Cămărășia Ocnei era dregătoria îngrijitorului salinelor, care lua în arendă veniturile lor. Cămărașii, adeseori greci, erau oameni bogați, cari se îmbogățeau și mai mult. Vestitul Ursachi, apoi vistiernic mare, a trecut și el pe la Ocnă și lui i se datora biserica veche care a fost înlocuită cu Precista de azi. Sistemul dării în arendă a ținut încă multă vreme, și după Regulamentul Organic. La urmă, Grigore-vodă Ghica luă asupra statului grija salinelor.
El făcu o puternică temniță, căreia i se zice "Castelul" și în cancelaria căreia se vede chipul, cu nasul coroiat și cîrlionții la tîmple, al frumosului domn, într-o strălucită uniformă. [...]
SPRE SLĂNIC
În față Trotușul prăpăstuit, cu albia largă de prund și bolovani și apa foarte limpede și iute, se arcuiește, fugind. Pe un mal el uda movila, acoperită de vechi copaci, care ascund în parte casa bătrînă moldovenească, cu ferești rotunde și acoperișul de șindilă, a lui Costachi Negri visătorul de la 1848, bunul tovarăș, ajutorul politic al lui Vodă Cuza, singuratecul binefăcător din zilele bătrînețelor sale. Casa e pustie și cărările ce duc la dînsa au trecut în stăpînirea buruienilor sălbatece.
Dincoace, peste lespezile malurilor, se ridică rînduri de piatră clădită, închipuind înalte ziduri negre, străbătute de ferești înguste, ca la o Cetățuie. O mare biserică e împrejmuită de aceste ziduri: întemeiată de Radu Racoviță, nepotul lui Mihai-vodă, ea poartă pe fronton o pisanie unică, pe jumătate românească, pe jumătate franțuzească și în această jumătate Radu se laudă că a dat:
...des lecons aux plus grands politiques.
Lîngă biserică, doarme supt o cruce simplă, încunjurată de un strat de flori gălbui, Costachi Negri: pe cruce sînt săpate două inscripții acoperite cu sticlă, una de la doamna lui Alexandru Ioan I-iul, iar cealaltă de la secretarul fran cez al domnului: A. B[aligot] d[e] B[ayne]. Catinca Negri sora lui Costachi, a fost îngropată dăunăzi în același mormînt, iar Zulnia Sturdza, cealaltă soră e în mormîntul de alături.
Un cerc de înalte dealuri împădurite, cu vîrfuri ascuțite ca de munte, închide zarea dincolo de adînca tăietură a Trotușului. Trăsura se înfundă-n valea Slănicului.
In dreapta și în stînga, căsuțe frumoase acoperite cu șindilă, pașnice cuiburi de țărani harnici. Sus, sus deasupra acestor mușuroaie e clădit în înălțime dealul singuratec, pe potecile căruia se cațără capre sprințare: în cîte o poiana, spre culme se văd vite albe care privesc în adîncul văii. Într-un singur punct, vîrful are locuitori statornici: la măgura deasupra Ocnei, e un adăpost de cîțiva călugări uitați.
Slănicul ni arată calea către izvoarele lui tămăduitoare. Deodată, el e închis între adevărați munți, cu pietrele așezate în rînduri albe, roșii, portocalii, negre, care alcătuiesc ca o spăimîntătoare cetate a uriașilor. Undeva, într-un colț, muncitori desfac lespezile și le prăvălesc de vale: zidul e așa de mare, încît ei par locuitorii pitici ai stîncii, făcînd jocuri zglobii cu pietricele de prund.
Iarăși păduri pe înălțimile mai mici, care se încheie cu aceleași vîrfuri ascuțite. Sate nu sînt, dar pe tot cursul lungului drum bolovănos, năruit și strîmb, cu poduri de lemn șubrede - "la pas", scrie tabla pentru oamenii cari nu știu carte -, se înșiră casele văii Slănicului. [...]
Și de la hanul Cerdacului înainte același drum, cu apa Slănicului cînd în dreapta, cînd în stînga, prinsă uneori în lungi jgheaburi de lemn negru, alte ori întrebuințată pentru spălatul rufelor, pe care frumoase țărance le bat din răsputeri cu maiul, ori împănată cu năvoade pe care le ridică și le afundă tot femei de acestea fără odihnă. Cîte un căprar cu gluga pe spate păzește neastîmpăratele și elegantele dobitoace care despoaie tufișurile unei lunci, întorcîndu-se spre a privi pe trecători cu ochii lor mari, sticloși. Cîte o turmă de oi se odihnește în luncă.
Plouă. Nori grei plutesc deasupra, și din belșugul lor se revarsă apa, ca un văl de ceață, asupra dealurilor din față. Ea ne cuprinde îndată. Căruțele trec în fugă, țărancele, care poartă șiruri de pui atîrnați pe cîte o lungă cobiliță, sar ca niște capre, rîzînd de gluma cerului.
Valea se îngustează și înălțimile par mai impunătoare, mai întunecate, bradul stăpînește acum, arborele solemn și sigur. Cîteva case mai îngrijite decît cele obișnuite ale țăranilor din aceste părți. Un sergent de artilerie și o doamnă cu umbrelă răsărind din vale arată apropierea Slănicului cu lume orășenească felurită, care se curarisește cu primblări ca și cu ape, și mai mult decît cu ele.
În curînd vederea se deschide. Nu mai e valea Slănicului, căci rîulețul se strecoară la o parte printre brazi, prins în fîntîni și aruncat în cascade. E un circ de munți, înveșmîntați de la poale pînă la creștet în catifeaua adîncă a vechilor păduri. Marile hoteluri - Racoviță, cel mai întins, Pufu, Cerbu, mai sus către pădure, Cașinul regal, mai elegant decît îngrijit, vilele, cam rare, se află, parte pe coastele înălțimilor, parte în vale și parte în pădure chiar.
Această pădure este străbătută de cărări, împodobită cu bănci, cu piețe de tenis și luminată; ea adăpostește un bazar unde se vînd lucruri de la ocnă, sculpturi de-ale meșterilor italieni, cărți, ziare și fotografii. Cu pasul încet al bolnavilor și al oamenilor fără lucru, oaspeții trec, singurateci sau în grupe; jocurile se înfierbîntă, convorbirile se înnoadă, se dezleagă, plutesc în toate colțurile. Mai departe nu se văd nici sate, nici turme, nici stîne, nici drumuri; granița, care e cale de numai un ceas, e foarte puțin cercetată și nu duce, în Ardeal, nicăiri. Slănicul rămîne astfel, nu o Sinaie a Moldovei, căci viața elegantă se tot restrînge, deși se înmulțesc vizitatorii, și viața oficială lipsește, nici o vilegiatură plăcută, căci, cu toate concertele, reprezinta-țiile de teatru și balurile, nu prea sînt distracții, nu atît un loc de tămăduire, căci sînt și atîția sănătoși, cari se simt mai bine însă decît acasă la dînșii, - ci un fel de minune lecuitoare, împăcătoare, întăritoare și fermecătoare a întunecatului codru de brazi, al cărui zîmbet e această minunată poiana.
DE LA MOINEȘTI LA BACĂU
De la Comănești pînă la Moinești e o vale largă, cu înălțimile scăzute. Lanuri întinse de porumb acopăr acum coastele. Privirea se deschide în toate părțile asupra pădurilor, satelor risipite și sămănăturilor. [...]
Întîi tot drum prin muncele, într-o vale largă. Un sat care e cuprins în comuna Moineștilor. Fabrica de petrol, alte sate, destul de bune.
Tazlăul trece răsfățat printre brațele moi ale sălciilor aplecate; un zăgaz înalt, încheiat cu lemnării, apără șoseaua de mînia ce-l cuprinde cînd primăvara-i crește pute-Tile și el se aruncă nebun asupra cîmpiilor pe care începe a înverzi grîul în arături.
Tot mai departe urmează, acum în soare, lanurile de porumb și pajiștile albe, pajiștile albastre, stropite și unele și altele cu flori galbene, ca un nisip de aur. Deodată, în stînga, tot șirul munților se vede învinețind în fundul zării - priveliște de o poezie măreață.
Drumul urcă un deal răpede spre satul Scorțeni. El lasă să se vadă supt înălțimi verzi case gospodărești cu curtea foarte bine îngrijită. Ele mărgenesc îndată șoseaua. În cea mai frumoasă din ele întîlnesc pe profesorul și scriitorul P. Missir și familia sa, cari petrec vara în acest minunat colț de țară.
Drumul se coboară printre arbori și fînețe înflorite. Muncelele scad necontenit. Luncanii, un sat sărăcăcios și urît, e străbătut răpede. Dimpotrivă, Mărginenii, lîngă Tazlău, nu se mai mîntuie. Dacă se vad locuinți neîngrijite, altele au ferești mari, ce se deschid și sînt lipite uneori cîte două împreună, precum și porți și cerdace de lemn săpate, perdele. Primăria e o cocioabă, dar eleganta școală se poate număra printre cele mai bune din țară.
Vecinătatea Bacăului se arată prin cîteva case între arbori departe, prin sera unui orășean, care și-a ales și locuința lîngă dînsa, prin trăsuri ce duc la țară copii bine gătiți, prin linii ferate, bariere și trenuri de marfă și prin dunga de dealuri care înseamnă, la capăt, lunca Siretului. [...]
BACĂU
La Bacău, pe acest timp de manevre, cînta o muzică militară, marșuri care-mi împrăștie pentru o clipă gîndurile triste. Adun amintirile mele istorice, privesc turnurile înalte de biserici, ce răsar ici și colo dintre livezi, și-mi clădesc în minte un oraș curat de munte, cu străzi vechi - doar a fost aici acum cinci s;ute de ani o episcopie și oștile lui Mateiaș Corvinul, în drumul spre rușinea de la Baia, au ars casele de lemn și bisericile de piatră ale străvechiului Bacău ! - cu locuitori în albe costume de țară.
De la cele dintîi învîrtituri ale roților pe șoseaua prăfuită, pe care niciodată mătura profană a oamenilor nu înlocuiește ploaia curățitoare a lui dumnezeu, a cărui milă a întîrziat anul acesta luni întregi de vară secetoasă, acest Bacău românesc, strămoșesc, omenesc piere în neguri sau mai bine în norii de praf ce se ridică în cale. Șoseaua aceasta de pustiu nu duce la nici o stradă, căci străzi nu se află în Bacău, ci tot șosele ca acestea, pe care vîntul ridică și distruge movile mișcătoare. De o parte și de alta a căii veșnic fumegînde, se perindă garduri care nu sînt menite, cu toată, vîrsta lor înaintată, a primi vreodată farmecul vopselii; uitate de acei ce au drepturi de stăpînire asupra lor, gardurile negre se apleacă asupra trecătorului, care adesea, cînd e un om sărac și iarna se întîmplă aspră, le ușurează de cîte a scîndură putredă. Arbori neîngrijiți, răsăriți și crescuți la întîmplare, se ridică din vînjoasele bălării: nicăieri o floare alta decît sălbatecele ascunse de buruiană. Casele sînt urîte: icoane de sărăcie și Lene, de lungă lăsare în voia întîmplării, care nu e niciodată gospodină. [...]
Administrația complicată a timpurilor nouă a creat deci pentru nevoile ei un minunat Palat Administrativ, cu împrejurimile curate și înverzite - un bust al lui Kogălniceanu apare pe piață, precum unul al lui Alecsandri se zărește în puțin cercetata "grădină publică" -, o Primărie care răspîndește mirosul igienic al acidului fenic și ascunde o bibliotecă dăruită de un beizadea Sturdza, pe care n-o întrebuințează, se înțelege, nimeni, și cam atît. Aceste edificii, ca și gara, ca și cazărmile, îndeplinesc o funcțiune, aduc un folos și deci trebuie să rămîie.
[...] La capătul unei artere rămîne numai în picioare, mai trainică decît lungi șiruri de generații, o biserică pecetluită cu pisaniile ei slavone, către care însă puțin credincioși se mai strecoară în zilele de slujbă pe care le serba odată tîrgul întreg. În adîncimile acestei biserici datorită lui Alexandru, fiul menit a nu domni al lui Ștefan cel Mare, s-au găsit rămășițele, înfășurate în scumpe stofe de aur, ale morților din veacurile mari, ale morților noștri. [...]
SPRE PIATRA
Spre Piatra, trenul străbate un ținut mai jos, cu dealuri bine învelite, mărgenind o vale foarte largă. Numai după mai multă vreme de mers încet trenul trece Bistrița, ruptă în șuvițe, dar păstrînd un puternic curs principal, pe care se văd oprite plute. Această vale e bogată în sate mari cu luxoase curți boierești; pe alocurea satele se urcă și pe coastele dealurilor, ceea ce nu se potrivește cu obiceiul așezărilor noastre sătești, care vin totdeauna pe margenea înălțimilor.
Buhuși are, pe lîngă un rabin vestit pentru cei ce cred în minunile lui, și cea mai întinsă fabrică de postav din România. Marile clădiri trandafirii cu mai multe rînduri se văd la dreapta liniei, și înaintea lor stau locuințele lucrătorilor străini și funcționarilor, cu fereștile pline de fetițe care flutură din batiste, rîd și strigă.
Podoleni, cu un frumos castel și o biserică mare. Roznov, leagănul unei ramuri din Rosetești, cu mausoleul-biserică, în stil rusesc, răsărind din parcul întins al colonelului Roznovanu.
De la o vreme, în stînga sînt munții, cu vîrfurile rotun-zite, uriașe mușuroaie fumurii. Piatra e în mijlocul lor, cu picioarele scăldate de Bistrița limpede. Văzută noaptea, la lumina globurilor și arcurilor electrice, ea face o impresie de rânduială, de curățenie și civilizație, cu bisericile ei mari, cu grădinile, hotelurile, piețile și prăvăliile ei. Muzicile rele și bune sună în toate părțile și birjile trec pînă tîrziu în căutarea mușteriilor. [...]
Muntele Cozla era mai înainte o podoabă îndoielnică și o primejdie statornică pentru oraș: plămădit din ardezie negrie, lucie și sfărîmicioasă, din piatră tare văpsită galben, cărămiziu, negru sau acoperită cu un ușor strat de ocru fin, și dintr-un aluat de lut, el stăpînește peste orașul întreg, peste toată valea Bistriței, pînă departe și înfruntă înălțimile din față. Vechi neamuri necunoscute luaseră în mînile lor această culme și clădiseră pe coastă, o mare cetate de bolovani, așezați în rînduri, fără ciment: aici s-au găsit frînturi de oale roșii și vinete, foarte tari, fără podoabe, oase de fiare, frînturi de ciocane de piatră. Poate că "Cetatea de piatră", vechiul nume al Pietrei de astăzi, vine de la această clădire barbară de lespezi abia sfărîmate.
Muntele, rău încheiat, săpat de izvoare îndărătnice, crăpa și se prăvălea la vale, într-o năruire înceată. Acum s-a deschis apei un drum de piatră, și garduri de nuiele opresc revărsarea pămîntului nestatornic. Podoabele s-au putut așterne astfel cu siguranță: terase, șosele, drumuri care urcă pînă în vîrf, porți de stejar săpat și un frumos cazino făcut în același stil. Aceste mari lucrări costă pînă acum mai puțin de 200.000 de lei, cari nu sînt împrumutați, ci vin din economii.
