Dar Pobrata are însușiri ce nu se mai află aiurea. Pe de o parte, în pronaos nervuri de piatră, cu podoabă de căpițele, se ridică pînă sus în boltă, tăind o zugrăveală care s-a păstrat întreagă aici înăuntru, pe cînd, afară, abia au rămas slabe urme, supt paza acoperișului. Pe de alta, ușile cu cadru bogat împart biserica în patru ipărți, și nu numai în trei, ca în toate celelalte clădiri religioase vechi ale românilor. Din pridvorul plin de pietre de mormînt, care pomenesc neamurile lui Simion Stroici, pe Hîra, pîrcălabul credincios al lui Rareș bătrînul, pe vechiul boier Frățian, pe un "Petru-vodă fiul lui Ștefan bătrînul", treci în marele, înaltul pronaos, și de aici te găsești, nu în naos chiar, ci în mausoleul ctitorilor, care formează o despărțire deosebită. Aici se odihnesc, în dreapta, supt minunate lespezi de marmoră, măiestru cioplită, Petru-vodă Rareș și soția sa, fata lui Despot Elena. cărora fii nevrednici jiu s-au îngrijit să li sape anul și ziuă morții; în biserica părăsită,, unde numai dumineca și Sărbătoarea mai slujește preotul înaintea a foarte puțini credincioși, domneștii soți cari au împărtășit împreună cele mai mari bucurii și durerile cele mai cumplite ale vieții dorm somn sfînt. În față, supt o lespede lipită chiar pe pămînt, și nu înălțată, ca dincoace, pe un piedestal de piatră, zac rămășițele lui Ștefan-vodă, fiul lui Rareș, ucis într-o noapte de boierii necinstiți de dînsul și pus în acest colț sfințit de mînile compătimitoare ale surorii sale Ruxandra, soția Lăpuș-neanului, căci mamă nenorocită, doamna Elena, murise acum sugrumată de acest strașnic ginere.

    În vale mai sînt ruine și o biserică păstrată încă, de la Ștefăniță-vodă, nepotul de frate al lui Rareș. Dar pietrele de acolo au fost culese și aduse aici, în noua biserică a Sfîntului Nicolae din Poiană. De acolo vine piatra lui Petru-vodă fiul lui Ștefan și nepotul lui Alexandru cel Bun, și tot de acolo mica piatră, sfărîmată, lucrată însă cu îngrijire și frumos scrisă, care acoperă, lîngă zidul în fața mușuroiului chiliilor arse, rămășițele sfinte ale acelei Oltea, care n-a fost soție de domn, dar din iubirea ei cu un domn viteaz a dat naștere, într-un ceas fericit, lui Ștefan Vodă cel Mare, mîn-tuitorul neamului românesc [...]

SPRE SUCEAVA. SUCEAVA

    Primăvară tînără. Un verde blînd, dulce, umed, copilăresc. În lunca Siretului pe care se deapănă de la Focșani pînă la Burdujeni, în tot lungul Moldovei noastre, calea cea mare a trenului, copacii se înalță încă negri, goi, dar cîte unul bătut ca de o ușoară ninsoare verde; alții, mai timpurii, își poartă frunzișoare^ ca niște flori: par cea dintîi găteală a unei copile. O ploaie mare de o noapte și o zi, pornită dintr-un apus de sînge, a sămănat baltace curate încă: pare ca ar fi niște frînturi de lacuri albe. Pe o muche de deal, iarna a uitat o maramă de zăpadă. Sus soarele usucă un vălmășag de nori suri, rămași în urmă în zarea răsăritului. [...]

    Întîi și se va înfățișa Sf. Dimitrie, mare și puternică zidire pe care Petru Rareș o închină, precum a făcut și în Hîrlau cu o clădire ceva mai mică, Sfîntului "purtător de mir", biruitor în luptele care plăceau sufletului focos al fiului lui Ștefan cel Mare. [...] Și iarăși clopotnița pe care e întipărită de partea de către răsărit cunoscutul bour cu gîtul gros, cuprins într-o floare purtînd inscripția, clopotnița aceasta a fost de atîția ani preschimbată pentru a se face de la înălțimea ei trainică, paza de foc.

    Încolo, Sf. Dimitrie-i cum l-a lăsat ctitorul. Fațada largă e străbătută de trei ferești gotice și se sprijină pe două contraforturi. Fereștile gotice se urmează și pe laturi, ca și contraforturile. Zidirea se rotunjește la strane și în fund, la altar. Ocnițe mici sus, ocnițe mari jos, lungărețe pînă la temelie, îi împodobesc păreții. Zugrăvelile frumoase, pe fond albastru dulce, care se vedeau odinioară, s-au sfărîmat, s-au ascuns supt pospăiala tencuielilor mai tîrzii.

    Înăuntru, chipurile de sfinți sînt în parte cele vechi, precum dovedește inscripția numelor, în lungi și supțiri slove din vremea, buna pentru scrisoare, a urmașilor lui Ștefan cel Mare. Un foc a mistuit însă catapeteasma, odoarele vechi s-au stricat, afară de jalnice rămășițe, aruncate într-o cămară a turnului, unde putrezesc în praf cununile morților din zilele noastre și fel de fel de lucruri fără chip și fără nume, care duhlesc a muced. Pietrele de mormînt, între care un învățat străin a crezut că găsește pe al lui Bogdan fiul lui Rareș, nu se mai pot ceti cu siguranță; nicăiri nu le-am văzut mai ticăloșite. [...]

    Gîrla noroioasă de jos e Căcaina Sucevei. Dincolo de dînsa zdrențele gălbui ale zidurilor Sucevei se ridică înaintea ta, vorbindu-ți de Petru-vodă al Mușatei din 1380, de

    Alexandru cel Bun orînduitorul, de Ștefan cel Mare, care a părăsit-o deznădăjduit înaintea turcilor lui Mahomed al II-lea, ce au ars cetatea în 1485, care a apărat-o de polonii trufași al lui Ioan Albert, ce și-a cucerit aice rușinea și moartea înainte de vreme, de Petru Rareș, gonit de boierii săi, cari au lăsat lui Soliman al II-lea drumul deschis spre scaunul domnesc al Sucevei, unde el și-a scris cîntarea de biruință pe o placă de marmură ce se păstrează astăzi la muzeul orașului; apoi de vodă Despot străinul, care a stat luni de zile închis aice, în cea mai chinuitoare din așteptările morții, pînă ce boierii răsculați ai lui Tomșa, Ștefan vodă cel nou, l-au răzbit prin foame și l-au silit să iasă, în haine domnești, împărătești, încoronat și înveștmîntat în aur, în jos spre Areni, la podul din vale, spre Zamca și Sînt'Ilie, unde l-a lovit topuzul odată cu mustrările, și tătarul, care s-a învoit la o astfel de faptă, i-a desfăcut capul strivit înaintea boierimii fără de milă. [...]

    Vremea acoperise de mult cetatea supt un giulgiu de țărnâ din care ieșeau numai colțuri de piatră destăinuitoare. Un arhitect german, Romstorfer, a vrut să știe ce este acolo și a lucrat ani de zile cu multă rîvnă, mare folos și puțină cheltuială pentru desfacerea din pămîntul lutos a Sucevei noastre de demult. Pe rînd au răsărit șanțurile adînci pline de apă în zilele grele ale apărării, zidul puternic din afară, întărit pe o temelie veche de către Ștefan, vulturul acestui cuib al ulilor și șoimilor dinaintea sa, apoi zidul dinăuntru, cămările de locuință, încăperile domnului, beciurile de arme și de ostași, gropile pentru robi, curțile cele mari din mijloc, unde puteau încăpea mii de apărători, turnurile de strajă și bisericuța. S-au găsit oase înfrățite în același praf fără nume, hîrburi de smalț cu frumoase împiestriri, care n-au fost încă cercetate, unelte și săpături, bani, lemnării, inscripții de piatră. Unele se află astăzi jos, la muzeul dintr-o mare casă pustie, pe celelalte și le arată paznicul, un gropar de cimitire, harnic și călduros ajutor al lui Romstorfer, în chiar cuprinsul zidurilor. [...]

DRAGOMIRNA

    [...] Ziduri și turnuri ca ale Dragomirnei nu se mai văd la vreo mănăstire a neamului nostru. Turnul clopotelor, împărțit în mai multe registre, are, la dreapta și la stînga lui, aripi de ziduri, străbătute de ferești mărunte sau de crăpături pentru pîndă și lovirea dușmanilor, cari erau mulți și strașnici pe vremuri, ca acei tătari a căror pomenire e săpată stîngaci pe stîlpul de piatră al porții. La un capăt și la altul, stau turnate din piatră tare și grea două alte turnuri mai mici, dintre care cel din stînga zis al lui Bar-novschi, după domnul din veacul al XVIII-lea căruia i s-a vărsat sîngele de viteaz bun în Constantinopol, e vestit și pentru încăperile sale ciudat orînduite. O strașnică cetate aceasta, și bătrînul egumen trebuia să facă la o întîmplare ispravă de pîrcălab încercat și fără de frică !

    Turnul din mijloc, care cuprinde și un paraclis, la care te sui printr-o îngustă scăriță învîrtitoare, cu miros de mucegai, e acoperit de podoabe: rozete de piatră tivesc deasupra poarta; ele sînt lipite ca la Cașin, dar mult mai bogat ca acolo, de nervurile puternice ale bolții gotice de deasupra aceleași porți; ferestuicile au cadre de piatră ca acelea din bisericile lui Ștefan cel Mare, și portița care duce la scara spre paraclis poartă și rozete pe ciubucele fine. Bourul cu gîtlej, în ramă scrisă cu slove, și avînd sub el crucea cu trei ramuri, e săpat aici mai bine decît oriunde aiurea.

    În trapezăria cea mare, unde se hrăneau la un loc, frățește, vechii călugări, două strălucite bolți gotice, ce se unesc pentru a se sprijini pe același stîlp de mijloc, arată pricepere și avînt.

    Un ctitor cu rîvnă și un ctitor bogat a fost Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei de la începutul veacului al XVII-lea, care și-a dat toată averea pentru a închina lui dumnezeu un prinos ca acesta, și meșter a trebuit să fie acel arhitect, desigur răsăritean, care n-a cruțat nici una din îndrăznelile și mijloacele de frumuseță ale meșteșugului său.

    Vederea bisericii e o uimire de bucurie. E înaltă și îngustă, ca o frumoasă cutie de moaște. Fereștile, mici, colțurate, au cadre de piatră; de fiecare latură se numără șase. Contraforturile, trei la număr, au izbutit sa fie ele însăși c podoabă. Două rînduri de ocnițe aleargă sus.

    Dar juvaerul lucrat cu o iubire fără de margini e aice turnulețul, în muchi, care e poate prea mic, dar în sine alcătuiește o lucrare desăvîrșită, pe care n-o întrec nici turnurile, stricate astăzi de reparația d-lui Lecomte de Noiiy, de la Trei Ierarhii din Iași. El se ridică pe o îndoită temelie, sculptată ca o horbotă; cadrul împodobit al celor două ferestuici e de o mare bogăție de podoabe. Trandafirașii de piatră sînt răspîndiți darnic, înflorind orice colțișor, și astfel întregul turn pare un surguciu de floare învoaltă. Înăuntru, te minunează înainte de toate înjghebarea bolților și îmbel-șugarea lor în săpături. În pridvor și în pronaos, înalte ca într-o catedrală gotică, zugrăveala cea veche s-a stricat și a fost rău, caraghios, înlocuită ici și colo. În biserica însăși, tot veșmîntul de zugrăveală s-a păstrat însă, și stăpînește sufletul cu un farmec de frumuseță și evlavie. Pe nervurile ciubucelor împletite, ca acela ce dă ocol bisericii pe dinafară, sînt puse colori de roșu, albastru și aur, îmbinate în desem-nuri ca acelea din vechile manuscripte, și același fond de potrivire aleasă se vede pe alocurea și aiurea, alcătuind cea mai frumoasă din decorațiile ce ni s-au păstrat. [...]

PETRĂUȚI

    Apucăm spre Petrăuți printr-o mare pădure de copaci goi de frunze, înălțîndu-și trunchiurile ca niște uriașe făclii din iarba tînără, bătută cu flori albe, cu brândușe, cu mierea-ursului vînătă, cu cîte un bănuț de aur, cu potire viorii. Ca într-o groapă între casele unui sat românesc ce se desfășoară mai departe, cu bune sălașuri gospodărești, se vede biserica lui Ștefan cel Mare. Parohul, părintele C. Morariu, un scriitor bisericesc, nu e acasă, și ne ducem singuri spre biserică, spre bisericuța, care se înfățișează cinchită ca o buhnă amorțită de lumină, cu streșina-i mare, ca un coperiș de pene negre, cu păreții galbeni, cu turnulețul țuguiat, în care fereștile fac ca niște ochi de pîndă și muchea dintre ele ca un clonț rapăreț.

    Două rînduri în cea mai măiastră scrisoare slavonă spun numele lui Ștefan cel Mare și leatul de 1487. Intrăm. Un pronaos și un naos întunecate, umede. Cu făclie în vîrful bățului vedem în dreapta, lîngă strane, desfășurarea ctitorilor: doamna frumoasă, Maria fiica frumosului Radu, în veșminte de aur, ține mînile asupra a două domnițe, cu cosițele strînse de cercuri aurite, bătute cu boabe de mărgăritar. Lîngă fiul său Alexandru, înalt, frumos, încununat și înveșmîntat ca și dînsul - Ștefan, cu fața rotundă, mustața supțire, ochii mari, ține în mîni prinosul bisericii.

    Afară ploaia rece bate asupra unor pietre de morminte, scoase de la locul lor, care vorbesc de Aron-vodă, tovarășul de lupte al lui Mihai Viteazul, și de anii aceia de silințe și de mărire. În ploaie printre dealuri trec țărani pletoși, cu fața îmbujorată de lovirea aspră a picăturilor înghețate. Pe margenea drumului s-a aprins un maldăr de crengi, care zvîrle limbi roșii. În față, supt nori negri, înălbește Suceava.

PĂRĂHĂUȚI

    A picurat, a ploat, au căzut țurțuri și grindină din nori strașnici, dar cu puțină întindere. La întors, un soare cald, bun încălzia fețele și dezmorția de frig picioarele. Acum cînd pornesc spre Solea, la stînga mea se adună semnele unei furtuni, pe cînd în dreapta ghemuri albe de nori, cu margenile aprinse de un soare ce nu se vede, călătoresc pe senin ca niște corăbii pașnice. Iar vîntul bate de la unii la alții, de la norul negru care se încruntă la norul alb care zîmbește de soare.

    Drumul Părhăuților, pe unde vreau să trec, pentru biserică, trece pe lîngă Zamca cu trei biserici, se înfundă în vale și străbate întîi Șcheia. Casele sînt bune, curate acum asupra Paștilor, rareori împodobite; și podoaba nu e alta decît o stropire din bidinea cu stropi albaștri și roșii, de tot urîtă. [...]

    Costîna - poate vreo moșie a lui Miron Costin, care se scria "Costin", încunjură cu casele ei o veche curte boierească, cu multe acareturi, a proprietarului român Popovici.

    După dînsa vin Părhăuții, coborîndu-se de vale între garduri de răchită și bune zăplazuri de scînduri. Biserica, la care mă opresc, samănă cu a Mirăuților. Ea n-are turn, și pentru a ținea clopotele s-a făcut înainta, în locul înfundăturii de la Reuseni, un pridvor cu bolți deschise în care se văd sfinți frumoși și în rîndul de sus al căruia sună chemarea la slujbe. Biserica e pătrată, afară de rotunjirea altarului, în fund, și pătrunsă de ferestuici ca acelea de la bisericile de sat din vremea lui Ștefan. Încă de pe atunci era aici o biserică de lemn, pe care a făcut-o de piatra, abia supt alt Ștefan, cel Tînăr, la 1522, marele boier și bogatul stăpînitor de moșii Totrușanul, din Totruș sau Trotuș, care-și îngropase aici mama, Maria, soția Ana, și o rudă, ce a fost vameș al Moldovei, Anjinco. În tot veacul al XVI-lea și al XVII-lea, ea stătu deschisă credincioșilor de aici și din satele vecine, dar după 1700 ea se pustii. [...]

HUMOR

    [...] Acum văd mănăstirea, pe care o cutreier îndată, dus de părintele Boca. Clopotele atîrnă într-un mare r.-irn puternic, ca acela de la Piatra. Lîngă dînsul stă bisericuța care nu mai e încunjurată de vechile ziduri, din care n-a rămas decît o ruină de turn făcut în vremea lui Vasile Lupu. Clădirea samănă cu acea de la Reuseni și Părhăuți, căci n-are turlă.

    Și aici nu se mai vede nimic din vechea zestre pe care a dat-o în argint și aur ctitorul de la 1530, Teodor logofătul lui Petru Rareș și unul din vechii boieri ai țării. Mormintele stau însă la locul lor, și pentru a cuprinde rămășițele lui Teodor și ale soției sale Anastasia s-au lăsat două adăposturi boltite într-o încăpere anume, care se află între pronaos și naos; el se odihnește supt o piatră de marmoră frumos săpată și coșcovită ia mijloc ca un sicriu; ea, supt o lespede obișnuită, în stînga. Chipurile amîndurora se văd pe părete, și ele arată cum se îmbrăca pe atunci boierimea.

    Logofătul are un fel de căciuliță, ca o beretă de marinar, cu fundul albastru și margenile galbene. Poartă un guler roșu și altul albastru, o lungă haina galbenă cu brandenbur-guri albastre; pe lăture, e o deschizătură cu aceleași brandenburguri.

    Ea, în genunchi înaintea Fecioarei, poartă o pălăriuță viorie cu dungi, asemenea cu pălăriile de paie din timpurile noastre; pe fundul ridicat e o dungă albastră, și roate albastre se înșiră pe margine. De supt pălărie cade un văl în colțuri, dintr-o stofă cu liniuțe și puchiței viorii. Rochia în falduri lungi e de brocard de aur, cu mîneci roșii avînd triunghiuri de aur.

    La locul de cinste al ctitorilor, aceștia au zugrăvit însă familia domnească. Iată Petru Rareș, purtînd pe cap coroana de aur cu cinci ramuri: are fața rotundă, barba tînără, părul lung; veșminte arhierești bogate îl acopăr. Elena doamna apare de o frumuseță rară, supt aceeași coroană măreață, în haine de brocard de aur, pe fond verde cu mînecile roșii. Un colț de lemn al corului acoperă desigur chipul fiului celui mai mare al soților domnești, acel Ilie care s-a turcit, lepădînd de la dînsul domnia. Ștefan, cel mic, care a perit ucis, după multe isprăvi ticăloase, apare aici ca un foarte cuminte copilaș încoronat.

    Humorul se mîndrește însă cu zugrăveala sa, care a rămas neatinsă și pe dinăuntru și pe dinafară, unde numai un părete a fost dezgolit de ploaie. Albastrul seninului stăpînește, smălțat cu aurul cununilor, și cel ce străbate cu ochii multele chipuri, înșirate răbdător după vechi datine, capătă o înaltă părere despre meșteșugul zugrăvelii în timpurile măririi noastre. [...]

VORONEȚ

    [...] Trăsură trece Gîrla Morilor, care se strecură limpede pe prund, ea rătăcește pe locuri bolovănoase, unde fiecare drumeț are alt drum, înaintează în umbra codrului de brad și trece pe un podeț Moldova.

    E aceeași apă vioaie, dar largă, senină, pe care o știam din părțile sucevene ale Moldovei. Într-un freamăt măreț, ea merge spre hotarul nostru , de care nu vrea să știe, căutînd departe Siretul rîpos cu apă gălbuie, bătrîn soț pentru această mireasă tînără cu suflet limpede. Humorenii și voronețenii culeg păstrăvi pestriți în ochiuri adînci de apă.

    Mai departe e pîrîul Voronețului, care măcar acum, în vreme de revărsare a ploilor, nu e deloc un pîrîiaș de disprețuit, ci hrănește harnic Moldova, stăpînă sa. De aici în drumulețe cotite se înșiră casele satului Voroneț. Peste cîteva podețe de crengi, căptușite cu ace de brad se ajunge la mănăstire, în adîncul adîncurilor codrului, în valea cea mai tăinuită a văilor muntelui. Mănăstirea, astăzi biserică de mir ca și cea de la Humor, se vede numai cînd ai ajuns lîngă dînsa. [...]

    Ziduri nouă, care se prind de cele vechi însă - cîteva frînturi numai - cercuiesc un tăpșan înalt de ruine, de modîlci și beciuri adînci, pe care le acoperă acum deopotrivă iarba tînără. În margene păzește marele turn, care era închis odată cu două porți de stejar și în naltul căruia atîrnă cele două clopote.

    - Auzi cum sună: pare că zic: "Ștefan Vodă, Ștefan-Vodă"!

    Biserica acelui pe care-l cîntă în pomenire veșnică clopotele sale, înalță un turnuleț cu firide dintr-un coperămînt cu șindrilă, care era altădată împărțit în patru culmi și-l scotea, la mijloc, mai bine la iveală. Două contraforturi sînt în față, două la altar. Ele nu erau la început, ci au fost adause pe vremea lui Ilie Rareș poate, de acel mitropolit Grigorie , care e îngropat ca un ctitor, supt piatra ce-și pregătise, în pridvorul pe care el l-a înădit la clădirea lui Ștefan cel Mare, împodobindu-1 și cu două mari ferești gotice, ce întrec cu mult îngustele ferestuici ale bisericii vechi, încadrate acestea în ramuri de piatră săpată. Și, la rîndul sau, Ștefan ridicase zidirea sa de piatră cu trei abside în locul bisericuței de lemn unde trăise în schimnicie acel Daniil Sihastrul din care poporul a făcut sfetnicul zilelor de nenorocire ale marelui domn, îndemnătorul lui spre luptă și evlavie. Între frumoasele pietre de mormînt se vede aceea care acoperă rămășițele umilului călugăr, sfînt țărănesc tîrziu, pe care l-a dat Moldova noastră.

    În trei rînduri s-a zugrăvit Voronețul. Odată Grigorie a chemat meșterii pentru pridvorul său; altă dată s-a zugrăvit un șir de sfinți pe păretele de lîngă intrare; dar zugrăveala cea mare e și cea bună, și ea acoperă cea mai mare parte din afară și tot lăuntrul bisericii.

    Niciodată nu s-a făcut la noi o mai desăvîrșită artă bizantină, sfinți mai luminoși și mai blînzi decît aici. Luni întregi ar trebui cercetat cu rîvnă fiecare colț de zugrăveală, fiecare unghi de împodobire măiastră: nici un pictor străin n-a avut această răbdare pînă acum și nici unul din pictorii noștri, înstrăinați ca suflet și vînduți iubirii de argint, nici unul din ei n-a călcat aici pentru a se însufleți de cea mai de preț moștenire artistică a străbunilor. Ei așteaptă să li se plătească scump muncă de boieresc, făcută fără tragere de inimă. Dar nu e aici numai zugrăveala ca să mărturisească despre simțul de frumuseță al înaintașilor noștri. Strane lucrate în lemn de tisă de un călugăr din veacul al XVI-lea (1577) te întîmpină în pronaos. Deasupra ușii ce duce de acolo în naos e prinsă cu fiare o grindă aurită, săpată cum nu se poate mai frumos, și o bucată din alta, cu zugrăveli pe fond de aur, aplicat pe lemn, e acum răzi-mată de strane, [...]

    În locul îndătinat al ctitorilor văd pe Ștefan, cu păr bogat bălan, cu ochi căprii, doamna Maria, frumoasă, oacheșă, Bogdan, icoană a tatălui său, și o mică domniță fără nume, cu cerc de mărgăritare pe cosițe - toți în brocard greu de aur.

    Încetul pe încetul, la lumina făcliilor, toate podoabele bisericii lui Ștefan s-au desprins înaintea ochilor mei uimiți. [...]