CÎMPULUNG
E ceea ce-i spune și numele: un cîmp lung, o vale prelungită între dealurile din dreapta și cele din stînga, o vale pe care și-a găsit drumul întîi o apă, sufletul satelor și al orașelor, și pe urma ei s-au luat, îngînați de bolborosirea cîntărețului de munte, oamenii. [...] Apoi și domnii și-au durat aici curți și mănăstire, mănăstirea pravoslavnică, înaintea turnului măreț al căreia s-a prăbușit Cloașterul (Klos-ter) catolicilor. Și azi se vede acest turn, temeinic ca un descălecat de țară: el domină și ascunde biserica, nu tocmai mare, și de el se leagă un șir de case cu două rînduri, străbătute de ferești înguste - care samăna cu cele de la Cozia. Și casele vor fi fiind din timpurile întemeierii, înainte de "o mie patru sute", dar turnul e desigur un vechi străjer. Căci nu Matei-vodă Basarab, restaurator aici unde lucrase din temelie, alt Basarab, poate, dintre domnii veacului al XIV-lea, ar fi strîns, în timpurile sale de întindere a țării și de supunere a ei către turci, aceste puternice rînduri de piatră, ce alcătuiesc turla măreață, pe care se rotunjesc unul deasupra altuia șirurile de ocnițe, pe cînd, sus, încununează totul acoperișul rotunjit. Nu, aici nu sînt urme de decădere; din acest masiv turn se desface același spirit de mîndrie tînără ca și din piatra care, sub jilțul fin sculptat al vlădicăi, poartă săpată în slove adînci, drepte, fără legaturi de cochetărie tîrzie, amintirea mormîntală a lui Nicolae Alexandru-voievod, fiul "marelui Basarab Voevod - care să se pomenească în veci", acel Nicoară Alexandru care pripi fuga ungurilor prin trecători sîngerate și adormi liniștit, în siguranța pazei bune, acum șase sute patruzeci de ani - deschizînd calea vremilor.
Astăzi, cu desăvîrșita îngrijire a caselor sale înflorite, a străzilor sale bine pietruite, a plimbării sale, cu adaosul nou al școlilor vesele (nu voi zice și cu Statuia, puțin apocrifă, a unui erou, Radu Negru, cu totul apocrif), cu mișcarea din zilele de tîrg a unei țărănimi harnice și vioaie, Cîmpulungul e vrednic de a se număra între cele dintîi orașe ale României. [...]
DE LA CÎMPULUNG LA GRANIȚĂ. RUCĂR. DRAGOSLAVELE. GURA DÎMBOVICIOAREI
Una lîngă alta, pe laturile șoslei, care e prăfoasă, cîteva zile abia după ploile cele mari, case cu două rînduri, avînd cinci-șase odăi, cerdace cu stîlpi și foarte adeseori șiruri de oale cu mascat înflorit pe polițe. Mulții copii voinici privesc din umbra porților de lemn săpate, asemenea cu ale românilor din Schei. În curți, sus în cerdace, ori pe margenile drumului răsar femei al căror port țesut în arnici, în fluturi, în flori de fir de argint și de mătasă pe fota roșie de aur, nu-și poate afla părechea în cît ținut locuiește românimea.
Aici ești încă în Cîmpulung, dar, cînd ai trecut de hotarul orașului și te afli acum, nu pe o stradă, ci pe drumul mare, care se cheamă aici "Valea Mare", vei întîlni, pînă la schelele de odinioară, vechile vămi de munte, pînă la graniță, același fel de case, țesute din vergele de lemn, pe care le acopere lutul nisipos al muncelelor, aceleași curți pline de toate cele de nevoie unei bune gospodării țărănești, aceleași fete oacheșe, frumoase, cu ochii negri, mari, aceleași veșminte cu toate florile cîmpului și stelele bolții. Înțelegi cum din acest ținut de mîndri oameni voinici, harnici, cuminți a putut să plece acum cinci sute de ani descălecatul, începutul unei țări.
"Drumul cel Mare" e o șosea foarte frumoasă, neteda ca șoselele Dobrogei; parmacîîcuri de fier, elegante, apară pe alocurea trăsurile sau drumeții înnoptați de primejdia prăpăstiilor sau ale adîncurilor -lăștinoase, [..]
Dîmbovița luneca printre sălcii în fund, supt muncele strînse împreună, care abia lasă să treacă acesta călătoare tînără și zglobie. Îndată mergem pe malul ei. Uneori rîul e spîrcuit în șfichiuri dezbinate, alteori el aleargă prins în jgheaburi de lemn; în sfîrșit, el se scurge la vale fără piedici și unit cu sine, gîlgîindu-și apele limpezi care răsfrîng în culori de ardesie cerul ușor acoperit de nori. Roți încărcate de cutii îi fură necontenit apele ca să le verse în treucuța de unde ele se aruncă-n canalul ce hrănește sămănăturile. Mai departe, un fierăstrău trăiește din puterea ei, făcînd să se miște fără întrerupere, în sus și în jos, pînza de fier cu colții lacomi.
Supt Piatra Dragoslavelor - căci acum movilele pietroase au înălțimea munților, și poporul li zice Pietre - înfloritorul sat (Dragoslavele n.n.) întinde de-a lungul drumului casele lui albe; o biserică zidită de cel dintîi Grigore Ghica, în veacul al XVII-lea, are înaintea zidurilor modeste ale naosului un turn strivitor care e făcut în mult mai mic după acela al mănăstirii Cîmpulungului - pe atunci de curînd dreasâ de Matei vodă Basarab.
Pe aici era odată trecerea mărfurilor brașovenești, în cară duse încet și greu, pe drumuri rele, spre atîtea orașe ale țării și spre locurile de peste Dunăre. Drumul de astăzi nu e tocmai cel vechi, care merge prin vale; dar și acesta se înră-murește între calea Tîrgoviștii și a Cîmpulungului. Cea dintîi se desfășoară la vale, de-a lungul Dîmboviței.
Încă trei kilometri și sîntem în schela cealaltă, Rucărul, ale cărui turnuri și case albe se ivesc îndată, la locul unde se întîlnesc trei Pietre mari, dintre care una poartă brazi pe coastele ei.
Rucărul adăpostea odată pe vameșii domnului muntean, oameni siguri, și cu multă trecere. Astăzi el are o școală, o primărie foarte mare, un hotel, cum nu mai poate arăta alt sat din România, o frumoasă și lungă primblare pe lîngă rîulețul prins în maluri îndreptate și pietruite și foarte multe case de o gospodărie aleasă. [...]
După cîteva văpăi roșii, trecătoare, pe culmea Căpitanului, noaptea cade aproape dintr-odată. În lipsa străinilor, cari nu mai vin în Rucăr, de cîtva timp, strada se face îndată pustie: luminile, abia aprinse, se stîng la toate fereștile; și hanul se închide ceva mai tîrziu. Pînă și șuierăturile caraulei contenesc, și tăcerea nopții negre e sfîșiată numai de hărțăgoasele lătrături ale cânilor paznici, cari pîndesc zgomotele tainice din singurătatea muntoasă.
Dimineața a coborît neguri ușoare pe coastele muncelelor pe care numai ici și colo le străbate o săgetare roșietecă de raze. Sînt opt ceasuri acuma, și răcoarea nopții stăpînește încă văzduhul limpede. De pe toate cărările și potecile izvorăsc în strada albă țăranii cu sumane negrii și cojoceie cusute, țărance a căror bogăție de fluturi și podoabe e acoperită în parte de măntăli cafenii; unele dintre dînsele poarta ștrengărește pe albul fin al vălului ce li înfășură fața oacheșă o pălăriuță bărbătească. [...]
Acest minunat drum (Cîmpulung-Brașov n.n.) a fost mîntuit în 1891 supt conducerea a doi ingineri români, antreprenorii fiind italieni. El se razimă adesea pe puternice întărituri de piatră, străbate poduri desăvîrșite și e apărat prin vergele de fier unde se deschid rîpe. Nu e o linie care să se înfunde drept înainte între firele telegrafului, care aici are altă cale; ci, încolătăcindu-se ca o biciușca răpezită, el înfășură deal și munte cu panglica-i albă. În urmă nu-l mai recunoști în șuvița zburdalnică ce se joacă prin funduri de văi și se prinde de gîtul aspru al stîncii; înainte, cînd îl vezi alergînd nebunatec în veșnice rotocoale, nu-ți vine a crede că în curînd vei fi colo sus pe înălțime. Aici, prin chefurile-i neașteptate, drumul însuși e o mare plăcere.
Soborul de uriași se ține și mai departe. În față, în urmă, la dreapta, la stînga, unde privești, fără o singură spărtură, căci drumul se strecură și nu cutează să taie, iar bietele rîuri sînt mulțămite că-și pot căuta de cale, vezi ceaunele răsturnate, căciulile cu țugui, tablele întinse, zimții, spinările cio-lănoase. Sînt movile de nisip curat, în care seînteie puncte de mica, mari movile umflate pe care nu se prind decît fire de iarbă săracă, sînt mormane de piatră acoperite cu arbori rari. Dar piatra răzbate pretutindeni; uneori numai, ea e acoperită de crînguri și păduri de brad, de mesteacăn morocănos, cu frunzele pleoștite, de fag, care-și rășchira pînă departe ramurile cu frunze lucioase; codrii adînci și negri, stăpîni peste toate, nu se văd nicăiri; pînă departe către hotar, unde sînt vîrfurile mai înalte, pădurea e numai o rămășiță a trecutului ei falnic, căci nevoia de bani a moșneanului a pus-o la biruri grele și a schilodit-o pentru totdeauna, fără s-o radă însă cu totul ca în țara de muncele ruinate a Sovejei. Prin coviltirul ușor al ierbii, printre trunchiuri și mai presus de ele, țîșnește însă piatra stăpînitoare; ici, ea se risipește în fărîmi albe, galbene, roșcate, care fac moșinoaie în margenea șoselei curate, dincolo, ea samănă coasta sau adîncul cu frînturi și lostopane; aiurea, ea străjuiește drumul cu plăci înnegrite, murdare, lucioase, sau cu lespezi clădite în bună rînduială ca de mîna dibace a unui meșter uriaș; de multe ori, în sfîrșit, ea încunună toate cu cîte o mîndră creastă sură sau ia în stăpînire întreg muntele. Lîngă Păpușa verde, clădită ca o movilă, stă în față, peste valea Dîmboviței, lungul părete sur, adînc scrijelat, gol, sterp, trist, al Pietrei lui Craiu (Piatra Craiului n.n.), numită așa poate după vreunul din făloșii regi cari se întorceau cu fuga acasă la dînșii, lăsînd în urmă steaguri rupte, arme frînte și voinici morți, căzuți în mormane sîngeroase sau sămănați pe coaste și prin văile înguste ca frunze roșii, veștede, de toamnă.
Iată, cam la jumătatea drumului, cazanul Posadei, care amintește o zi ca aceea, de strălucită biruință ciobănească asupra boierilor mari ai străinătății cotropitoare. O groapa se rupe supt munți; colo în fund, unde strălucesc case albe, e Dîmbovița, care trece ușoară, limpede pe prundul curat; mai în față e rîpa goală, pustie, cu arbori și mărăcini. Odinioară prăpastia era împădurită, și numai ca o îngustă crestătură răzbătea calea negustorilor pașnici, pe care acum, spre începutul veacului al XIV-lea, ajunseseră a trece aspri ostași cu siguranța că au biruit și supus. Și, deodată, dintre trunchiuri năpădiră săgeți fulgerătoare, și această furtună de ucidere împinse oameni și cai mai în adînc, tot mai în adînc la stînga, unde sînt cheile Dîmbovicioarei, strașnica strîmtoare prin care fuge sfios rîulețul, ca o șopîrlă ce lunecă pe coiful uriașului adormit. Din păreții înalți de pare că ajung cerul, căzu atunci strivitoarea ploaie a bolovanilor mîniei și răzbunării unui neam prea multă vreme călcat în picioare. Cei ce se învredniciră de această primire abia mai găsiră, împuținați și acoperiți de răni, drumul de mîntuire al Brașovului. Mărire ție, Posadă cu adîncurile răsplătitoare, care ne-ai ajutat să păstrăm pînă astăzi viața frumoasă, albă, bună care înflorește de-a lungul veacurilor, pe munții și cîmpiile noastre; mărire ție, mormînt de dușmani pecetluit cu roșia pecete a biruinții noastre !
Urmăm calea de stîncă înaltă, îngustă, întunecată în care apoi, țăranii lui Vlad-vodă, muscelenii aceștia cu fața rotundă, ochii negri și trupul vînjos, au toropit pe ungurii Măriei Sale puternicului Crai Sigismund, care a fost apoi și împărat. Un val de aer rece ne lovește în față. E sufletul aspru al strîmtorii, precum Dîmbovicioara grăbită e seninul și bucuria ei. De o parte și de alta a cărărușii pietroase, apărată cu parmaclîcuri de lemn, păreții nemărgenit de înalți ai stîncii pustii sprijină o șuviță de cer albastru-șters. Brazi detunați atîrnă de-a lungul scoarței sure, cu jalnicele lor crengi uscate. Iar în cîte un loc ca prin minune un mîndru fag hrănit de apa limpede își deschide brațele verzi răstignit pe stînca dreaptă. Ca o amintire a pajiștilor mirositoare, a cîmpiilor înflorite din locuri senine, cîte un clopot vînăt se ițește din smocul frunzelor mărunte.
Măreața temniță se deschide: e un ochi de lumină, de verdeață. Dîmbovicioara se încălzește la soare, înainte de a pătrunde în grozăvia strîmtorii; apoi încă odată aceasta cuprinde în brațele ei zdrențoase de aspră stîncă cenușie. Acum sîntem liberi.
De la căsuța albă de colo, la capăt, se deschide un drum înverzit, care suie pe nesimțite la peșteră. O țărancă bătrînă, adusă de spate și sfrijită pe oasele ei țapene, a adus lumînări [...]
Acum în peșteră! Băbuța sfrijită și gîrbovită, care tace, scoate bucăți de lumînări albe, de făclioare galbene, și le întinde fiecăruia: "Ține !".
Întîi întunerecul din fund îți cam ia ochii. Vezi atît că te înfunzi într-un negru beci sălbatec, cu pereții coșcovi, buboși. În dreapta și în stînga sînt alte adîncituri, închise, pe cînd înainte lumina descoperă într-una gurguie grosolane, crengi groase, strîmbe, chipuri grosolan cioplite, împărțite în două lungi guri de iad, de pe care picură, asudă prelingeri leneșe de apă. [...]
CURTEA DE ARGEȘ
Spre Curtea de Argeș, drum prin aceleași ținuturi de păduri bogate ca.și pînă acum, din care păduri răsar case și turle. Calea ferată e cea vestită prin luxul ei, cu gări ca locuințele de vară ale unor mari bogătași: cărămidă roșie la suprafață și turnuri măiestrite: ultima înflorire în acest domeniu a risipei noastre cu bani de împrumut.
Tîrgul Curtea de Argeș - ceea ce înseamnă, în limba de astăzi, reședința domnească de pe Argeș - e o adunătură sărăcăcioasă de case cu cîte unul sau două rînduri, altfel destul de curate, și de livezi, pe care o străbat străzi cu pietrele ieșind pretutindeni la iveală, răzvrătite. În stînga se vede pe o înălțime o biserică destul de mare, sprijinită în pîrghii: ea poartă în limba poporului, pe care istoricii au încercat apoi să o tălmăcească prin ipoteze silite, numele lui "Negru Vodă". E curioasă această răspîndire - dacă este o adevărată răspîndire - a poveștilor despre închipuitul întemeietor: și aici, la Curtea de Argeș, ea s-ar lămuri poate prin amestecul în graiul unor oameni ce nu par a-și deschide gura tocmai bucuros, a numelor vreunui voievod Negru din timpurile întunecoase, cu acela, ce e vrednic a se pomeni totdeauna în aceste părți, al binefăcătorului, iubitorului de frumos, evlaviosului voievod Negru, Neagoe.
Biserica bătrînă ce se sprijină în cîrjile reparațiilor noastre are o forma neobișnuită la noi: ea desfășură, în șiruri de bolovani încadrați de cărămizi supțiri, linii de basilică bizantină, redusă la proporțiile sărace ale începuturilor domniei muntene. Nicolae Alexandru-vodă a înălțat-o, pe la 1350, pentru mitropoltiul nou ce adusese de la Măcin, pentru Iachint Grecul. Meșteri din Constantinopol au întins o zugrăveală în stil mare, cu puternice figuri izolate, vînjoase, luptătoare, în cupola centrală, ca și în altar, și astăzi, în 1915, ele au ieșit la iveală, prin ostenelile inteligente ale pictorului Norocea, de supt straturile de nouă picturi așternute rînd pe rînd în cursul a cinci sute de ani. Pe un stîlp din cele ce fixează trei împărțiri în lungul bisericii, ctitorul apare în armură de luptător, iar deasupra ușii el se vede îngenunchiat, oferind prinosul evlaviei sale. Morminte mai nouă, din al XVIII-lea veac, s-au așezat sfios în umbra umedă de la intrare.
* *
Pe altă înălțime apare, părăsit, dar trezitor de vechi amintiri, care nu se mai pot desluși de nimeni, turnul de la Sîn Nicoară. Dacă - și presupunerea nu pare fără temei - Nicolae-vodă, zis și Alexandru, de la care pînă astăzi s-a strecurat mai mult decît jumătate de mileniu, e acela care a sfințit ca biserică nouă, pentru iertarea păcatelor sale, pietrele ce se dărăpănă acum supt picăturile ploilor, în bătaia vînturilor reci de iarnă și în munca veșnic reînnoită a buruienilor de ruină - atunci acest străbun al șiragului voievozilor mai noi se preface din slavoneasca moartă a epitafului său din biserica de la Cîmpulung într-un viu Nicoară, voievod și gospodar pentru sîrbii și bulgarii din cancelaria lui, dar pentru ai săi, dregătorii și arcașii și țăranii, domnul Nicoară, Nicoară-vodă.
O șosea prăfuită, între mici căsuțe, urîte. În fund se vede un coperiș ce se încovoaie în arcade spre patru stîlpi albi, iar mai departe, în dreapta, niște turnuri ce par galbene și nu se deosebesc prin nimic. Arată a fi ale unei biserici destul de mari.
Dar iată că priveliștea se deschide. Trăsura se oprește înaintea unei bariere de lemn alb. Mă cobor, înaintez puțin și înainte-mi se desface supt cerul albastru, între înalte dealuri acoperite de păduri, printre care curge apa Argeșului, mănăstirea de la Argeș (nu de la Curtea de Argeș, cum se zice greșit astăzi).
Patru turnuri: două drepte, mai mari, urmîndu-se în lungime, pe cînd în lat se apleacă unul spre altul încă două, strîmbe. Împărțită în patru registre, osebite prin brîuri sculptate, biserica, spre intrarea căreia duce o scară îngustă, e de un desăvîrșit echilibru al frumuseții. Așa au croit-o pentru Neagoe-vodă și doamna sa Despina, vlăstarea de crai sîrbești, meșteri de țară și străini la începutul veacului al XVI-lea, toată din frumoasa marmură albă.
Astăzi, după restaurarea d-lui Lecomte de Noiiy, spre luminile și gustul căruia s-a dus stîngăcia noastră barbară și veșnicul dispreț de noi înșine, se văd pretutindeni fonduri de azur și flori de aur, păsări, care ar fi să sune din clopoței cînd bate vîntul (dar nu sună), coperișuri verzii deasupra turnurilor. La lumina soarelui, clădirea pare a se scălda într-un aur, care, cînd norii răpesc razele, se arată pe multe locuri negriu; pe alocuri șirloaiele ploii au luat cu ele albastru și aur, lăsînd dungi întunecate pînă și în inscripția au-rită-aurită a lui Neagoe-vodă.
Armonia deplină stăpînește și înlăuntrul clădirii. Stîlpi înalți se ridică, sprijinind bolta; în față, catapeteasma închide intrarea sfînta a altarului. Chipuri de sfinți se înalță sus, în aurul fondurilor; jos se înșiră ctitorii, ale căror pietre de mormînt sînt acoperite, după nu știu ce obicei, cu perdele de catifea roșie cusută cu aur, în etichete a căror slovă nu e, adeseori, nici latină, nici cirilică, ci un fel de gotică apuseană. De o parte și de alta se văd: regele Carol, care nu samănă deloc și n-are atitudinea smerită a unui ctitor aducîndu-și darul înaintea lui Dumnezeu, și regina, al carii talent poetic e simbolizat printr-o atitudine de extaz care nu întră, iarăși, în normele, bine statornicite, ale picturii bizan-tino-române. Un înger stă lîngă regele; lîngă regina o madonă catolică, purtînd pe Isus în brațe, pe cînd jos se văd crini. Nori încunjură pe cele două ființi cerești; nori cari, drept spuind, nu samănă a nimic.
Și cu aceasta orice cunoscător al vechii noastre arte, orice iubitor al frumosului și adevărului istoric, vine de la sine la aprecierea puțin admirativă a restaurării. E deosebire între un lucru care se învață, care se studiază și altul care se depune pe începutul în minte prin vederea necontenită a acelorași obiecte. Intipărirea în cazul dintîi poate fi mai conștientă, dar în cellalt e mult mai adîncă, mai trainică. Pentru a reface o biserică de la care vremuri rele au răpit mult în desfășurarea lor, trebuie familiarizarea deplină cu biserici de acest fel, și mai trebuie o legătură intimă de amintiri, ce merg pînă în fundul copilăriei, cu sufletul care locuiește în aceste clădiri de smerenie și de închinare. Și, fiindcă o arta adevărată se adaptează pretutindeni, se traduce în limba sufletească a fiecărei rase, se cere iarăși ca arhitectul învățat și meșter care îndrăznește să învie din rămășiți și potriviri o frumuseță vestejită, să fie unul din copiii cei mai plini de iubire fiască ai pămîntului pe care se va ridica a doua oară minunea.
Cred că la noi în țară se găseau, și atunci cînd am adus pe arhitectul francez, oameni cari, măcar strîngînd cu toții cunoștințele lor într-un mănunchi, puteau să ni dea îndărăt, cu toată priceperea și cucernicia, vechea mănăstire a lui Neagoe-vodă. În locul caselor din Franța, caselor din Viena, se puteau afla meșteri de-ai noștri cari mai încet (dar nu mai scump) ar fi dat podoabele dinăuntru, delicatelor lucrări de zugrăveală, de săpătură și chiar de turnătorie. În acest caz, n-ar mai fi nici catapeteasmă de metal, cu flori, nici vulturi heraldici apuseni, nici slove care nu sînt buchi și nu sînt litere; n-ar mai fi, mai ales, acea bogăție cam sălbatecă, aș zice: orientală, de aur și de culori puternice. Ai noștri ar fi lăsat, ca niște duioase amintiri dintr-un trecut care a fost numai o dată și nu se poate comanda, cu orice sacrificii bugetare, în făcătoarea de minuni străinătate, acele stîngace icoane și sculpturi vechi, al căror grai de cinci sute de ani, venind din depărtările credincioase și eroice, ni spune cu cît mai mult decît jargonul internațional al momentului. Și ar fi fost mai bine. [...]
SPRE RÎMNIC
[...] între Piatra și Slatina se trece Oltul, și calea ferată spre Rîmnic, care, de cîtva timp, duce și mai departe spre Sibiul fraților noștri, urmează destul de aproape cursul rîului, strecurîndu-se între lanuri de porumb de toată frumuseță. În stînga, lanurile de aur ruginit se opresc în dealuri neregulate, ca acele ale Gorjului, pe cînd în dreapta ele se încurcă în pădurici cu înalți arbori supțiratici, sau se pierd în lunci, pe care pasc turme și vite risipite. În față se înalță ondulate, închizînd raza vederii, frumoasele dealuri ale ținutului de peste Olt, ale plaiului argeșan. Înfățișarea țării se schimbă necontenit aici, în dreapta, unde ochiul prinde tot lucruri nouă, în mici icoane pe care le înghite răpeziciunea. Drăgușanu cu viile-i împuținate de boală, ale căror frunze verde-închis sînt pătate adesea de albastrul arămiu prin care se mîntuie de pieire - cîteva case mari, moderne se desfac din fondul verde prăfuit - Rîurenii, cu bîlciul lor; împrejmuiri, haine albe împrăștiate pretutindeni, corturi de pînza, cara străbătînd șoseaua, pe cînd deasupra învălmășelii plutesc răgete, sunete de tălăngi, strigăte de chemare; Govora, locul de tămăduire, de la care se vede numai halta. [...] Se face sară, cu un soare roșu, fără raze, ce se lasă în neguri, pe cînd cerul vioriu e ușor învăluit de praful bogat al drumului, pe care un vînt puternic, un vînt avar, de secetă, îl gonește în nori fumurii de pe șoselele albe, ce străbat lanurile și dumbrăvile. O gară modestă, în care se plimbă doamne în toalete moderne. E Rîmnicul.
