Oltul... Ce idei mărețe nu deșteaptă el în mintea cui nu l-a văzut niciodată ! Marele rîu care dă numele unei țări, care desparte două climate, două înfățișări deosebite ale pămîntului nostru, "Oltul mare", pe care-l trece Tudor din Vladimiri, Oltul ale cărui "unde spumegate" bat în poezia lui Alexandrescu, vechiul zid al Coziei lui Mircea întemeietorul. Aștepți maluri prăpăstuite, sălbatece, hotar adînc tras de natura însăși, aștepți ape învălmășite, vuind, ciocnindu-se de malurile ce se năruie de loviturile îngrămădite.
Ei bine ! Chiar fără seceta ce i-a îngustat atît de mult cursul, chiar fără arșița celor trei luni de lumină crudă, Oltul nu e "fluviul" visat de atîția dintre noi și cîntat de poeți. El n-are un pat adînc rupt în pămînt, și maluri romantice nu-l îngrădesc cu un farmec sălbatec. Măreția se află la noi numai în triumfala înaintare a Dunării împărătești sau în culmile de piatră goală ale celor mai înalți dintre Carpați. Numai acolo. Altfel natura românească e bogată, felurită, plină de farmec și de noutate, dar bună, prietenoasă, fără sublimități tragice, așa cum e și poporul; vioaie, schimbătoare și luminoasă ca și dînsul, Oltul are țărmuri, nu maluri, o albie de prund, iar nu o surpătură a solului sau un întins pat pentru ape largi. Adîneimea-i nu înfioară, și sirene de ispită și nenorocire, Nereide mincinoase, nu pîndesc în fundul întunecat al valurilor, ci numai păsări de apă, micuțe și neobosite, își răcoresc aripile în apele lui, mai mult plumburii decît albastre sau de un verde vesel. Abia ici și colo, spume, unde cursul se ciocnește de dinții de piatra ai solului: nici atîta zgomot și alergare zglobie ca la un torent din valea Prahovei. El trece liniștit înainte.
Ca rîu însă. Ca torent crescut în lunile de primăvară sau de toamnă, e altul: un uriaș nebun, care smulge arborii, care leagănă bolovanii ca niște jucării, care izbește mînios zidurile mănăstirilor ce-i pun stavilă și amenință să rupă panglica de prund acoperită de dungi de fier, care formează drumul cel mare al timpului nostru. Dar aceste groaznice dovezi de putere nu le dă el, rîul, din avîntul izvoarelor sale, ci ploaia revărsată din norii darnici, ce se naște dintr-însa. E o mare furie străină, trecătoare, pe urma căreia rămîn apele plumburii, curgînd lin pe prund, în albie îngustă, spre Dunăre, care se face așa de lată prin alte ape din țări unde soarele ia mai puțin din rîurile pămîntului.
Nici mănăstirile n-au o înfățișare întunecată, potrivită cu amintirile ce se îndreaptă necontenit spre zidurile lor. Cozia lasă să se vadă un zid alb ciuruit de ferestre, o cupola acoperită cu tinichea, mai departe o altă biserică, părînd mică. Mănăstirea aceastălaltă, Cornetul, al carii zid face parte din tunelul căii ferate, e mai neagră poate de fum decît de vechime. Cu toată bătrînețea lor, clădirile acestea puțin înalte, fără puterea de impresie a artei gotice, reparate de pe la 1830 înainte, albe, scînteietoare, sînt mai mult icoane zîmbitoare decît priveliști care să impuie și să răsune adînc în inimi.
Și muncelele, munții, sînt în același ton împăciuitor al sufletelor. Numai la Lotru vezi stînca goală, compusă din așezări paralele drepte sau oblice sau din linii întortochiate: galbenă, sură, roșie, ca în anumite părți de către Adriatică, înainte pînă la Cîineni - două sate, în Argeș și Vîlcea, legate printr-un pod de fier - pînă la Cetatea Lotrului, un turn sur pe malul Oltului, pînă la Turnul Roșu, ale cărui tencuieli fărîmate par în adevăr stropituri de sînge, în urmă pînă la Rîmnic, muncelele, mai mari ca în Gorj, mai mici decît în Valea Prahovei, sînt acoperite de minunate păduri, în care, în zădar, ai căuta bradul înălțimilor sălbatece, și adăpostesc sate, ale căror case albe se văd strălucind ici și colo. [...]
PLOIEȘTI
Ploieștii i-am văzut întîi intrînd într-o mulțime de studenți, la un congres al acestei bresle, în sunetul muzicii și supt ochii îndreptați asupra noastră ai curioșilor și frumoaselor curioase de la fereștile caselor [...]
După mulți ani am văzut cu alți ochi Ploieștii, eu singur și fără ca orașul să aibă decorul festiv de atunci. De la gara largă, cu aripi întinse, o adevărată avenue între plantații, apoi între biserici și clădiri administrative. O piață de unde porneau străzi spre mahalale în care casele aveau și geamuri murdare, trotuarele erau prea ascuțite pentru picioarele mele și totul părea prea vulgar, hotărît prea vulgar.
Un tîrg stătea încă acoperit de pănuși de porumb și alte rămășițe ale mișcării de cară din timpul dimineții. Mi s-a părut un oraș urît care începe frumos.
Poate că acum, în comparație cu alte reședințe de județe, Ploieștii, cu mărimea și mișcarea lor, mi-ar părea altfel, dar atunci așa l-am văzut.
Și cred să nu-l fi văzut rău, nedrept. Ploieștii e, în adevăr, un oraș nou: înainte de Mihai Viteazul, care l-a făcut tîrg, nu era aici decît un sat, al urmașilor lui Ploie. Pe atunci chiar, el n-a însemnat nimic. Pînă mai dăunăzi, analele trecutului nostru nu-l știu. [...]
BUZĂU
Buzăul e, iarăși o episcopie, o destul de veche episcopie, cu toate că, între celelalte ale Țării Românești de odinioară, ea vine tocmai la urmă, după ce Tîrgoviștea avea o Mitropolie și Noul Severin al Rîmnicului se putea mîndri cu o păstorie a sufletelor. Episcopia e frumoasă - deși o reparație din veacul trecut face să nu se poată recunoaște pe deplin înfățișarea ei de la început -: ctitorie a lui Matei Basarab, arsă de "năvălirile varvaricești" și refăcută de vlădica din 1746 [...]. O pădure de stejari mărginașă, un sălbatec crîng prăfuit s-a prefăcut în parc frumos, cu multe alei și largi perspective, cu chioșcuri și statui. În capăt se vede, alcătuind astăzi mijlocul precis al orașului, noua primărie, cu un înalt turn, o lungă fațadă în stilul țării - toate în piatră, ici și colo sculptată. Cînd clădirea va fi gata, ea va fi, neîndoielnic, cea mai frumoasă primărie din țară și o podoabă de mare preț pentru Buzău. [...]
RÎMNICU SĂRAT
Rîmnicu Sărat. O gară cochetă, prea mare pentru micul oraș, își desface peronul ei larg. De la dînsa se deschide un fel de bulevard, care duce la noul Palat administrativ și la vechea Casierie, amîndouă clădiri impunătoare. Și ele și drumul sînt desăvîrșit, model de curate. În dreapta gării, rînduri de plopi, sădiți pentru a apăra linia de troiene, formează o dumbravă a cărei răcoare cheamă vara amorezați care au de ce să se ferească. Dar pentru ceilalți locuitori, Rîmnicul are o grădină publică, împrejmuită cu grilaj de fier, străbătută de alei drepte, bine prunduite împodobită cu arbori frumoși, sămănată cu bănci comode, pe care le ocupă o lume bună. Mai departe, iată o școală primară frumușică, și lîngă ea gimnaziul curat ca un pahar; e despărțit de stradă printr-o grădiniță îngrijită. De o parte te înfunzi apoi într-o regiune de livezi, pașnică, pustie: ici și colo cîte o casă pierdută în locul întins care o împrejmuiește: nimeni la ferești și nimeni în curte. Într-un loc se vede o căsuță căzută în ruine. Sînt case boierești mai mărișoare, dar nici în ele nu se descopere prin nimic prezența unor ființe vii. Singuri arborii, larg înrămuriți, se bucură de darnica lumină a soarelui care plouă asupra nesfîrșitelor livezi străvechi. Nu se aude, măcar un cîne lătrînd. Numai cîte un copil se întoarce de la școala cu ghiozdanul supțioară, îndreptîndu-se către una din căscioarele mute, sau cai mînați la apă se smulg de supt pază și aleargă în voie, călăuzindu-se după instinctul lor sigur, către ușa stăpînului. [...]
În această stradă, în curtea primăriei de astăzi, se vede mănăstirea Rîmnicului. O clădire prefăcută pe vremea lui Brâncoveanu, cu stîlpi frumoși și bune proporții. În ea a fost îngropat Suvorov, tînărul înecat în apa, acum secată de soare și oprită de mori, a Rîmnicului într-unul din marșurile rusești asupra Țarigradului robit de păgîni. O lespede amintește această păstrare a oaselor îndrăznețului soldat, înainte ca ele să fie strămutate, pentru o odihnă trainică, în Rusia însăși. Pe păreți și-au zgîriat numele, peste zugrăvelile de sfinți, în amintirea înaintașului mort, alți ostași ruși, din noul zbor de cucerire de la 1877.
În curte se păstrează o mare și grosolană cariatidă, Samsonul, care sprijinea odată tavanul ospătăriei în vechile chilii prefăcute astăzi în cancelarii municipale restaurate.
Învingător la Rîmnic, Ștefan cel Mare a durat aici una din bisericile sale amintitoare de biruință. E mai sus, în aceeași linie de clădiri. Dar simțul religios, iubirea de orînduială a cetățenilor i-au smuls tot nimbul de vechime sfîntă. Un arhitect oarecare a adaus, a dres, a vopsit, a unit gîndul său cu gîndul strămoșilor, ctitoria listelor de subscripții cu ctitoria mărețului voevod, și astăzi numai frînturile de zid vechi lîngă noua clădire împopoțonată amintesc cu adevărat ceea ce s-a dus, în afară de urme de care numai un bun cunoscător și un suflet pios au voie să se atingă pentru a li asigura mai bine păstrarea. [...]
FOCȘANI
După un drum prin șes, în care cel mai frumos lucru e un apus de septembrie, din aurul bogat al căruia se desfac la sfîrșit, cearcăne trandafirii, viorii, pierzîndu-se în dulcele albastru al serii - Focșani.
Iarăși străzi minunate, și multe dintre dînsele chiar drepte. Iarăși frumoase clădiri administrative, printre care se deosebește o prefectură care e un adevărat palat de mic dinast german, și apoi un lung șir de cazărmi, la poarta cărora păzesc sentinele care se razimă prea în voie pe sabia și pușca lor.
Erau odată Focșanii moldoveni - mai mari - și Focșanii munteni - mai mici - pe cari-i despărțea o micuță gîrlă, un firișor de apă, pe care străzile nouă l-au înghițit, curo noua clădire politică a înghițit vechiul hotar nenorocit. Comisia Centrala își alesese reședința - căsuță pe dinafară, palat pe dinăuntru, cu aurituri bogate, mărețe saloane și oglinzi de Veneția - lîngă dungulița de apă a graniței, jar acum se adăpostesc, chiar acolo unde s-a vorbit atîta cînd nu se putea face nimic, două cluburi, în care se învîrte și jocul de noroc al politicii, pe lîngă celelalte. [...]
Viața rurală înflorea încă pe acest pămînt de hotar pe cînd moșnenii înstăriți ai Odobeștilor din vecinătate își culegeau de pe dealurile îndrăgite de soare cei mai frumoși struguri din Moldova. Astăzi o scurtă linie ferată duce la curatul orășel, unde tocmai astăzi se rup prețurile în veselia celor ce vînd și cumpără și mai ales a celor ce nu vînd nic; nu cumpără, ci întind la marea masă patriarhală a belșugului, paharele din care vor sorbi veselia fugară a unei duminici. Tot pe atunci, Adjudul era un tîrg vechi, cu frumoasa lui rînduială, avînd șoltuz, pîrgari și pecete. Și pe unde fulgera astăzi trenul care duce la granița de munte a Ghimeșului, se strecura printre văi tot mai înguste, tot mai mîndru stăpînite de înălțimi, drumul de călăreți și cară ce duceau la groaznicele gropi de sare ale Ocnei, unde munceau, se istoveau și-și blăstămau nașterea vinovații de grele păcate. [...]
SPRE ODOBEȘTI ȘI MIERA
[...] Drumul spre Odobești străbate întîi un fel de Sahara de lut acoperită cu pîsla galbenă a ierbii uscate și smălțată cu mici lanuri de popușoi chircite și arse de secetă. Apoi arborii prind a se ivi în grupe: ei ocrotesc de acum popușoaie înalte, care se împotrivesc arșiței; printre dînsele verdele viței de vie se ivește fraged. Se începe ținutul de vii care merge la Odobești și se întinde pînă departe dincolo de acest centru.
Tîrgușorul e legat cu eleganta gară nouă printr-o lungă și frumoasă alee plantată. O biserică cu trei turnuri, destul de veche, deși mult reparată, se vede într-o adîncitură, pe cînd departe pe un deal se înalță o alta, supțiratecă, mîntuită printr-un turn de lemn, căptușit cu tinichea. Cîteva străzi despart vile curate și liniștite, casele gospodărești ale podgorenilor și prăvăliile evreilor, puțini și săraci. [...]
Urmăm valea Milcovului. Apa e sorbită în cea mai mare parte de soarele aprig, lăsînd în urmă bălți, scursuri trunchiate menite să piară, prunduri glodoase; ea s-a strîns într-o șuviță îngustă, în care totuși copiii mai găsesc unde să se scalde, iar femeile din sate unde să scotocească o mînă de chitici pentru borșul de seară ale blagoveșteniei.
Dar un imens pat de prund presărat cu bolovani puternici se întinde dintr-un mal într-altul, gata să primească puternicul rîu de primăvară în care se adună zăpezile bogate ale munților Vrancei. Dacă Milcovul de vară pare puțin potrivit pentru granița dintre două țări - precum a fost de la Alexandru cel Bun pînă la Alexandru Cuza - albia lui poate să împlinească vrednic această menire.
Malul din dreapta era al Moldovei, al Putnei moldovenești pe cînd celălalt se ține de județul Rîmnicului Sărat, muntean. Ele samănă între ele. Înălțimi mari de lut frămîntat cu pietriș iau chipurile cele mai deosebite: piscuri, movile rotunde, rîpi, prăpăstii. Ceasuri întregi nu vezi o pădure: pe țărna modîlcoasă sau crestată de dungi, cresc copaci răzleți sau vlăstari strînse împreună ca niște puternice tufișuri. Pe alocurea, lîngă Odobești de pildă, nu ai decît lutul gol, abia presărat de o verdeață săracă, și te gîndești la dealurile Cot-narilor și ale Iașilor, vestite și acelea pentru vii. Tot acolo cîte o prăvălire veche a spintecat dealul ca lovitura unei uriațe săbii: deasupra apei atîrnă forme nelămurite, din pămînt gălbui și vierii care găseau mai deunăzi, cînd era vie și pe aici, fiare de război și ghiulele, puneau în legătură această Cetate, desigur preistorică, cu isprăvile lui Ștefan cel Mare. [...]
Sus, un zid ruinai încunjură mănăstirea lui Constantin-vodă Cantemir, Mieru, căreia cărturarii îi zic greșit "Mira și "Mera".
Constantin Cantemir, un ostaș norocos, care ajunsese domn la adînci bătrînețe, făcu aici o biserică de lemn. Apoi fiul său Antioh, se hotărî să clădească în locul ei o biserica după chipul ctitoriei de la Cetățuia lui Duca vodă care și ea reproducea în mai mic Trei Ierarhii lui Vasile Lupu. Astfel răsări o zidire de proporții mijlocii, cu o fațadă răzimată pe contraforturi și păreți laterali scobiți prin ocnițe și pătrunși de trei ferești, cu ciubuce întretăiate și lintele. Totul era însă mai ieftin, după micimea vremilor; ușile purtau și ele cadre de piatră și rozete, dar lipsea împodobirea lor complicată, și ciubucul șerpuitor din jurul bisericii se prefăcuse aici într-o singură linie dreaptă. Ca element nou, doi stîlpi groși, despărțiți prin ogive, mărgeneau între ele naosul și pronaosul, iar pridvorul începea și el printr-o formă arhitectonică asemănătoare.
Amîndoi ctitorii cantemirești se văd la dreapta vechii uși de intrare, împreună cu boierul Motoc, figură mică cu supțiri mustăți albe, și soția lui, Ursa. Constantin, tatăl. poartă o haină roșie blănită, cu mînecile de postav albastru, avînd margenile de cacom, și cu mînecare verzi vrîstate, ca ș: rochia de dedesupt; fiul, cu scurta barbă neagră, e îmbrăcat în verde și roș cu galben, iarăși cu margeni de cacom, și e încins cu un brîu albastru. [...]
VIZANTEA ȘI SOVEJA
[...] Călătorim îndelung în năbușeala șesului, printre miriști și lanuri de popușoi, mai mult sau mai puțin dogorite. Drumul e pustiu în această a doua zi de serbătoare. În stînga. se văd liniile fumurii, îmbrumate ale dealurilor, la poalele cărora Odobeștii se revarsă ca o turmă albă ce se odihnește. Alte înălțimi, mai nelămurite, așteaptă în față. În dreapta, unde, îndată răsare o înaltă dungă de lut, se strecoară ultima șuviță a Milcovului.
Din această pustietate ești strămutat, deodată, într-una din cele mai înfloritoare așezări țărănești de munte. E un șir neîntrerupt de case, înconjurate de livezi, porumburi și vii. Împărțirea în sate: Balotești, Găgești, nu taie hotare adevărate. O clădire vine după alta, și gardurile de lemn se țin într-una. Coperăminte bune de tablă sînt așternute pe păreți de cărămidă sau de pămînt prin care sînt aruncate farîme de cărămidă, ce întăresc. În față, cîte două ferești legate împreună, de-o parte și de alta a ușii de intrare; pe margene, o fereastră mare și una mai măruntă, la cămară. Iarăși oalele de flori sînt așezate cu îngrijire pe scîndurica dintre stîlpii de lemn ai cerdacului. Uneori vezi și ciubere cu oleandri. La un han, unde mocani smoliți se cinstesc cu pepene galben, hangiul ni dă vin de Odobești și caș dulce.
