Cînd lanțul de verdeață și de locuințe vesele încetează, arșița stăpînește peste drumul înecat în praf și peste popu-șoaiele ofilite. În dreapta se vede largul pat de prundiș pe care lunecă puținul ce a mai rămas din învălmășitul torent al Putnei. Înaltul mal de dincolo nu mai e acum al Rîmnicului, ci se ține pînă în Siret de acest ținut al Putnei.
Apoi arborii răzleți cari străpungeau lutul prăfos se adună în huceaguri și alcătuiesc pe încetul o pădure urîtă și rară, fără apă, fără răcoare, fără taină. Cîteva căsuțe foarte sărace stau la margenea drumului, cară trec încet, țigani își strămută calicia nepăsătoare, și o matroană de bronz, împreună cu fiică-sa, goale pînă la brîu, își piaptănă cu ochii în pămînt bogăția lungului păr încîlcit și plin de praf.
Un lung pod de lemn taie acum albia seacă a rîului, ducînd spre un ținut de valuri învălmășite, haos de lut, acoperit neîndestulător cu iarbă leproasă, cu copaci răzleți și cu porumburi încă verzi. Sus, deasupra rîpei, stă satul Vidra.
Satul e o singură uliță, și un mare iarmaroc a umplut-o de lume. Mocani cu pantaloni strîmți, de aba albă, și cu înalte căciuli turtite, femei purtînd pe cap ștergare de pînză, de borangic gălbiu, de horbotă chiar [...]
Șușița e rîul care a tăiat jos o nouă albie de bolovani; astăzi ea nu mai este în stare nici să-i spele, ci apare în lunile de vară ca o adevărată "șuviță" adecă, sau "șușăniță" în care doar copiii bălani ai satelor ce nu se văd găsesc unde să se scalde sau femeile unde să-și nălbească pînza. În căldura năprasnică a soarelui, ciobănașii dorm pe așternutul sumanului, pe cînd turmele scociorăsc firicele de iarbă în gropile malurilor.
Deodată, un petec de pădure se prinde pe muchea înălțimilor din zare. Case răsar pe laturile drumului, bine acoperit; cu o îngrijită zale de șindilă, care se razimă printr-o bagdadie de lemn bine lucrat pe stîlpii cerdacului. În locul nucilor, merilor, salcîmilor din părțile mai joase, prunii se în-șiruiesc, cu verdeața fără lustru, presărată de vînatul brumăriu al roadelor. Satul e Vizantea, și numele i se trage de la mănăstirea al carii zid puternic, de pe la sfîrșitul veacului al XVI-lea, se năruie pe un dîlm stăpînitor.
Pomelnicul Vizantei începe cu numele lui Ieremia Movilă, care rămîne să fi fost cel dintîi ctitor. El nu va fi durat biserica de lemn cu multe colțuri și podoabe, al carii schelet negru putrezește astăzi între bălării, chiar lîngă acele ziduri strașnice, cu frumoase bolți de cărămidă, care nu se poate sa fi fost clădite pentru ca să apere numai atît. Vechea biserică trebuie să fi fost asemenea cu alte ctitorii domnești: deci de piatră sau de bolovani. Pe vremea cînd văduva lui Gheorghe Ștefan, doamna Safta, stăpînea moșiile putnene ale acestuia, trăia încă această biserică. Ea a ținut poate pînă la cutremurul din 1802, care a dat jos și jumătate din mănăstirea Soveja, mai sus în aceste părți, și va fi căzut numai atunci. Biserica de lemn fu cioplită și încheiată în acest an. Iar la 1859, egumenul grec ce era atunci acolo, Visarion, neprevăzînd secularizarea averilor și clădirilor mănăstirești, aduse piatra din carierele apropiate, puse să o taie și să o potrivească bine și alcătui din ea o nouă mănăstire, care avu în toate înfățișarea bisericilor din Grecia sau Constantinopol. Aceasta e Vizantea de astăzi, al carii chip se potrivește mai bine cu înțelesul de "Bizantia" al numelui, adus într-o vreme cînd Petru Șchiopul numea Galata, după o mahala constantinopo-litană, ctitoria sa de lîngă Iași. [...]
Dincolo de sat se întinde cîtva timp un platou bine lucrat. Peste tufele măcieșului din margenea drumului se desfășură lăicere de popușoi frumos, de cînepă, de ovăz; sătenii lucrează, femeile cos și torc, copiii păzesc vitele albe.
Iarăși un prăvăliș de lut prăpăstuit; ai crede că începe de iznoavă pustiul dealurilor nestatornice, dar te afli îndată într-un lung, foarte lung sat, cu gospodării alese, cum nu se prea află în alte ținuturi: supt platoșa strînsă a șindilei, cerdacele pașnice lasă să se vadă alba locuință încăpătoare a unor țărani cu spor la muncă și cu gust în cele ce fac.
Cînd ai trecut de case, de carele încărcate cu scînduri de la ferăstraiele muntelui, de fîntîna cu cumpănă, la care vin cu cofițele în mînă copiii și codanele, ești pe drumul pădurii. A început acum, după pămînturile despădurite ale răzeșilor, pămîntul mănăstirilor, acum pămîntul statului, unde pădurea e păstrată și îngrijită. Deasupra Șușiței străbați cărări înflorite - deși nu ca ale Sucevei - pe cînd arborii păzesc în ziduri întunecate. În stînga, muntele de lut e bine acoperit. În față se înalță șirul albastru al vîrfurilor Sovejei.
Prin căsuțele Sovejancăi, ajungi răpede marele sat al Sovejei, care înșiră pe margenea drumului locuinți cu streșinile mari și cerdacul ridicat deasupra pămîntului. Prin lanuri de cînepă femeile cu ștergare albe pe cap culeg, în cete, buruiana înflorită, pe care o razimă, ca să se usuce, de margenea prispelor.
Mănăstirea lui Matei-vodă, e tocmai în capăt, acolo unde munții din stînga întind un perete negru de brazi. Zidul sfîrtecat de dintele lacom al vremilor se rupe în frînturi de cărămidă roșie, se deschide în turnuri năruite; casele de locuință s-au prăbușit pînă la bolțile beciurilor. Biserica a căzut pe jumătate de cutremur, și greaua armătură a fereș-tilor zace la pămînt; înaintea ușii de intrare, care poartă într-un gingaș chenar, pisania și steaua munteană, așezată aici, ca semn de împăcare, pe pămîntul Moldovei, s-a adaus un pridvor de nimica. Morminte și alte amintiri nu sînt.
SPRE CAȘIN. DE LA CAȘIN LA ADJUD
[...] Pădurea ne fură tot mai adînc pe drumuri înguste în mijlocul verdeții. Ea închide toate zările, și nimic nu mai este supt cer decît farmecul ei sălbatec, decît aroma fînurilor ei cosite, decît vuietele ușoare ce vin din adîncurile nemișcate. Greoaia trăsură cu patru cai se înfundă tot mai mult pe poteci care sînt o rătăcire: duhurile zglobii ale codrului acum șuguiesc cu drumul nostru, ele ne smomesc spre desișurile închise, cu vechi căsuțe moarte demult, unde nu mai trăiește nimeni. Unde sîntem, căci vîrfurile cărării s-au pierdut în tarea iarbă uscată, pe care luneci - altă glumă a duhurilor ușoare ce sînt stăpîne aici ? Un pușcaș, cu tovarășul lui, săteni ce se plîng amar de secetă și spun că ar fi fost mai bucuroși de moarte, ne lămuresc. O jumătate de ceas înapoi și apoi pe acel drum din dreapta care trece pe lîngă alt bordei mort.
Într-una, ceasuri întregi, copaci mari, tăcuți, rîpe ce se afundă, maluri ce se cațără, ape limpezi, zbenguindu-se pe largul pat de bolovani cărați de dînsele. Trăsura face minuni de echilibru, caii luptă din răsputeri, strîngîndu-se între dînșii, cățărîndu-se pe povîrnișuri grele, poticnindu-se, îngenunchind; birjarul mînă mocnit, și o ceață de ciudă-i acopere strălucirea ochilor de pisică sălbatecă, îi taie glasul _aspru. Iar noi ne dăm pe deplin în voia marii păduri pustii, care ne suie, ne coboară, ni întinde scări de lut și de bolovani. ne lasă încet pe coborîșuri moi, ne răcorește prin cursul de apă asupra căruia e întins un pod capricios de bolovani, ne obosește și ne odihnește, ne încălzește, și ni dă răcoare. Cîțiva țigani săteni într-un adăpost lîngă rîuleț; un puț de păcură părăsit, cărăuși și văcari singurateci se ivesc și pier răpede în marea pace prietenoasă. Deodată, căsuțe se fac deasupra malului, cu sămănături împrejmuite, ici una, colo alta; bolovani mari, lespezi grele sparg malul de lut, iar jos, larg acum și vioi, aleargă într-un vast cîmp de pietre răspîndite un rîu de munte, despărțind două maluri înalte.
Pe cel din față, trăsura se strecoară hodorogind deasupra prăpastiei adeseori năruite. Trecem îndată prin satul Mănăstirea Cașinului primiți cu neobișnuite semne de cinste, care se datoresc celor patru cai ai bietei trăsuri hodorogite și prăfuite. Acum vedem mănăstirea.
Marele zid, întreg, a fost dres între anii 1820 și 1830, dar cea mai mare parte a lui e veche, din vremea ctitorului. Gheorghe Ștefan-vodă. Acest urmaș al lui Vasile Lupu pe care-l prăbuși pe tron prin răscoală a vrut să nu rămîie prea mult pe jos decît înaintașul său, care lăsase a se zidi minunea Trei Ierarhilor. El a durat această strălucită mănăstire din trainice materiale de piatră și a acoperit-o cu po-
doabe alese. Puternicul turn de la poartă, răzimat pe contraforturi grele, poartă pe el capete de lei, două împletituri de ciubuce în lung la margenea fereștilor și o dungă, apoi un arc de plăci în formă de floare, ca la Cetățuia. Podoaba ușii urmează însă și mai departe; din ușorii de piatră ies doua minere sculptate; un altul se găsește în parte dinspre curte a turnului; altele la ieșire. În interiorul bolții, de două ori se taie două ciubuce împodobite cu plăci și avînd la mijloc o floare. Partea cealaltă a turnului are ferești împodobite cu cadre sculptate și, sus, capete de leu.
Biserica însăși e foarte mare; cele trei turnuri prea mici care o încunună se datoresc, ca și multe alte lucruri, lipsei de gust a egumenilor greci. Preasfințitul Ierotei din 1806 și preosfințitul Isaia din 1839 au nimicit pietrele de mormînt, între care a domnului întemeietor însuși, care a fost adus tocmai de pe malurile Balticei, din Stettin, pentru ca astăzi să nu se mai știe unde i se odihnește cenușa; ei au ras pisania lui Gheorghe Ștefan și au scris pe piatră o alta, care-i pomenește pe dînșii ca întîi ctitori. Dar n-au putut schimba liniile frumoase și ornamentația bogată a bisericii. Păreții sînt căptușiți pe dinafară cu colonete, fereștile au cadre săpate: cele din fațadă poartă și bourul între plăci sculptate. Ușa de intrare în pronaos înfățișează ciubuce, vase și alte săpături. Pînă și beciul, păstrat încă, al vechilor locuințe, are gura de piatră tivită cu flori sculptate.
La biserică se adună o grupă de săteni, între cari un fost primar, care e aidoma Gheorghe Ștefan, așa cum se vede în chipul care-l înfățișează la bătrîneță. [...]
Satul Cașin, aproape un tîrgușor, se ajunge răpede printr-un drum care nu mai samănă cu acelea din Putna. În dreapta și în stînga se urmează înălțimile, dar ele sînt în cea mai mare parte împădurite, și numai din cînd în cînd se vădesc măruntaiele de lut și humă, galbene, roșii, albăstrii, sure ale muntelui. În mijloc nu mai este aici cursul îngust al unui rîu pierdut printre bolovani, ci o largă vale e prinsă neîntrerupt de lanuri de popușoi. În fund, plouă peste munți îndepărtați.
Biserica cea veche din Cașin cheamă deodată privirile. Ea amintește, întru toate, bisericile muntene, și e un foarte frumos tip al acestora. Clădită din cărămidă, dar cadrul fin sculptat al fereștilor este de piatră. Pridvorul e deschis, avînd patru stîlpi, despărțiți prin arcade ogivale. Alți stîlpi ca aceștia fac ca o perdea între naos și pronaos. Pe păreți - sprijiniți astăzi grosolan cu contraforturi informe - se înșiră sus ocnițe, iar supt ele fine coloane, foarte supțiri și, ținîndu-se samă de material, minunat lucrate. Catapiteasma a fost reparată în 1797, dar clădirea e, neapărat, mult mai veche.
Caracterul ei muntean s-ar lămuri prin obîrșia locuitorilor. Odată erau aici în Cașin două cete, care se fereau a se înrudi între ele, Rucărenii și Dragoslăvenii. Cum au venit aici acești țărani din schelele Cîmpulungului, din Rucăr și Dragoslavele - și la Soveja însă se întîmpină aceste două cete - nu se poate hotărî, deși e probabil că aceasta s-a întîmplat pe vremea lui Vasile Lupu. [...]
Iarăși valea cu porumburi înalte. Ea se deschise deodată, lăsînd să se vadă cel mai minunat cerc de culmi albăstrii depărtate.
Ești acum în Onești un mare sat frumos, despărțit printr-o șosea, cum n-am întîlnit de mult și înviorat prin mișcarea mărfurilor ce vin la gara.
Din Onești dai îndată în Borzești prin valea Trotușului, în care vioaia apă de munte se răsucește și lunecă, supt înălțimi acoperite cu păduri. De cealaltă parte, altă spinare de dealuri se întinde, cînd sămănată cu arbori, cînd acoperită cu sămănături, cînd goală, jerpelită. La mijloc, tot valea largă și desișul popușoaielor înspicate. Cară așteaptă în mărgene; sătenii încarcă pe dînsele brațe de popușoi ce n-a legat și a rămas o biată buruiană cu pămătuf; alții coboara, aducînd frunzare acasă, amintiri ale secetei și sărăciei. Linia drumului de fier se prelungește curată, pe cînd șoseaua fumegă de praful pămînturilor lutoase. În fund se vede iarăși linia Siretului.
Borzeștii, Borozeștii - cum zice poporul - e un mare sat într-un ținut foarte bine lucrat, avînd și grădini de legume. Sus, deasupra clădirilor revărsate în neorînduială pe coastele dealurilor, păzește încă, pe un tăpșan, rupt de colți de piatră, care sînt rămășițe de zidărie, biserica lui Ștefan cel Mare. Legenda pune leagănul chiar al voievodului, în această bogată parte a Bacăului, între Siret și munte.
Biserica de astăzi are adausuri care o îngreuie: cele două contraforturi urîte ce năzuiesc pînă la coperămînt, clădite din bolovani, din cărămidă, în care s-au lipit și fărîmături de pietre mormîntale, contrafortul, tot așa de grosolan, care sprijină altarul, au fost adause de un vechi stăpînitor al satului, Manolachi Ruset, care și-a îngropat aici soția la 1716. Niște nepricepuți și niște săraci au tencuit și văruit partea de sus a clădirii și au trîntit un acoperămînt de șindila, care se drege acum, în loc să se înlocuiască prin altul de olane. Pe dinăuntru n-a rămas nimic din ceea ce fusese, decît nervura bolților și podoaba ușii care duce în naos. Turnul clopotelor nu mai este.
Altfel, ai toată zidirea veche. În fund, se văd cele două rînduri de ocnițe și rotilele de smalț: la ocnițele de sus ele stau deosebit, una verde, alta galbenă; la cele de jos, sînt grupate cîte trei, într-o ordine triunghiulară, care se schimbă în ceea ce privește culoarea. Se văd rîndurile de smalț și rîndurile de cărămidă pe aceeași fațadă. Inscripția frumoasă stă încă supt micul ei coperiș de piatră. Fereștile sculptate, fereștile gotice, ferestruicile - toate cîte una pe fiecare lăture - au fost astupate în parte, dar n-au suferit nimic. Absida-și are ocnițele de cărămidă aparentă, presărată cu rotile de smalț.
Firește că această clădire nu poate sta alături, ca material și ca îngrijire și bogăție, cu bisericile de mănăstire sau cu bisericile din orașe ale lui Ștefan cel Mare. Dar, așa cum este, biserica din Borzești e cea dintîi printre acelea care împodobesc satele României. [...]
TÎRGU OCNA
[...] Lunca Siretului, o perdea de înalte dealuri, cele mai multe împădurite, rămîne în urmă, închizînd zarea, pînă ce depărtarea o topește în albastru. Linia trece printr-o largă vale, în care porumbiștile, mai înalte decît în alte părți, și mai toate în floare, se pleacă ușor supt bătaia vîntului. Dealuri și în dreapta și în stînga, neîntrerupte, dar blînde și acoperite cu veșmîntul catifelat al pădurilor. Într-un loc, supt ele se desfășură în valuri movile joase, făcute, vădit, de mîna omului și care vor fi cuprinzînd în adîncul lor mormintele unor puternici și unor voinici din vremea cea mai veche, a cărei poveste n-a scris-o nimeni, ca s-o putem ști astăzi.
Pe șoseaua ce merge alături cu calea ferată, se coboara din cînd în cînd cară și drumeți. Trenuri de marfă duc scînduri și clădării de lemne de foc. [...]
Și mai înainte urmează dealurile zimțuite, de un verde adînc, supt cerul mînios, de furtună - cele din stînga mai mari, mai felurite, mai frumoase decît cele din dreapta. În umbra lor, sămănături de porumb și, ici și colo, vii sucite pe haragi. Tot sate înstărite, cu casele bine acoperite și clădite trainic.
Acum, în fund se trage o perdea albastră. Dealurile din care e făcută se taie între ele, amestecîndu-se și întrecîndu-se pînă k înălțimi așa de mari, încît unele rup pînza norilor, care atîrnă pe pieptul lor ca o salbă ușoară. Albastrul acesta siniliu, catifelat, e prins în cadrul armonic al înălțimilor verzi, mai apropiate.
Muncelele acestea sînt, hotărît, mai felurite și mai prietenoase decît mîndrele muncele sămănate cu pietriș și pătate de păcură ale văii Prahovei.
Linia se arcuiește acum, și în curînd trenul e oprit în gara cea mare de la Tîrgul Ocnei, care fierbe de lume în așteptarea și primirea zilnică a oaspeților pentru băile din Slănic. [...]
Dintre bisericile Ocnei, una, Precista, e făcută pe ruinele unei vechi clădiri de pe la 1680, abia către mijlocul veacului al XIX-lea, Sf. Nicolae nu e mult mai veche, nici Sf. Treime. Înaintea lor a fost înălțată bisericuța de lemn, pe un deal rotund, care poartă numele de biserica domnească. Ea n-are nici o frumuseță și nici o podoabă, dar ctitorul ei nu e altul decît Dediul, socrul lui Mihai-vodă Racoviță și tatăl frumoasei doamne Ana. El era cămăraș de Ocnă cînd a întemeiat micul lăcaș umil, și în clădire a zidit și pietre de mormînt mai vechi decît vremea sa.
