Cînd ai intrat în el, plin de fum și de praf, rămîi uimit. Ai plăcerea de a te găsi într-un juvaier de orășel, într-una din cele mai curate așezări urbane din toată România. Trăsura merge pe un drum bine pietruit și pe care vîntul nu ridică nimic. Poate a plouat ? Nu, e stropit, înțelegeți bine: stropit. Și aflu că aici, în Rîmnicul Vîlcii, se stropește tot și totdeauna. O minuni ale apei și ale Noului Severin !
Și nu-s maidanuri, nici bordeie, ci case curate, ce se înfrățesc bine între ele, frumoase case gospodărești, foarte de aproape îngrijite. Autoritățile au clădiri de gust, pe care nu le îngăduie să se murdărească, necum să se dărîme, ca în atîtea alte locuri. Arborii cresc din belșug aici ca și în luncă: drepți, mîndri, dînd o impresie de viață sănătoasă, liberă. [...]
* *
Grădina publică, numită și aici zăvoiul, e frumoasă, cu podoabe de crengi, cu oale de flori prinse naiv și pitoresc în poartă. Sînt alei largi, podișce, pavilioane, straturi de flori bine îngrijite. Un monument încununat cu vulturul muntean purtînd crucea amintește, într-o inscripție reînoită cu litere latine, că vodă Știrbei a dat orașului această grădină largă și frumoasă. Izvoare de pucioasă - în jos și în sus doar Govora, Călimănești, Olăneștii - curg negre pe marginea cărărilor. Sînt și băi în grădină, dar cea mai mare parte din an ele sînt închise. Aflu cu o strașnică mirare că, mai totdeauna, majoritatea zdrobitoare a locuitorilor n-are nevoie de ele. Rîmnicul are - ca unul ce s-a dezvoltat dintr-un tîrg, dintr-o stradă adecă (Episcopia n-a creat nimic în afară de zidurile ei) - numai două artere paralele. Cea mai mare e și cea mai veche, fără îndoială, căci unește Episcopia cu biserica mitropolitului Grigore și e în mai strînsă legătură cu strada Transversală, în care sînt prăvăliile, iar, mai departe, o hală ce se lucrează acum, hanuri pentru țărani, un pod peste rîu și o șosea prăfoasă care se înfundă înainte, între căsuțe. Ici și colo se deschid străzi laterale, împodobite uneori cu case boierești frumoase, vechi sau reînnoite, și care au - ca toate locuințele de aici - flori în față. [...]
MĂNĂSTIREA DINTR-UN LEMN
[...] A doua zi urcăm pe jos dealul Cetățuii. A știut ce face acel care l-a ales, în veacul al XIV-lea sau al XV-lea, pentru a păzi Noul Severin din vale, care ajunse reședința olteană a domnilor, scaunul obișnuit al banilor și al celor de-al doilea mitropolit al țării. Cărări grele șerpuiesc pe pieptul umflat al înălțimii singuratece, și cei ce stăteau sus - în ziduri care s-au surpat de mult, încă din vremea lui Radu de la Afumați cel ucis pe această culme, în biserică - puteau prăvăli lesne dușmani în vale.
Acolo curge Oltul, care se desface din desișul sălciilor ca frînturile unei late săbii, cu oțelul strălucitor. Iar dincolo de luciul apei se strîng, în paza arborilor, albe, roșii, casele Rîmnicului și multele turnuri. Un soare rece le face să scînteie.
Biserica omorului din 1529 s-a surpat, și nici nu se mai pomenia de dînsa, cînd, pe vremea lui Șerban Cantacuzino, evlaviosul mitropolit Teodosie ridică noua clădire cu pridvorul pe stîlpi și ușa încadrată-n sculpturi fără frumuseță, pe o piatră tare. Iar ce se vede astăzi e numai o prefacere a mitropolitului Nifon al lui vodă Știrbei. Cei ce au lucrat la reparație crezură că se cuvine a pune vechea pisanie jos în zid și a ridica o alta, care proslăvește pe ctitorul cel nou.
[...] Prin căsuțele rău îngrijite și cam mărunte ale satului Govora spre mănăstire. Ea se vede din șosea, cu turnu-i mare, alb, la intrare; la dreapta și la stînga lui, pare că se revarsă dărîmături sure cu ferești mici negre. De jur împrejur, pe deal și în vale, e un strălucit belșug de verdeață.
Ai crede că poteca pe care apuci, la stînga drumului, te va duce la o grămadă de ruine, care să mai însemne locul unde a lucrat acum trei sute de ani tipografia lui Matei Basarab. Rămîi uimit cînd vezi că dincolo de bolta turnului alb sînt chilii cu totul curate și întregi, cu fereștile lor drese și stîlpii frumoși ai cerdacelor; malul de nisip e întărit cu lespezi. Biserica, bine păstrată, se ridică albă în mijlocul verdelui tînăr; o alee de viță de vie încărcată cu struguri duce la intrarea ei.
Aici a fost întîi o bisericuță săracă. Apoi Radu cel Mare cunoscutul domn bisericos, a făcut-o din nou, poate pentru întîiași dată din zid. Temeliile acestei clădiri se văd și astăzi lîngă aceea care a înlocuit-o. Brîncoveanu veni pe urmă, și supt îngrijirea lui Antim sau a lui Ioan, arhimandritul ctitoriei sale din Hurez, se dură cu șase ani înaintea Coziei nouă, biserica de astăzi, cu pridvorul ei pe stîlpi, ușa frumos încadrată cu piatră, și ea însăși bine sculptată în lemn, cu brîiele, fereștile-i cu chenare săpate și turnurile cele doua de zid, - toate în stilul impus de Antim Ivireanul noii arhitecturi religioase muntene. Din vechea zidire n-a rămas decît o piatră de mormînt de la 1570, și tot după ea s-au luat chipurile lui Radu cel Mare și doamnei Catalina, soția lui. El se înfățișează cu lungi plete buclate, într-o mantie de brocard roșu, blănită cu samur, care cade peste un veșmînt verde, cu guler roșu, brîu roșu și mîneci împodobite cu adausuri roșii, și cu cîte un șir de albe mărgăritare; cizme roșii, de coloare obișnuită la împărații creștini ai Constantinopolei, îl încalță. Doamna, încununată, își înfășură capul și gîtul într-un lung văl alb; peste o rochie trandafirie e îmbrăcată mantia de brocard roșu, blănită cu samur.
Îndărăt pînă la capătul satului, apoi peste șinele trenului, peste cursuri de apă limpezi, care fug răpede pe prund, printre aceleași case de țesătură de lemn acoperită cu lut. Dealurile se țin de amîndouă laturile. Către sfîrșit, ele se acopăr de păduri, pe cînd în vale pasc nesfîrșite turme de oi, ce rup liniștit verdeața ierbei fragede. În fund, peteci de nori albi atîrnă pe coastele munților albaștri ai Bistriței.
O perdea de arbori, care ascunde o pădurice, taie drumul. Și cînd ai străbătut păduricea, ai în stînga coperemintele de șindilă ale Mănăstirii dintr-un lemn.
Odată bisericuța de lemn va fi fost în adevăr scobită într-un singur trunchi de stejar uriaș. Matei Basarab o făcu apoi din zid, și pe urmă ea se prefăcu după asămănarea bisericilor lui Brâncoveanu, prin dorința lui Ștefan-vodă Cantacuzino de a întrece și în această privință pe nenorocitul său înaintaș. De atunci, din 1715, vin și frumoasele clădiri mănăstirești, cu bolți și stîlpi meșteșugiți.
HUREZI. BISTRIȚA. ARNOTA
[...] Sîntem în sfîrșit la Hurez. Intrăm pe supt turnul boltit, suim drumul de bolovani între ziduri, vedem lumini fugind, trecem supt alt turn, dincolo de care, de-o parte și de alta, sînt mari clădiri vechi, și în capul scărilor ne primește maica stariță. Doamne, ce frig a fost afară !
Cel mai bogat și mai strălucitor dintre domnii români, Constantin Brâncoveanu, a voit să întreacă, prin cheltuieli mai mari decît oricare se mai făcuseră pînă atunci pentru mănăstiri, pe toți înaintașii săi clădind un nou lăcaș fără păreche. Ruda sa de aproape, Pîrvu Cantacuzino a primit însărcinarea de a supraveghea lucrul zidirii sfinte, al carii loc fusese ales în codrii nestrăbătuți numiți ai Hurezului sau Huhurezului, după pasărea de noapte ce se sălășluia în ei și umplea singurătatea neagră de bocete. Vărul domnului dădu gata păreții în 1692, dar zugrăveala nu fu mîntuită decît după moartea lui înainte de vreme, supt îngrijirea lui Cernica Știrbei, la 1694. Îndată începea lucrul la paraclis, care se sfîrși cu totul peste doi ani, și, ca să fie alături cu soțul ei la fapte bune, doamna Maria sau Marica făcu, tot atunci, din banii ei, bolnița din deal. Peste amîndouă aceste zidiri, ispravnicul fu, Ioan, care avu norocul de a călăuzi timp de treizeci de ani, ca egumen mănăstirea de călugări a Hurezului. In același timp, o cingătoare de chilii încunjură biserica, și paraclisul era cuprins între chiliile acestea.
Mănăstirea a avut și timpuri grele, și odată, în războiul din 1787, caii nemților, caii turcilor, ce se războiau între dînșii pe socoteala și pentru împărțirea noastră, au mîncat fîn hrăpit între zidurile bolniței brâncovenești. Peste aproape un veac, călugării plecau, și locul lor era luat de maicile de astăzi.
Dar ca nici într-o altă parte, toate s-au păstrat, aproape cum le-a lăsat întemeietorul. Și astăzi privești cu admirație biserica în care și-a atins culmea meșteșugul de a zidi de pe vremea lui Brâncoveanu. Pridvorul e sprijinit pe zece stîlpi, mai largi la bază și împodobiți la amîndouă capetele cu foi de acant fin săpate; în fața lui stă un amvon de intrare, pe doi alți stîlpi canelați, avînd același fel de căpițele ca și pridvorul însuși. Pe fațadă și de jur împrejurul zidirii sînt linii de zimți, apoi un rînd de ocnițe rotunde, închizînd cercuri împletite; după aceasta, două ciubuce simple, alt rînd de zimți, un colac mare sculptat, ca acel de la Surpatele, și alta tivitură cu zimți. Pe laturi și la altar se mai întinde un șir de ocnițe pătrate. Cinci ferești de fiecare parte, cu cadrul sculptat; sculpturi mai frumoase decît în orice biserică munteană, are și ușa, ale carii canaturi sînt din lemn lucrat ca o horbotă. Două turnuri cu ferestuici, abia crăpate în adîncul ocnițelor, se urmează în lung. Printr-un adaos colțurat înaintea altarului, biserica dobîndește o lungime mai mare decît cea obișnuită.
După aceleași norme de arhitectură, deși mai ieftin și în hotare mai mici, sînt făcute paraclisul și bolnița.
Dar îngrijirea înaltă a podoabei nu se oprește aici. Stîlpi de toate felurile se găsesc în cerdace și în sălile chiliilor. Cei mai fruumoși, împreună cu alte săpături, sus și la scară, se adună în cerdacul stareției vechi [...] Aici sînt stîlpi împletiți, săpați cu stema țării și cu vulturul bicefal al Cantacuzinilor, sînt lei și flori și păsări și arabescuri, cum nu se mai poate mai dibaci și mai elegant întrețesute. Nici Nicolae Mavrocordat la Văcărești n-a dus astfel de frumuseți pînă în odăile de locuință, mulțămindu-se a sprijini biserica pe stîlpii săi, și mai bogat înfloriți de sculpturi.
Zugrăveala veche e păstrată în toată puterea și vioiciunea ei, și pe păreții din pronaosul bisericii se înșiră, pe lîngă Brâncoveanu cu doamna și copiii, în portul răsăritean din vremea lor, toate rudele după tată și după mamă, și chiar "moșii și strămoșii", pînă la Neagoe și Laiotă, cu pletele în zulufi și haina de brocard tăiată la piept de dunga de aur a patrafirului.
Iarăși pe drumul ce nu se vede decît la cîțiva pași, între înălțimi sămănate fără rînduială, pe lîngă porumburi înalte, case de țară albe și perdele ușoare de pădure. Mergem, după întoarcerea la Costești, sat mare de munte, cu locuințele larg răspîndite, spre Bistrița. De departe se vede catapeteasma de munte supt care zace mănăstirea; sus, nori albi se scămo-șează, îndesindu-se spre vîrf, pe care-l acopăr cu bumbacul lor albicios. [...]
În cei din urmă ani ai veacului al XV-lea, frații Craiovești, stăpîni ai șesului jian și bani olteni, unul după altul, înte-meiară Bistrița și paraclisul ei; cea dintîi trebuie să fi fost, ca bolnița Coziei, clădită după vreo jumătate de veac; cellalt păstrează și astăzi forma de căsuță purtînd în brațe un pridvor. După stingerea neamului ctitorilor, Brâncovenii, înrudiți cu aceștia au avut ocrotirea Bistriței, care păstra acele ziduri de cetate ce siliseră pe Mihnea cel Rău a întrebuința tunuri împotriva lor și din care se văd unele urme, alcătuite din bolovani și cărămidă tare, la marginea zidirilor de astăzi, încă din 1683, cu cinci ani înainte de a fi domn, marele întregitor al moștenirii de artă religioasă a trecutului, Constantin Brâncoveanu, înnoi Bistrița. Ea ținu astfel vreo sută și cincizeci de ani. Reparația lui Știrbei nu păstrează nimic din clădirea lui Constantin-vodă, care va fi sămănat cu Cozia. O biserică modernă fu ridicată din temelie. [...]
Dar piatra de mormînt a puternicului ban Pîrvu a fost găsită, și ea se păstrează astăzi într-o cameră a clopotniții. Pentru vechiul viteaz și ctitor nu mai era loc în zidirea de paradă a altor timpuri.
La doi pași de mănăstire e stînca, înaltă, goală, aspră; în ea se sapă o peșteră care a scăpat nu o singură dată de tîlhari și de năvălitori străini și comorile Sfîntului și viața egumenului, a călugărilor. Iar sus de tot, acolo unde atîrna negurile, deosebești prin ele, ca o lungă pată albă, Arnota, care strălucește de departe, în noapte, călătorului. Drumul merge prin cărări de sat sărac, prin prăvălișuri de bolovani, prin poteci de pădure rară, nouă, căptușite cu frunze ruginite. A plouat, și lupți, urcîndu-te, nu numai cu răpegiunea coastei, ci și cu lunecușul cleiului negru. E o mare tăcere tristă, pe care o rupe numai lătratul hărțăgos al vreunei javre, foșnitul unui mocan căciular, care se suie pe calu-i mărunt. Pentru cîțiva gologani, un flăcău rupe din pomii livezii crengi mari brobonate de prune brumării.
Am ajuns în sfîrșit. Iarăși turnul și zidurile din vremea lui Știrbei, care stătea prea aproape de Arnota ca s-o poată uita; dar, mai mult nelocuite - căci călugării au lăsat ca urmași numai doi bătrîni paznici - ele cad pe încetul în ruină, abia după cincizeci de ani.
Bisericuța, spoită mai dăunăzi, are tipul curat al clădirilor lui Matei-vodă, căci Brâncoveanu a dres aici numai o fîntînă. Pridvorul e închis; pe laturi zimți, cîte trei ferești, ocnițe rotunde, deschise sus, iar în rîndul de jos închise; un singur ciubuc la mijloc, fără săpături. In pronaos doarme - ntr-un mormînt înalt, de marmură, cu săpături ce înfățișează tunuri, tobe, semne de război și stema țării - Matei Basarab, iubitul domn și părinte bătrîn. La picioarele lui stă Danciul din Brîncoveni, ale cărui rămășițe au fost aduse din Mitropolia de la Alba Iulia, unde Danciul pierise pe vremea lui Mihai Viteazul, de fiul său acesta, Matei-vodă. Tatăl și fiul odihnesc singuri, în mica biserică de munte, încunjurată de neguri, bătută de ploi și asigurată, prin greutatea și primejdia potecii ce duce la dînsa, de lăcomia străinilor dușmani. [...]
COZIA
[...] Urmăm o cotitură a Oltului și, după un drum scurt pe șosea, Cozia se arată, cu cele trei turnuri ale sale și zidul alb, dres de puțină vreme, al clădirilor mănăstirești. Oltul e mînios aici și-și frămîntă apele spumegînde pe vîrfuri de piatră, iar, pe un mal și pe cellalt, două înălțimi împădurite, cu frunțile colțurate, par doi zmei întărîtați ce se răpăd unul împotriva celuilalt.
La stînga drumului, pe o înălțime, lîngă o căsuță unde stă urmașul smerit și sărac al falnicilor egumeni de odinioară, și lîngă o vilă nouă pe care P.S.S. episcopul de Rîmnic - Ata-nasie, a clădit-o mai dăunăzi - privighează bisericuța bol-niței, de o fină armonie veche. Supt o frunte cu două rînduri de ocnițe, un stîlp gros, de cărămidă, sprijină pridvorul, din care dă în biserică o ușă împodobită cu săpături în lemn. De jur împrejurul zidirii, în forma îndătinată a crucii, aleargă ocnițele lungărețe prin care se deschid puține ferești înguste; iar sus se întind mai multe rînduri de zimți în cărămidă. Lucrarea toată e făcută din cărămidă pusă în lung și în lat, pe rînd, închisă într-un ciment tare și sămănată cu bucăți de piatră tăiată.
Ea păstrează vechea zugrăveală, foarte frumoasă - asemenea cu aceea din Slatina în Moldova - din care se desfac, pe partea dinăuntru a piciorului de zid din pridvor, chipurile încununate ale lui Mircea-vodă și ale fiului său Mihail, care e un copil încă, amîndoi în veșmintele apusene ale vremii lor, luate, de bună samă, după cea dintîi zugrăveală a bisericii celei mari. O panglică de inscripție ce încunjură sus pridvorul spune că întemeietorii bisericuții au fost Petru-vodă zis și Petru de la Argeș sau Radu Paisie, domn pînă la 1545 și fiul său Marcu, și prin urmare din timpul lor vin sfinții din pridvor și aceia dinăuntrul clădirii care se boltește puternic supt turnul roșiatic. Ctitorii se văd în mîna stîngă a naosului: Petru în haină verde de brocard de aur, blănită cu cacom, căzînd peste o alta roșie cu flori tot de aur. Marcu, și el încoronat, în brocard albastru, tot așa blănit, peste o haină dedesupt roșie; doamna Ruxandra, soția lui Radu, văduvă întîi după Radu de la Afumați și deci fata strălucitului Basarab Neagoe, poartă cercei mari de aur, din cari atîrnă lanțuri pînă la umeri; haina ei de brocard alb e împodobita la piept cu o placă țesută în fir și două galoane de fir îi sînt cusute pe umeri; tot astfel e îmbrăcată și fiica nevrîstnică a domnului, Zamfira, numită așa după o rudă, Zamfira lui Moise-voevod.
Biserica mare e peste drum, în vale, avînd în apropiere Oltul. De jur împrejur o cuprind clădirile de locuință, cu cerdacuri boltite și pridvoare pe stîlpi, care se obișnuiau în veacul al XVII-lea, spre sfîrșit. [...] Dar clădirea lui (Mircea cel Bătrîn n.n.), un fel de Snagov, desigur, "se lipsi" - spune pisania de la 1707 - "den podoaba ei cea d'intăiu, pentru mulțimea anilor", și ajunse cu totul dărăpănată. O întîie prefacere opri mersul ruinei, la două sute de ani de la întemeiere, în 1580-90, cînd supt Mihnea-vodă al II-lea, egumenul Amfilohie ridică din nou, pe lîngă biserica mare și bisericuța Sfinților Apostoli, un paraclis al Adormirii Maicei Domnului, care s-a păstrat pe urmă și în zidăria cea nouă a chiliilor. Peste cîțiva ani se îngropa lîngă Mircea bătrînul - a cărui piatră de mormînt era, poate, ca și astăzi, numai un bolovan ros de orice inscripție - nenorocita mamă a lui Mihai Viteazul, călugărița Teofana, moartă cinci ani după uciderea fiului ei.
Apoi Brâncoveanu ajunse domn al Țării Românești și, luînd în primire scaunul lui Mircea, el făcu pentru lăcașul de odihnă al acestuia, ceea ce nu făcuse cellalt mare înnoitor al trecutului în zidirile lui sfinte, Matei Basarab. El se hotărî să zidească la loc cu cheltuiala lui Cozia, și dădu această sarcină unuia care o putea înțelege bine, lui Antim Ivireanul, meșterul cel mare în aducerea la îndeplinire a frumosului. Antim, care stătea pe atunci în apropiere, fiind episcop de Rîmnic, se puse la lucru, orînduind toate după planurile sale. Intrebuințînd toate cunoștințele sale despre arhitectura bisericească a românilor, el dură pridvorul boltit, cu patru stîlpi în lat și cîte doi în lung, făcuți din piatră vărgată prin săpături în toată lungimea ei și împodobită sus și jos cu flori. El orîndui de jur împrejurul bisericii în formă de cruce ocnițe în două caturi, ferești a căror săpătură cu frunze, flori, vulturi cu două capete, păsări, fără să samene de la una la alta, rămîn totdeauna o minune de închipuire în plan, de gingășie în lucru. El dădu ocnițelor de sus un chenar de sculptură cum nu se mai află aiurea și-l prinse cu plăci săpate, al căror model se află la mănăstirea de Argeș. Lui i se datorește și eleganța simplă a turnului din mijloc, asupra căruia se opresc privirile acelui ce descopere, în valea ei ocrotită, Cozia. [...]
SPRE LOTRU
[...] Calea ferată merge întîi pe partea vîlceana a Oltului, se strămută dincolo în Argeș și revine iarăși, către sfîrșit, în Vîlcea.
