploaie, pătați de praful multor drumuri - se leagănă pe spinarea răbdătoare a unui biet cal slab, pe care-l tot îndeamnă înainte, țiind pușca noastră-n mînă, o băbuță zbîr-cită, dar plină de putere, care se dovedește că este în stare să salte pe un umăr tot acest bagaj. Mergem în urmă, prin pădurea Durăului, prin casele satului sărac, printre livezile de pe coasta muntelui, pe supt ruină de cărămidă roșie și bolovani suri a bisericii de la "Palatul" lui Mihai Sturdza, cumpărătorul Hangului și al întregului ținut pînă la granița Tulgheșului; trecem, pe lîngă linia ferată a cherestelei și, străbătînd, pe alături de drumul căruțelor și carelor, o potecă de sat, ce desparte curți goale și tăcute, sîntem la vale, la Răpciuni. [...]
Pe tot acest ținut minunat, stăpînul, podoaba, viața, mișcarea e Bistrița. Moșul mi-o arată cu mîndrie: "Ghistrița", și dă din cap fudul, cînd îi spun că nu mai este în țară un rîu ca dînsa. De ardezie posomorită în umbră, de catran cînd prelinge rădăcinile brazilor și stejarilor, de smarald între poiene, de argint în îmbrățișarea focoasă a soarelui, ea nu fuge, nu se strecură, nu curge, ci înaintează măreț, cu toată mica ei adîncime din vara secetoasă, plutește regal supt straja munților. Cîte nu se țin de dînsa și nu vin de la dînsa. Împărăteasa văii fără păreche ! Patul acesta larg de prund ea l-a răsfirat în clipele ei de mînie, fierăstaiele acestea ea le mișcă în parte printr-o ramură prinsă din fugă; plutele acestea așteaptă impulsul ei, în ziua cînd se deschid sus haiturile, marile depozite ale rîului, și un val puternic se aruncă, mișcînd toate în pornirea lui nestăpînită. Și tot în ea caută ciutele, la ceasuri adînci și tăcute de noapte, băutura lor; tot în ea se răcoresc din zbor rîndunelele ce trag prin văzduh cercurile lor elegante; tot din ea își culege apa-n pumni să-teanca voinică, aplecată spre undă, și în ea zburdă, într-un cuget curat ca apa însăși, copiii și copilele, flăcăii și fetele satelor.
Sus, pe malul înalt, trecînd podurile de lemn înnegrite de păcură, sprijinite pe pile umplute cu prund, hoinărind de pe un țărm pe altul, fuge șoseaua largă al carii, drum nou atîrnă de cursul foarte vechi al rîului. Margeni de piatră șlefuită, păreți cari sprijină dealurile, parmaclîcuri care opresc carăle lăsate să meargă în neștire, podurile trainice și frumoase fac din acest drum unul din cele mai mîndre ale țării. [...]
Pîngărații arată de departe un părete alb, cununat cu un roșu coperemînt de tablă și întrecut de un puternic turn de biserică. Pătrunzi la mănăstirea de odinioară printr-un drumușor de țară între căsuțe și cîmpii mirositoare, de pe care, în lovituri de coasă ritmate, se dau jos florile înalte ale fînului. Un suiș răpede începe, sămănat cu prund bogat, în țărnă lutoasa. Soldați în bluze albe păzesc la poartă, pe cînd alții, cari au făcut schimbul, se coboară la vale, cîntînd din plămînii întinși credința oștilor pentru "majestatea sa".
Între clădirile nouă și cele vechi prefăcute, care se mai cunosc numai prin grosimea strașnică a zidurilor, printre sălile de dormit, de mîncat, de lucru, spălătoriile și bucătăriile osîndiților, cari sînt toți recidiviști, "recidive", și părăsesc cu durere temnița - însă hotărîți să se întoarcă răpede la sînul ei - abia se mai vede bisericuța lui Lăpușneanu. Tot ce-a fost zugrăveală, piatră de mormînt, odoare, s-a dus, dar ciudata alcătuire a vechii clădiri, a rămas neschimbată. Pe o ușă de piatră cu ciubuce, intri într-un foarte mic pridvor, și de aici, în loc să urmeze mai departe, rotunzindu-se în abside și încheindu-se în altar, biserica se îndoaie în unghi drept. O sprijină contraforturi puternice, printre care se deschid ferestuice frumoase.
O scară de piatră învîrtită, în care te înăbușă aerul de putregai, murdărie și părăsire, duce la o a doua biserică, supt pămînt, pe care o luminează slab două ferești scunde. Astăzi această bisericuță nu primește alți oaspeți decît pe osîndiții a căror viață se mîntuie aici în închisoare și cari trec apoi la țintirimul din del, între pajiștile de fîn înflorit.
Bisericanii se ivesc, insulă albă în bogata verdeață a munților, la locul unde se întretaie două culmi. Drumul spre această înălțime pornește mult mai departe spre Piatra, din alba șosea largă. El urcă întîi culmea prăpăstuită, de pietre galbene, roșii și negre înfipte în lutul sterp și gol. Bariera de lemn taie calea; curți țărănești singuratece, încunjurate cu răchită, se văd arareori în pustietatea dogorîtă de arșiță prin care trece, tot mai sus, obositorul drum săpat. Nici șipotul de munte, nici puțul dealurilor, nici fîntîna șesului nu răcoresc pe drumețul care nici nu-și vede ținta, ci descopere înainte aceeași șuviță gălbie a drumului. [...]
Mănăstirea Bistrița se ascunde în așa-numita "gură a Bistriței" într-un unghi țărănesc simplu, puțin la stînga șoselei, atunci cînd ea mai are numai un kilometru pînă Ta Piatra. O vezi abia cînd intri prin bolta marelui turn vechi, în care se mai află un paraclis sărăcăcios. O curte largă, bogat luminată de soarele lui iulie, e mărgenită-n stînga de căsuțe și de locuința, nouă, a starețului. În fund, se află vechile case domnești drese și prefăcute în biserică - și aceea astăzi goală, despoiată - de Ștefan cel Mare la 1498. Caracterul acestei clădiri e neobișnuit; de o parte puternicul turn sprijinit pe cele două contraforturi, ca la Sf. Ioan din Piatra, și străbătut de două ferești sculptate, dintre care cea mai mare poartă un desemn nou de ciubuce întrețesute; un mîzgălitor a tămînjit la 1849 niște chipuri pe care le-a calificat de Ștefan cel Mare și Petru Rareș, Maria doamna și Elena doamna, "tictorii" bisericii. De altă parte, la stînga, o clădire cu două rînduri; în cel de jos sînt deschise două ușcioare, pe cînd cel de sus are, pe lîngă un brîuleț îndoit, supt coperă-mînt, șase ocnițe, pătrunse de două ferești și de o ușă cu un balcon de lemn, nou, și șase săpături triunghiulare în zid. Biserica însăși stă la mijlocul curții. Ea a fost clădită în vechi timpuri de Alexandru cel Bun, care-i va fi dat chipul ctitoriei sale de la Moldovița, bisericuța mică, cu streșina mare. Domnescul patriarh al Moldovei a astrucat aici oasele doamnei sale Ana, zisă Neacșa, mama moștenitorului său Ilie, și tot aici a lăsat să i se coboare și lui trupul după moarte. În mîna dreaptă a camerei ctitorilor se vede și acum un mormînt înalt, săpat frumos pe lăture cu sculpturi ornamentale gotice.¦ acolo zace, desigur, Alexandru, cu toate că pe urmă s-a făcut loc în același mormînt văduvei lui Ștefan Lăcustă, Doamna Cheajna. Ștefan cel Mare puse o nouă piatră pe mormîntul doamnei Ana, după care se numește pînă astăzi Doamna satul din apropiere. Petru Rareș, gonit de turci, a trecut pe aice, venind din Piatra, și lacrămi de durere și mînie au curs din ochii lui pe lespezile sfinte.
Poate că, în aceste tulburări vechea biserică se ruină. Alexandru Lupușneanu, ajungînd domn, nu uită pe vechiul și marele Alexandru și dură o mîndră biserică nouă în locul unde stătuse mănăstioara străbunului. Clădirea samănă întru toate cu mănăstirea Slatina, cealaltă operă a Lăpușnea-nului. Aceeași intrare laterală, prin ușa sculptată, lîngă care se afla pisania cu bourul, strămutată acum mai sus, la o reparație. Același pridvor căptușit cu morminte, care dă, printr-o minunată ușă, ale carii ciubuce, sculptate la bază fiecare în alt chip, se încrucișează sus, în pronaos, și aceeași odaie a ctitorilor. Și zugrăveala e împărțită în același fel, dar ea a suferit în timpuri mai nouă schimbări hotărîtoare: numai turnul supțiratec mai păstrează urme din veșmîntul de sfinți al vechii biserici.
Acum mausoleul lui Alexandru cel Bun e lăsat în părăsire. Doar cîțiva particulari se interesează de dînsul, și în micul cimitir se vede, într-un grilaj de fier, lespedea de marmură pe care se va serie numele acelei femei sfinte care e văduva lui Alexandru Ioan I-iu. Excursioniștii din Piatra nemeresc și aice. Iar locuitorii statornici sînt vreo trei patru călugări, al căror conducător se întitulează cu amărăciune: "și egumen și servitor".
ROMAN
De la Bacău înainte e mai mult șes, un șes de miriști și popușoaie, de livezi și sate. Țăranii care-și culeg cocenii mai au numai foarte puțin din portul lor frumos: un brîu încinge peste cămașă; ițarii se încrețesc pe picior, pălăria cu margenile late se lasă peste pletele lungi, negre sau galbene. Fotele femeilor nu mai au nici o frumuseță; numai cămașa învoaltă, mai totdeauna desăvîrșit de albă, e cusută în arnici negru și roșu, și un lung văl sever încunjură fruntea și obrazul.
Deodată se vede în șes un lung tighel de case, de biserici albe și trandafirii, de grădini, de cazărmi pe care flutură tricolorul. E Romanul, tîrgul, cetatea, "Mitropolia" lui Ro-man-vodă de acum șase sute de ani.
Zile de copilărie trăite aici se leagă de acest oraș, pe care nu l-am văzut de aproape douăzeci de ani. Am locuit luni de vacanță într-o cancelarie de advocat lîngă palatul Tribunalului, pe care-l recunosc îndată, dar nu și odăile biroului care mi se părea atunci așa de mare și acum se pierde între casele joase, cu ferești mărunte; am cetit acolo, în cămăruța din mijloc, dintr-o bibliotecă de romane franțuzești, cărți care vorbeau puternic închipuirii mele ce-și făcuse aripile; am cunoscut întîia oară la acest unchi, care era gazetarul districtului său, înțelepciunea de douăzeci și patru de ceasuri a zilelor. Grădina publică, între locuri virane, văzută noaptea, cu zecile ei de felinare, cu lungile sale alei, pe care curgea, în sunetul muzicii militare, lumea gătită, cu uniformele rochiile, cu fețele mulțămite, cărora lumina li dădea o frumuseță deosebită, rară - era pentru mine un adevărat rai... cu florile de înghețată. Și cofetăria din capătul Străzii Mari ! Și bîlciul, cu panoramele sale bogate în crunte priveliști și în figuri de ceară care respirau și întorceau ochii ca și atîția pe lume cari fac și mai puțină ispravă; bîlciul la care alții veneau ca să cumpere și să vîndă, iar eu ca să aud și sa văd, să simt o viață de sărbătoare, mai tărcată și mai zgomotoasă ! Acolo am cumpărat, din risipa vechilor biblioteci bisericești, și cărți pe care cu mîndrie le puteam numi ale mele. Pe cutare străduță prăfoasă-prăfoasă și murdară-murdară, care mi se părea însă atunci ceva din cărările de diamant ale fericiților, mă coboram prin cîmpiile de scai și ciulini, locuite de porci și smălțate de fluturi, cărora le răpeam, pentru colorile pietrelor scumpe, viața zburătoare, mă coboram spre Moldova. Rîul curgea lat, despicîndu-se de puntea insulelor frunzoase, lăsînd în drum bălți, pe malul cărora, poeți paluștri, broscoi cu ochii galbeni visau și cîn-tau pînă în clipa de pieire cînd frate-meu, elev în școala militară, le ciuruia pielea buboasă cu gloanțele unui adevărat revolver și ei cădeau în undele ce se închideau asupra mormîntului lor. [...]
În unghiuri de verdeață se văd bisericile: trandafiria biserică armenească, cu turnuri învoalte, rotunzite la vîrf; Sfinții Voievozi, chiar lîngă dînsa; Precista; și mai ales Episcopia, într-o curte largă, pe care o încheie în fund ziduri vechi, care sînt de bună samă, încă din al XIV-lea veac. Biserica poartă o pisanie de la Petru Rareș, dar e, cum se vede de la întîia aruncătură de ochi, mult mai veche, în temeliile-i puternice și armonioasele-i proporții. E scrisă în același registru al frumuseții arhitectonice ca și mănăstirea Putnei din Bucovina, ca și cele mai vechi din prinosurile de piatră aduse de către domnii noștrii dumnezeului care împarte norocul în războaie. Fațada-i este laterală; ea se sprijină pe puternice pîrghii de ziduri ca și păreții horbotați ai bisericilor gotice. Ocnițe sînt săpate pe păreții în mai multe șiruri. Turnul e mic, foarte mic, pe lîngă înălțimea bisericii, care e, altcum îngustă. El se ridică, elegant și simplu, pe o bază cu mai multe trepte și se sfîrșește, apusean, european, fără rotunzire de cupolă. Comparată cu arhitectura masivă a veacului al XVII-lea, influențată de bisericile rutene ale Poloniei, această boltă e neîndoielnic superioară, prin mai marea trăinicie a materialului ca și prin combinația mai ușoară, mai plină de armonie a liniilor.
FĂLTICENI
În sus, către ținutul Sucevei, iarăși se înalță culmile un-dulate, monștrii tupilați ai dealurilor de lut, ale căror linii se rup, se încrucișează, se amestecă, de la verdele împădurit din față pînă la curatul azur al celor din depărtări. Mai ales scurtul drum de la Dolhasca pînă la Fălticeni e de o deosebită frumuseță, cu apa limpede a Șomuzului ce se încolăcește printre înalte tufișuri de trestii ninse de puf, cu satele ce se cațără ici și colo pe înălțimi, cu porumbiștile aurii și cîmpii încă verzi, în ciuda arșiței. O bogată lumină de septembre, fără nădușala verii și fără cetele adevăratei toamne, care nu-și arată încă prin nimic apropierea, înfrățește toate aceste colori așa de tinere încă. Se vede bine pînă în fund departe: casele albe, muncitorii răspîndiți în porumb, turmele dese ce pasc în larg, băiețașii ce stau în umbră și răcoare. Peste toți și toate, ca o solie de noroc, cade această binecuvîntare a soarelui întîrziat. Folticenii , oraș care abia dacă are o sută de ani, stau pe una din movilele cu suișul ușor ce sînt răspîndite pe toată cîmpia. Și pe dînsul soarele îl înfășură prietenește, pe cînd depărtarea îl înfrumusețează, aerul clar îl purifică.
E un tîrg mic, dar cu unele străzi boierești frumușele, avînd fațade albe și grădini de flori. Aici locuiesc familii care de multă vreme își păstrează cuibul în această regiune de liniște sănătoasă. Într-una din aceste case albe stă în timpul iernii și vara cîteva ceasuri pe zi omul care reprezintă mai mult în Fălticeni spiritul modern, adevăratul patriotism și grija pentru cele mai scumpe averi ale poporului nostru: datinile și amintirile, poezia lui; în Artur Gorovei , editorul "Șezătorii", găsesc cel mai bun călăuz ce puteam dori. [...]
POBRATA
[...] în pacea lină a podișului roditor și înfloritor, Pobrata se înalță-ntr-o măreție fără păreche. Ziduri grozave, de piatră de cremene, încunjură într-un brîu cu totul neîncolțit de vreme, clădirile; ferestuici mici privesc bănuitor întinderea netedă. Două turnuri dințate, turnuri ca acelea ce au fost odată la Cetatea Neamțului, păzesc colțurile. Deasupra ușii de intrare stă bourul cu gît, stemă a Moldovei supt Petru Rareș, cu luna și soarele în dreapta, și un cadru de chenare și un altul pătrat, cu podoabe aurite, în colțuri. Opt ctitori, aproape șterși de bătăile ploilor, se înșiră de-o parte și de alta, avînd în frunte un Petru Rareș poate, al cărui cap s-a cojit de vechime. [...]
Biserica însăși nu e mai mică decît Slatina, căreia i-a slujit ca model. Ea are deci același fronton, răzimat pe două contraforturi: cele patru mari ferești gotice, ce-l străpungeau altădată, au fost zidite. Intrarea e tot pe o margene, cea din fața chiliilor nimicite; o pisanie în cadru pătrat dă data de întemeiere: 7038, adecă 1530. Cele două contraforturi pe margene, un rînd de ocnițe, care se întreiește numai la altar; două ferești mari și două mici de fiecare parte. Turnul, cu temelia și ocnițele sale îndătinate, nu se deosebește prin nimic.
