DE LA RODNA LA VIȘEU
[...] Pe drumul îngust dintre casele albe cu obloane, ieșim în valea căptușită cu păduri brumate ce duce la Rodna Nouă, căreia ai noștri îi zic Șanțul. E un frumos sat cu casele mari, dese, și cu două biserici [...]
Tot mai departe urmează valea strînsă între înalții păreți de pădure. Lîngă dînsa aleargă Someșul, ale cărui ape se zbat între pietre, se încurcă spumegînd, luptă în alergări pripite. Podoaba galbenă și roșie a fagilor a încetat acum, și sîntem în țara molidului și bradului. Pe margenea drumului nins, crengile negre, cu frunze care nu se veștejesc de iarnă, întind prinosul alb al zăpezii proaspete. Țurțuri mulți, lungi, albi, galbeni, atîrnă de pe trunchiuri și de pe vîrfurile stîncii. Din cerul sur pe care se coboară prin neguri asupra zărilor, pe cînd ici-colo se năzare cîte o geană de lumină, ștearsă, cad liniștit fulgii rari, mărunți.
Au încetat acum drumeții, "drumarii" care se duc de la un sat la altul, "tîrgarii" se ce întorc de la Rodna. Altă viață nu e în pustiul palid decît prăvălirea răsunătoare a izvoarelor care se aruncă în Someș. [...] De la "haitul" unde apa se strînge pentru a fi aruncată apoi la vale în curente largi care să ducă pînă departe lemnele, nu mai este în sus 'îngusta șuviță a Someșului, ci ele, apele de munte, cu alergările nebune, îl pregătesc numai, în salbatecile lor îmbrățișări.
De la podul pe Catrifoiu, drumul suie și mai mult în-cunjurînd, printre brazii încărcați de omăt, Rotunda, muntele cu vîrful îmblînzit, care, deși nu atinge înălțimea Ineului, vecinul ei, e mult mai vestită decît dînsul, pentru această cale ce-l înfășură, ducînd spre Iacobenii și spre Borșa Maramureșului.
Tot urcăm, în silința grea a cailor, care lunecă pe zăpadă. Sara se lasă ca o coborîre a negurii și o îndesire răpede a ei. [...] Mai departe atingem vîrful pleșuv al muntelui, însemnat printr-o îngrăditură goală în mijlocul pajiștii inzăpezite. Apoi coborîșul se face iute pînă la podul Bistriței, de jos, din vale.
Apa care trece aici cu un mare zgomot fîșiitor, ce se aude pînă departe în pacea nopții, se cheamă Bistrița Aurie. Venită din acești munți, ea curge, sub Rotunda și urmarea ei, Prelucile, către Bucovina, unde contopindu-se cu altă Bistriță, apucă drumul spre Moldova, de munte, a cărei viață și podoabă de căpetenie este pînă la vărsarea-i în Siret, în marginea Bacăului. Acesta e rîul care a călăuzit spre Baia, spre țara pe care el era să o întemeieze ca domnie, pe voe-vodul Bogdan, pribeagul maramureșean, vînătorul de zimbri al poveștii. Aceasta e măreața cale pustie pe care a trecut unul din întemeietorii vieții noastre istorice. [...]
Iarăși lumina roșie a lampasului se plimbă pe brazii ninși, pe stînca umedă, pe cînd în vale mai răsună o bucată de vreme plînsoarea tare, neogoită a Bistriței de aur. [...] Și vuietul apei se stinge cînd ne apropiem de manina întunecoasă a Prislopului. Aici sîntem cu totul singuri, singura viață cale de mulți kilometri. E atîta pustietate și întunerecul e așa de des, așa de veșnică pare căderea omătului, încît în adevăr îți vine a spune ca bietul Ianiuc înghețat și umezit, și ieșind din mocneala lui numai ca să blăsteme, că aici e "al doilea lumea", țărmul de peste rîul negru al morții.
Totuși cei trei cai merg înainte prin așa o vreme potrivnică pe urcușul învîrtit, dar lung și greu, al muntelui. Peste cîteva ceasuri de înfășurare a păreților lui, sîntem tocmai sus. [...]
Coborîrea se face răpede prin mijlocul aceleași străji de brazi albi și negri. Șoseaua maramureșană se simte îndată, largă și tare. Mergem în margenea muntelui înalț, pe cînd la dreapta alt șir de înălțimi se urmează. Prin mijloc trece, viind de spre Prislop, apa Vișeului, care ne îngână drumul.
SIGHET
Din Sighet se văd acuma case de suburbie, foarte curate, pe care le luminează becuri electrice prinse de pîrghiile telegrafului.
La capătul Sighetului se trece Tisa, a cărei apă, strînsă la un loc într-un singur curent adînc, primește scîntei de aur de la soarele slab care, după multe zile de lipsă, se îndură a lumina în luptă cu norii albi.
De aici se deschide un loc fără nici un fel de roadă și de lucru a pămîntului, un pustiu veșted, sămănat cu gropi de năruire. [...]
În dreapta și în stînga, dar mai ales în stînga, șirurile de dealuri albăstrii se întrec din înălțime pînă la creștetele albe. Unul din ele se mîntuie printr-o mare movilă blîndă care e Rătundul. Într-acolo sînt tot sate: Sara sau, Săpînța, unde se păstrează încă întrebuințată în odăjdii, șaua unei căpetenii a tătarilor din 1714, care, într-o ultimă năvălire, călăuzită de Mihai-vodă Racoviță al Moldovei, pustiiră valea Izei. [...]
De la Peri, vin săteni singurateci în portul care e al românilor, și iată și un car unde, între mulți flăcăi gătiți, sade fără sfială o mireasă purtînd pe cap cununa de flori îuată de la tîrg și, pe lîngă dînsa, cununa țesută de mărgele. În satul însuși, intrăm îndată. Vedem case de bîrne, mai mult văruite, prin înrîurirea orașului vecin, curți care poartă coșere împletite, movile de strujeni și fîn așezat frumos între patru pari supt un acoperiș țuguiat de șindilă. [...]
Între frumoase dealuri line curge Iza, albastră, care se păstrează curată pînă la vărsarea ei. Șesul ei lat, și cu ajutorul gunoierii se fac pe dînsul sămănături sărace de grîne și de porumb. Soarele străbate un cer fără nori și lucrează harnic la topirea depărtatelor pîlcuri de ninsoare. Să fie în sfîrșit mult dorită vară a Sînmedrului, cînd firea întreagă mai răsuflă odată slobod, pe priporul morții ?
La satul Vadului Iza primește în sine rîul Marei, și în acesta se varsă mai sus încă o apă, a Cosăului, de-a lungul căreia se înșiră altă vale. [...]
E, de la izvorul ei pînă la vărsare, o apă de viață, de vioiciune și de frumuseță. Valurile verzi se zdrunrecă de bolovanii muntelui, fîșiind cîntece de îndemn și de biruință; ele se frîng în rotocoale spumegătoare și aleargă în șuvoaie verzi, late, pe șesul unde-și află sfîrșitul. Se pare că odată i se zicea Maramureș, nume care a fost prescurtat pe urmă, cum se face adesea, în forma nouă de Mara. Ai noștri au cunoscut întîi această parte de țară în legătură cu Ardealul. În ea au locuit ei la început, bucurîndu-se de ogoarele mai largi și de pămîntul mai bun, și numai pe urmă ei au înaintat pînă în sălbătecia muntelui. Astfel s-a numit Maramureș acest ținut de multe culmi și de puține văi, care a fost o dată o țară care a pus temelie la o altă țară. [...]
Doi cneji, Budul și Giula, au căpătat, pentru vitejia pe care o pomenește legenda, locul pe care s-au așezat neamurile lor, al Budeștilor și al Giuleștilor. Cel dintîi e la stînga, ascuns: în biserica lui se păstrează coiful și zalea vestitului haiduc Pintea Viteazul. [...]
Cărarea de munte, fără stîlpi, și pîrghii de telegraf și telefon, cărare îngustă și de tot singuratecă, e tot mai mult cotropită de nea. Căderea ei a fost așa de îmbelșugată, de "bugată", cum se spune aici, încît în toate părțile atîrna crengi rupte, vechi trunchiuri prăvălite sau copaci înalți și subțiri care s-au aplecat asupra drumului, făcînd un arc de triumf viforului. Gerui de astă-noapte a întărit zăpada, a pus o cojiță de gheață peste bălți și a împodobit cu țurțuri, dintre care unii sînt uriași, toate unghiurile de stîncă unde zace umbra veșnică. La căderea pripită a frigului frunzele roșii și frunzele galbene, împodobite pentru moarte, au căzut în veștezeciune, și priveliștea strălucită a dispărut răpede, lăsînd în loc o singură maramă ruginie a muntelui. Soarele neobișnuit de cald, care te orbește lovindu-te în fața, desprinde pe încetul grămezile de omăt ce împovărează crăcile, și pe margene drumului ca și în adîncuri se aude necontenit, în loc de orice zgomot viu, zdupăitul umed al zăpezii ce cade. Frunzele, scuturate, se desfac și ele ca un roi de fluturi morți, și giulgiul alb e pătat pretutindeni de petele veștede ca de niște stropi vechi de sînge.
Răpede, cînd ajungem la culmea de trecere, lîngă gheburile și șaua Gutinuiui, negure călătoare se răsfiră asupra albastrului. Spre apus norii seînteie de raze, pe cînd la răsărit margenea e tivită cu un verde dulce, umbrit și duios.
Coborîrea ține îndelung printre fagii și stejarii deși, care, desfoiați la creștet, se înfășură mai jos în zdrențe uscate, pe cînd verdeața se mai păstrează spre poale. Stînca se vede uneori în risipiri înalte, negre.
Aici e și mai pustiu decît pe latura cealaltă: un ceas, două, nimeni nu adîncește dîrile tăiate prin zăpadă de puținii drumeți ce au trecut. Dar iată între trunchiuri, la o parte de cărare, un mare freamăt de frunze: vite roșii trec luptîndu-se cu suișul. [...]
SPRE BAIA MARE
De vale începe o șosea la care se lucrează, așa încît ești aruncat pe alocurea în drumuri de bolovani și tină, unde și se zdrumecă sufletul. Ici și colo, se văd pietre galbene, lăculețe roșii, prelingeri de apă cu culorile ciudate. Lungi coperișuri de lemn, coșuri înalte zbucniri de fum, se întîlnesc pe amîndouă laturile drumului. E acum pămîntul răscolit de mulțimile fără lumină ale oamenilor de toate neamurile care scotocesc în adîncul țarinei metalele scumpe. Am ajuns din țara ciobanilor în aceea pe care o sapă și o locuiesc baieșii.
Lîngă apa Săsarului, care, adunîndu-se în munte, saltă furioasă din bolovan în bolovan, se înșiră acuma un rînd de case, care întrec cu mult pe cele din Maramureș, cu care-mi deprinsesem ochii. La drum se văd doi, trei ochi de ferestre supt triunghiul înalt al unui pod de lemn, care poartă sus un fel de căciuliță de șindilă ieșită înainte.
Drumul, foarte bun acuma, mai neted decît în Maramureșul pietros, duce spre o piață unde se vede o biserică a catolicilor, hoteluri. [...] De acum, nu mai contenesc șurile negre, coșurile și fumurile, și, cînd te apropii, auzi pe acolo Izbiturile surde ale șteampurilor cu apă din rîu și cu aburi, > care strivesc pietre de argint și de aur. Bogăția care se culege aici, se revarsă spre munte căruțele goale, sărace ale maramureșenilor cu căciuliți, plete și gube, pe cînd de la cîmpie vin cară cu boi, mînate încet de flăcăi în pănuri albe. [... j Pe drumul cu plopi și șteampuri, străbătut de căruțe, de care de săteni care nu se mai sperie de cojoc, ci, deprinși cu lumea, spun "bună seara", mergem acum spre Baia Mare. În stînga, e cîmpia de lucra, iar în dreapta se tot urmează, trimițînd neguri pentru norii de mîine, linia muntelui, care ascunde în văile ei stratele pietrei de aur, prin care se poate noroci cineva dintr-o zi în alta.
BAIA MARE
Orașul începe cu case răzlețe, după tipul obișnuit. Ele țin mult timp, pînă ce se ivesc clădiri mai mari, cu prăvălii, străzi bine pietruite, pe care se mișcă o mulțime de lucrători înglodați și plini de pulberi galbene. Piața e foarte întinsj, ca la toate orașele din aceste părți și, iarăși foarte chior luminata [...]
SPRE SATU MARE. SATU MARE
[...] La capătul unor păduri, linia despică o largă cîmpie verde străbătută de cirezi rătăcitoare, pe cînd în depărtări apar iarăși munții Chioarului și ai Maramureșului, asupra cărora fulgeră. Sîntem în Baia Mare.
O tîrzie furtună de toamnă se pregătește asupra lor, cu Tunete și fulgere în noiembrie. Un larg nor sur se întinde:ntr-o clipa pînă în margenile zării, răpezind picăturile grele, dese. Bălți se alcătuiesc deasupra tinei drumurilor și cîmpiilor; săteni trec năuci, pripindu-și carăle. Apoi în cîteva clipe sîntem dincolo de puterea furtunii, care se pierde albicioasă în urma, gonită de un soare de apus cu strălucirea înfocată. Norul întreg pare aprins în toată margenea lui apuseană de această biruință a razelor, pe cînd în capătul celălalt se schițează încă fulgere. Printr-un ținut de dealuri îot mai joase înaintăm către Satu Mare. [...]
Satului Mare, i s-a făcut cinste cu o prea frumoasă gară. Dincolo de dînsa se deschide o alee, care duce și ea la străzi îmbrăcate cu bazalt lunecos, pe care iarăși le mărgenește șirul de arbori. Este electricitate, și se văd linii de tramvai. Casele de pe margeni sînt în mare parte mărunte, dar bine îngrijite. Piața pătrată, ca aceea din Sighet, e împodobită cu o foarte mare biserică a catolicilor, iar la celălalt capăt ea are un hotel care poate sta în orice capitală.
SPRE ORADEA. ORADEA
De la acest hotel plecăm în mijlocul nopții [...] E o mare strălucire de stele limpezi, dintre care a plecat luna mușcată în secera. Aici pare că nici n-au fost vremurile de zăpadă, și pînă la acest ceas aerul e lin și dulce.
